Nu mă mai scol de la rugăciune, până nu mă aude Dumnezeu

Mă sună plângând o doamnă mai în vârstă, credincioasă, despre soțul ei care e în stare foarte gravă la spital. Medicii nu i-au mai dat nicio șansă.

Eu o încurajez, îi zic că Dumnezeu e Tatăl nostru bun și că are grijă de copiii Lui. Atunci doamna, într-o revărsare de suferință, îmi zice: ce grijă are, cum de a permis ca soțul meu să ajungă pe patul de moarte?

M-am enervat puțin, dar ținând cont de durerea femeii, îi spun: are, doamnă, grijă. Durerea și boala sunt consecințele căderii noastre în păcat, iară și iară. Când a fost spovedit ultima oară soțul dumneavoastră?

Apăi nu știu, cred că niciodată.

Vedeți, Spovedania e curățenia sufletului. Dacă nu v-ați spăla un an trupul, cum ar fi? Dar zece ani?

Femeia: părinte, ce pot eu să fac, să scape de moarte? (Deja concentrarea e de pe acuzarea lui Dumnezeu, pe ceea ce pot eu să fac).

Uitați, așezați-vă în genunchi, dacă puteți, și faceți Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Acoperământul Maicii Domnului, trei catisme din Psaltire.

Vai, părinte, atât de mult?

Doamnă, uite, mă rog și eu. M-am așezat acum, în momentul ăsta în genunchi, ptr soțul dumneavoastră.

Femeia rămâne năucită. Izbucnește în lacrimi. Părinte, nu mă mai scol de la rugăciune, până nu mă aude Dumnezeu, cât sunt de păcătoasă.

A doua zi îmi scrie că soțul e bine, că l-au scos de la aparate, că a vorbit câteva cuvinte.

Minunat este Dumnezeu.

Părintele Ioan Istrati, https://www.facebook.com/ioan.istrati