O floare pe care o ud disperat

E vară. O vară cum nu s-a mai întîmplat demult. Cu secetă atoateînvingătoare. Cu o caniculă nebună, de luni de zile, care ba se retrage, ba iarăși revine și te lovește în moalele capului încît ți se face lehamite de scris, de citit, de orice lucrare.

Te lepezi pînă și  de grădină. Uiți de iarba zbicită, de rozele pale,  de perii și merii, muți și adormiți cu vișin cu tot, chiar și de florile de la balcon, care pîrjolite de soare stau gată să piară în ghiveciuri. Ce rost mai are să lupți dacă totul arde, se face scrum, și floare și pom?

E vară. Și parcă o aud și pe mama, de departe, din vremuri , cum se frămîntă din miezul acestor călduri, cu mîinile frînte, și strigă: „Doamne! Ploile Doamne!” Ploile, într-adevăr, ce-am făcut cu ploile, cu darul acesta sfînt al Părinților noștri, de nu mai vin, le-am furat și pe ele, le-am dus prin ofchoruri? E vară, ca o stafie. Ca o țară prădată. Ca  un laț de obsesii care mă-mpresoară și mă prăval , de nici să mă ridic de pe jos. Stau și mă întreb doar. De ce un miliard? De ce de la gura săracilor? De ce Maia? De ce Ghimpu? De ce Șor? De ce secetă?  De ce prețuri peste puterile mele și ale milioanelor de săraci? Și cu cît mă întreb cu atît lațul se strînge împrejur,  căldura mai mare și țara, grădina arde fără scăpare.

Și totuși în iadul acesta de nedescris, pe la miez de noapte, cu briză răcoroasă, decopăr aici în Dealul Schinoasei două lucruri de care ținîndu-mă, ca de o scară, pot să mă ridic și să apăr barem ceva, măcar o floare. Facebook-ul și ceru-nstelat. De fapt două universuri. Unul pe masa de scris, în palme la mine, cu constelații de oameni care-s foarte aproape și necuprins de departe, cu rubededenii în toată lumea, de la Londra, Toronto și pînă în  California. Și altul afară, peste balcon, alături de masa de scris, cu constelații de astre care mă strigă de foarte departe și nespus de aproape:„Hoții, ei ne-au aprins, din birouri și alianțe!” Închid facebook-ul și es amărît la balcon, sub ceru-nstelat, nepămîntesc de real. Mă uit la el și tac. Măcar ia-l și pe acesta în palmă. Cine oare le-a creat atît de minunat aceste două lucruri, facebook-ul și ceru-nstelat? Desigur că Domnul, iubitorul de oameni,cu palma. Dar cine oare le-a separat? Desigur că răzvrătitul și iubitorul de sine, omul,cu păcatul și mintea.

Dar stai cineva parcă aici, în Dealul Schinoasei, în această tăcere fără sfîrșit, le leagă iarăși într-un întreg, dintru început. Mă opresc și ascult.Un cîntec intermetent, monoton, pe o singură notă, se iscă și țese alături de mine, în balcon, dar și sus , între stele, la urechile Domnului.Un psalm rostit veșniciei de înseși Creația Lui. Și o luminiță, care ba se aprinde, ba se stinge,  sub o floare ce-o ud disperat. Dau floarea înntr-o parte și-o iau. Este o pereche de greeri , copilăria și țara mea veșnică ,nebiruită și neprădată de nimeni, pe care o strîng în palme și plîng. Iată că sărmana s-a rătăcit și ea. Pe la care balcoane, pe sub care ierburi , pe sub care păduri?