O distincţie eparhială care adaugă încredere şi speranţă

De cînd am scris despre Hîrceşti au trecut patru ani. Nu ştiu dacă s-a schimbat ceva de atunci. Scriam despre insistenţa cu care un cetăţean al Italiei, Gianluigi Graziani, promovează ideea construcţiei unui apeduct în localitate.

Am găsit nişte numere de telefon în reţea şi am format cîteva dintre acestea pînă cînd cineva a răspuns, divulgînd prin ecoul cuvintelor o odaie aproape goală. A spus că primarul e cam bolnav, că nu s-a aşternut nici un metru de asfalt pe drumurile satului şi că parcă a văzut într-o parte a satului nişte şanţuri săpate, dar nu a auzit să fi tras şi apă.

Din cînd în cînd, mai intru pe pagina Web a lui Graziani. Atunici cînd nu are cui spune gîndurile sale, le plasează pe pagina asta. Texte, poze, strigăte, mulţumiri, sincerităţi, speranţe.

Am văzut acolo şi alte texte. Poate altă dată mă voi opri asupra lor cu mai multă atenţie. Am dat cu ochii peste un text însoţit de cîteva poze în care numele Graziani Gianluigi apare pe un brevet care poartă în partea de jos ştampila Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove. De cele mai multe ori, pe asemenea brevete sînt trecute nume ale unor cetăţeni de aici, din ţară. Oameni care au pus umărul la înălţarea unor biserici.

E, cred, potrivit să reproduc textul din brevetul despre care vorbesc.

“Domnul Gianluigi GRAZIANI

Se decorează cu distincția eparhială “Icoana Maicii Domnului de la Hîrbovăț” în semn de recunoștință arhipăstorească pentru activitatea străduitoare spre binele și întru mărirea Bisericii Ortodoxe din Moldova.

Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove, 05 iunie 2018.”

Acum patru ani, l-am întîlnit de mai mlte ori pe Graziani. Mi-a vorbit foarte mult despre femeia pe care a iubit-o aşa cum nu a crezut că va iubi vreodată. Mi-a vorbit, mi-a lăsat o geantă cu poze. Mi-am notat multe, multe nume purtate de oameni din Chişinău, de oameni din Hîrceşti, de oameni din Vicenza. Marea lui frămîntare era o conductă de apă care să treacă pe sub drumurile şi gardurile din Hîrceşti şi să le aducă oamenilor de acolo apa care le-a lipsit întotdeauna. Nimic mai mult – apă. I-ar fi făcut sau nu i-ar fi făcut fericiţi pe oamenii din Hîrceşti apa lui Graziani… De unde să ştii. Probabil că da. Chiar dacă apa aceea era, ca să vezi, atît de puţin din cîte le poate avea omul. Spun asta aducîndu-mi aminte de o constatare pe care o făcea Graziani la cîteva luni după plecarea în ceruri a femeii din Hîrceşti. “Ştii de ce îmi pare rău mai mult? Îmi pare rău că Nadia avea nevoie de foarte puţin ca să fie fericită. Foarte puţin. Bunăoară să meargă la mare. Sau să treacă printre flori. Să-i facă un bine cuiva… Asta e de cele mai multe ori partea aceea care le caracterizează pe femeile din Moldova. Aş vrea să greşesc, dar nu ştiu.”

Poate, într-adevăr, fericirea-i zidită din lucruri mărunte. Dintr-o simplă trecere printre flori sau o simplă atingere cu privirea.

Atunci cînd Graziani a tot trimis pachete pentru cei rămaşi în Moldova, a făcut-o pentru a acoperi nişte lipsuri. Nu şi-ar fi dorit ca o cutie din carton – cu nişte haine şi produse alimentare în ea – să-l poată face fericit pe cineva. E foarte puţin. E mult, mult prea puţin.

Dar Brevetul acela datat cu cinci iunie curent ne obligă să credem că e, totuşi, destul de mult. Că e nespus de important să observi nişte oameni mergînd desculţi pe uliţa satului.

Graziani a reacţionat la distincţia eparhială aşa cum a făcut-o întotdeauna în raport cu un gest prin care îi sînt apreciate eforturile. Cu emoţie şi cu cuvinte pe care le încadrează în concluzii anume. Iată un text pe care îl reproduc de pe aceeaşi pagină web:

“Mulţumiri aduse Mitropolitului Chişinăului şi al Întregii Moldovei, Înalt Preasfinţitul Vladimir

Fiind extrem de impresionat, Vă mulţumesc pentru Înalta Distincţie eparhială “Icoana Maicii Domnului de la Hîrbovăţ” şi pentru efortul de a fi conferită personal în cadrul vizitei oficiale întreprinsă în Italia în vara acestui an. Nu mi-aş fi imaginat vreodată ceva asemănător pentru săraca şi, din păcate, neîncheiata operă faţă de scumpa mea Moldovă. Regret întîrzierea cu care vin să aduc mulţumiri însoţite de sincere urări de bine şi de sănătate.

Este bine ştiută vechea mea dragoste faţă de Patria Dumneavoastră, aşa cum cu-noscute sînt şi prieteniile care mă leagă.

Este bine ştiut că Bunul Dumnezeu m-a făcut să întîlnesc, să cunosc, să iubesc și să îngenunchez în faţa Lui, cu toată dragostea şi bucuria pentru Moldova, pentru femeile ei, tuturor acelor îngrijitoare care s-au descurcat atît de bine în ţara mea.

Este bine ştiut că acel cadou de căsătorie pe care şi l-a dorit femeia care purta în inimă toate învăţăturile evanghelice era ”să aduc apă oamenilor care au rămas acasă, în Ţara Dumneavoastră.

Este bine ştiut că promisiunile, succesele şi toate cele iniţiate s-au frînt odată cu plecarea Nadiei.

Da, atunci am renunţat, dar m-am refăcut. Chiar dacă am trăit stări de-a dreptul devastatoare, sînt totuşi gata să-mi onorez promisiunea făcută Nadiei, promisiune făcută celor 800 de locuitori ai satului.

Prin cuvintele aşternute aici, am vrut să vorbesc întregii Moldove, oamenilor de acolo despre magnificul gest al Mitropoliei, un gest extrem de încurajator, să mă adresez oamenilor de bunăcredinţă în speranţa că vor face tot ce le stă în putere pentru a nu se simţi singuri în această “Vale a plîngerii”.

Ne rugăm lui Dumnezeu să Vă însoțească şi să Vă apere în responsabilitatea de toate zilele şi în efortul Dumneavoastră de a arăta binele.

Ajutați-mă să trec peste piedicile pe care le întîlnesc în realizarea unei lucrări de caritate – să aduc apa la Hîrceşti.”

Parcă ar fi mai multe de spus, dar, nu ştiu de ce, punctul pare să spună mai multe.

C.O.

www.saptamina.md