O perspectivă duhovnicească a legăturilor dintre soţi (II)

Partea întâi a articolului O perspectivă duhovnicească a legăturilor dintre soţi (I)

Despre frecvenţa relaţiilor dintre soţi. Legătura dintre viaţa duhovnicească a soţilor şi relaţiile trupeşti

– Putem avea, din când în când sau mai des, relaţii trupeşti?

– Da, din pricina primejdiei potenţiale de adulter, când cineva îl lipseşte pe celălalt. Zice Sfântul Pavel: µὴ ἀποστερεῖτε, „nu-l lipsiţi”! Şi, fiţi atenţi, Sfântul Pavel trăia în celibat şi spune de şapte ori în această epistolă că şi-ar dori ca cititorii săi să fie asemenea lui – asta dă greutate cuvintelor sale, căci duhul lui Dumnezeu grăieşte la fel, indiferent dacă cineva e căsătorit sau necăsătorit. Aşa cum vă vorbesc şi eu, căci dacă aş fi fost căsătorit şi ar fi trebuit să fac nişte pogorăminte, poate mi-aţi fi zis: „Ei, părinte dragă, spuneţi aşa fiindcă înşivă aveţi lupte în privinţa asta!” Nu, câtuşi de puţin!

Aşa stau lucrurile: să nu vă lipsiţi unul de altul. Iar Sfântul Pavel spune în versetul de dinainte: „Dar, din pricina curviei (πορνεία), fiecare bărbat să aibă femeia sa, şi fiecare femeie să aibă bărbatul său” (1 Cor. 7:2). Ca să nu credeţi că e doar o înţelegere a mea, vă rog să vă uitaţi la tâlcuirea lui Panaghiotis Trembelas, care-l citează pe Sfântul Gură-de-Aur, iar acesta zice: „Vedeţi? El [Sfântul Pavel] nu zice să nu se lipsească unul de altul ca să facă copii, ci din pricina curviei”. În privinţa relaţiilor conjugale, sufletele soţilor nu sunt independente! Soţul sau soţia care îl lipseşte pe celălalt va fi răspunzător în caz de păcat. Sfântul Ioan Gură-de-Aur tâl­cu­ieşte aceste cuvinte ale Apostolului Pavel spunându-le femeilor: „Dacă soţul tău săvârşeşte preacurvie (adulter) din pricina refuzului tău, nu doar că nu vei trage folos din înfrânarea ta, fiindcă e o înfrânare după voia ta egoistă, în afara voii lui Dumnezeu – nu doar că nu vei trage folos din înfrânarea ta, ci şi preacurvia (adulterul) soţului tău va fi păcatul tău!” Dacă soţul caută în afara căsătoriei, tu eşti răspunzătoare de asta! Aşa că vei fi în aceeaşi măsură răspunzătoare de păcatul său, dacă nu şi mai mult! Şi asta o zice feciorelnicul şi nevoitorul Sfânt Ioan Gură-de-Aur. Aşa vede el lucrurile acestea.

Sunt cazuri când unii tineri, care s-au înfrânat până la cununie, cad după ce se căsătoresc într-o extremă opusă, şi cred că pot face orice cu nou-găsita lor libertate, ajungând să trăiască tare stâlcit, ca să nu zic mai mult! Aşadar, frecvenţa relaţiilor dintre bărbat şi femeie este o problemă de autocontrol per­sonal şi de disciplină duhovnicească. Vârsta în sine poate fi un factor, dar nu neapărat cel mai important! Aşa cum v-am spus ieri, şi o ştiţi, sunt mulţi dintre voi care se scoală în miez de noapte şi se roagă, dar vă spun că toate acestea pălesc în faţa acelor tineri căsătoriţi şi necăsătoriţi ce se înfrânează pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp!

Nicolaitismul, extrema opusă înfrânării fără acord comun. Cum să ne înfrânăm în chip drept

Acest autocontrol foarte folositor, foarte important, ne păzeşte de hedonism – greşeala din a face din plăcere centrul căsătoriei. Asta n-o învaţă doar Părinţii Bisericii, ci şi medicina modernă. Rembeaux, un doctor francez, spune foarte frumos în cartea sa că „dacă în căsnicie nu există autocontrol” (şi scrie asta din punct de vedere medical şi psihologic, vă rog să fiţi atenţi!), „hedonismul, această căutare nesăţioasă a plăcerii, devine termita care roade căsnicia!”

Aţi auzit? Hedonismul, goana nestăpânită după mai multă plăcere, ajunge termita care în scurtă vreme va nimici căsnicia – şi asta nu doar după Părinţii Bisericii, ci şi după ştiinţa medicală. N-o zic Părintele Athanasie, Părintele Efrem, Părintele Paisie – ci chiar gazetele medicale ale Franţei!

De ce „termita care în scurtă vreme va ni­mi­ci căsnicia”? Pentru că, în necontenita lor goană după plăcere, soţii vor ajunge curând plictisiţi şi obosiţi unul de celălalt, curând vor îngădui mai întâi închipuirii şi apoi trupurilor lor să caute tot mai multă excitaţie şi tot mai mult hedonism în afara căsătoriei!¹

Nădăjduiesc să înţelegeţi că leacul acestei termite hedoniste este negarea autoimpusă a unor plăceri. Care-i rostul acestui auto­control? Acelaşi cu cel al frâielor puse pe un cal nărăvaş. Da, trebuie să folosim frâiele acestea – chiar şi noii-căsătoriţi! Să ne zicem: „Da, să mă înfrânez fiindcă trebuie să mă împărtăşesc!” sau: „Ne vom înfrâna miercurea şi vinerea, şi în Postul Mare” – şi aşa vom înfăptui acest autocontrol în căsnicie. Dacă aţi şti ce binecuvântare vine peste soţii care păzesc poruncile lui Dumnezeu predanisite de Biserică, poruncile Sfântului Duh! Când cei proaspăt căsătoriţi fac aşa, vor înflori mereu în căsnicia lor, până la vârsta de aur şi dincolo de ea! Nu se vor plictisi unul de altul pentru că se vor ţine de ceva, vor avea o provizie care mereu va spori şi va înteţi dragostea dintre soţi! Găsiţi ceva greşit aici? Eu unul, nu! Aşa stau lucrurile.

Greşeli în înfăptuirea înfrânării

– Pot hotărî soţii de unii singuri să se înfrâneze, sau trebuie să-i ceară voie duhov­ni­cului lor?

– Îi vor spune duhovnicului lor – adică, fiţi atenţi, doar îl vor înştiinţa de gândul lor. Duhovnicul nu trebuie niciodată să impună el o abstinenţă temporară, sau mai ales o înfrânare permanentă!

Mai există o altă posibilitate nebunească, când unii oameni căsătoriţi îi făgăduiesc lui Dumnezeu o viaţă întreagă de înfrânare. Asta-i ceva cu totul nechibzuit, asemenea unei acţiuni sinucigaşe. Depăşeşte toate legile logicii, căci cum poţi proclama că atât cât vei trăi alături de soţul sau de soţia ta te vei ţine într-o înfrânare de-o viaţă?! Cum poţi făgădui, cum poţi jura aşa ceva? Am întâlnit uneori aşa cazuri, dar e ceva nebunesc!

Înfrânarea, fie că este temporară, fie că se face pe toată viaţa, nu trebuie niciodată să ia chipul unei făgăduinţe. Făgăduiţi o lumânare, făgăduiţi o icoană, dar niciodată nu-i făgăduiţi lui Dumnezeu înfrânare! Unii vin şi-mi zic: „Am hotărât să trăim în înfrânare!” Eu le spun: „Aveţi grijă să nu faceţi din asta un jurământ, fiindcă la un moment dat… – ei, bine, nu suntem oameni? Nu suntem făcuţi din carne şi oase?” La un moment dat putem întrerupe hotărârea luată, iar dacă vom face o făgăduinţă ne vom trezi că încălcăm un jurământ de care nu era nevoie! De ce să riscăm aşa ceva? Aşa că să nu facem făgăduinţe!

De multe ori, veniţi la mine şi-mi spuneţi: „Am întrerupt înfrânarea noastră!”, iar eu vă zic: „Nici o problemă, nu vă îngrijoraţi! Doar dacă vreţi, puteţi începe iar să vă înfrânaţi – nu-i nimic mai mult de zis!”

Mulţi dintre voi aţi primit acest sfat de la mine, şi ştiţi că am dreptate în cele ce spun.

E greşit a-i îndepărta de Împărtăşanie pe credincioşii care se înfrânează. Căsătoria, a doua voie a lui Dumnezeu, şi virtutea înfrânării

– Când un cuplu relativ tânăr se înfrânează, se socoteşte acest lucru drept o ferire de a face copiii? Este acest lucru un păcat?

– Sunt unele cupluri, la o vârstă la care ar mai putea avea copii, dar care s-au gândit să se înfrâneze, iar duhovnicul le spune: „Nu vă mai îngădui să primiţi Sfânta Împărtăşanie fiindcă vă feriţi să aveţi copii!” Dar, dragă părinte, oamenii ăştia se înfrânează, şi în­frâ­narea e o mare virtute!

Cu prilejul ăsta vreau să vă spun că nu e un păcat să întreţii relaţii conjugale, dar nici o virtute! Nu-i un păcat, ci e a doua voie a lui Dumnezeu. De ce? Dumnezeu este în afara timpului şi, ca Dumnezeu, El ştia că omul va cădea – aşa că, pentru a nu se ajunge la pieirea omenirii, l-a făcut de la început bărbat şi femeie. Totuşi voia cea dintâi a lui Dumnezeu pentru om era să ducă o viaţă de înfrânare, o viaţă de feciorie. Vreţi dovezi?

După învierea morţilor, această a doua voie a lui Dumnezeu va face loc voii celei dintâi a lui Dumnezeu, adică fecioria. În privinţa asta Domnul a fost foarte lămurit, zicând că în Împărăţia lui Dumnezeu nu mai e căsătorie (cf. Marcu 12:25, Matei 22:30). Aşa­dar, căsătoria este a doua voie a lui Dumnezeu – de asta S-a dus Hristos la nunta din Cána Galiléii, ca să binecuvânteze a doua voie a lui Dumnezeu. Tot aşa s-a binecuvântat şi mâncarea de carne – voia cea dintâi a lui Dumnezeu nu cuprindea mân­carea de cărnuri pentru oa­meni. Dacă citiţi cu atenţie Sfintele Scripturi, veţi afla că după Noe, după potop, Dumnezeu a bi­ne­cu­vântat consumul de carne de animal, dar acest lucru a rămas totuşi a doua voie a lui Dumnezeu, după înfrânare.

Prin urmare, înfrânarea cuplurilor, chiar şi înfrâ­na­rea parţială, este o virtute; în­frânarea monahală de-o viaţă sau înfrânarea din ca­drul căsătoriei – toate sunt o pregustare a Împărăţiei lui Dum­nezeu, voia cea dintâi a lui Dumnezeu. De aceea înfrânarea e o virtute.

Dacă vă întrebaţi de ce S-a născut Hristos dintr-o fecioară, vă voi răspunde: deoarece căsătoria este un chip al firii căzute! După cum ştiţi, toţi prorocii au fost căsătoriţi, mai puţin Ilie şi Elisei, şi, dacă vreţi, Sfântul Ioan Botezătorul, care a fost între Vechiul şi Noul Legământ. Aşa că poate vă întrebaţi de ce Hristos nu a fost şi El căsătorit! Simplu, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu nu va mai fi căsătorie, şi Dumnezeu-Cuvântul întrupat este un purtător al Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar El n-a exclus să aibă ucenici căsătoriţi – Domnul l-a chemat pe Petru când acesta era deja căsătorit. Să nu credeţi, prin urmare, că a fi căsătorit e o piedică pentru sfinţire şi mântuire.

Aşa că este o virtute dacă sunteţi căsătoriţi şi doriţi amândoi să vă înfrânaţi pentru o vreme. Duhovnicul care v-a zis: „Nu vă îngădui să vă împărtăşiţi pentru că nu mai faceţi copii” crede că rostul principal al căsătoriei este procreaţia sau naşterea de prunci, dar greşeşte. Naşterea de prunci este abia al treilea scop al căsătoriei.

Scopurile căsătoriei

Cel dintâi şi cel mai în­sem­nat scop al căsătoriei este aju­torul reciproc al soţilor spre în­dum­nezeire, întocmai după cum i-a zis Dumnezeu lui Adam: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui (κατ᾿ αὐτόν)” (Facere 2:18); cu alte cuvinte, cineva ca el – o fiinţă omenească, fiindcă Dumnezeu putea face un animal care să-i slujească lui Adam. Dar Scriptura zice κατ᾿ αὐτόν – asta înseamnă cineva asemenea lui Adam, la fel ca Adam. Aşadar, o fiinţă omenească 100%, un ajutor lui Adam. Ajutor pentru ce? Să se mântuiască şi să ajungă la îndumnezeire. Acesta-i cel dintâi scop al căsătoriei.

Ca moştenitori ai firii căzute a lui Adam, al doilea scop al căsătoriei, după cum zic Sfinţii Părinţi, este liniştirea imboldurilor sexuale: să-i ferească pe oameni să cadă în păcatul curviei.

Adesea le sugerez proaspeţilor căsătoriţi şi tuturor cuplurilor să aibă scris deasupra patului, în dormitor, stihul Sfântului Pavel despre adevărata dragoste din capitolul 13 al Întâii Epistole către Corintheni: în elină, „Ἡ ἀγάπη οὐκ ἀσχηµονεῖ,” care s-a tradus: „Dragostea nu se poartă cu necuviinţă”² (I Corinteni 13:5). Îngăduiţi-mi să vă tâlcuiesc acest cuvânt rostit în bogata limbă grecească: dragostea nu face lucruri urâte! Iar lucrurile urâte sunt comportamentele perverse şi nefireşti – din pricina lor mulţi oameni mă întreabă: „Putem ţine icoane în dormitor?” Socotiţi că Hristos, Maica Domnului, Sfinţii nu vă vor putea vedea dacă aşezaţi icoanele pe peretele exterior, în afara dormitorului, în camera alăturată? Nu-i ăsta oare clasicul comportament de struţ, când struţul îşi ascunde capul în nisip şi crede că atunci nu-l mai vede nimeni? Când oare vom înceta să mai gândim aşa?…

Deci căsătoria nu este defel un păcat, doar că fecioria este mai bună. Fecioria e mai presus pentru că-i o virtute şi e voia cea dintâi a lui Dumnezeu; căsătoria îşi are şi ea locul său, ca a doua voie a lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a binecuvântat amândouă stările şi ne putem mântui în oricare dintre ele, fără nici o îndoială!

Când ar trebui soţii să se înfrâneze

– Presupunând că amândoi soţii sunt de acord, când trebuie să se înfrâneze?

– Potrivit înţelegerii obişnuite a Bi­se­ri­cii, atunci când postim ne înfrânăm şi de la legături trupeşti. Şi când postim? În miercurile şi vinerile de peste an, şi în toate zilele și pe­ri­oadele de Post.

Postul, aşadar, merge mână în mână cu înfrânarea, având înţelegerea limpede a fap­tu­lui că amândoi soţii trebuie să se în­vo­iască pe deplin. Sfântul Pavel este foarte tranşant în privinţa asta.

În al doilea rând, soţii se înfrânează de co­mun acord în marile praznice creştine, pre­cum Paştile. Acestea nu-s zile de post, dar se cuvine să ne înfrânăm în ele – de Paşti, în toată Săptămâna Luminată, care se socoteşte ca o singură zi; apoi, în toate Duminicile de peste an şi în praznicele Maicii Domnului şi ale Mântuitorului – Boboteaza, Întâmpinarea, Cincizecimea, Schimbarea-la-Faţă, Înălţarea etc., precum şi în zilele de prăznuire ale sfin­ţi­lor mari. Aceste zile se cinstesc de către cu­plurile creştine ortodoxe prin înfrânare, mers la biserică şi rugăciune.

De asemenea, e foarte bine să vă înfrânaţi în noaptea dinainte de a merge la biserică, în­deo­sebi în zilele de prăznuire ale sfinţilor, mai ales sâmbătă noapte, pentru a vă pregăti cum se cuvine pentru Liturghia de Duminică.

Asta nu înseamnă că Duminică după-amiază vom înceta înfrânarea, bineînţeles că nu! Din păcate, aceste lucruri nu se mai învaţă, şi mulţi sunt tare nedumeriţi în privinţa asta – nu se folosesc de disciplina tămăduitoare a Bi­s­ericii noastre şi nu se bucură niciodată de a­­de­vărata libertate duhovnicească în Hristos!

Traducere de Radu Hagiu

Material aparut in nr 26 al revistei Familia Ortodoxa