Omul cel tainic din noi

”Ființa cea tainică a inimii” (I Petru 3, 4)

”Toți trăim o viață dublă. Suntem, mai intâi, așa cum arătăm și cum ne vede lumea, dar, în același timp avem și o viață lăuntrică, tainică, cu care apărem în fața lui Dumnezeu.

Mai mult, cineva a spus că în ființa fiecăruia dintre noi sunt patru persoane: cea pe care o cunoaște lumea, cea pe care o cunosc rudele și apropiații, cea pe care nici noi nu o cunoaștem și cea pe care o cunoaște Dumnezeu. Aceste patru persoane, în cea mai mare parte, se cunosc foarte puțin între ele.

Omul nu este cel pe care zic că îl cunosc și îl văd ceilalți oameni și nici măcar cel ce el însuși crede că este. Numai omul pe care îl vede și îl cunoaște Dumnezeu – ”omul tainic” este străin de orice prefăcătorie, orice minciună și orice ”cosmetizare”.

Îmi aduc aminte că la noi acasă, în ceea ce se numește de obicei curtea a doua, era o groapă mascată cu o scândură lată și groasă. Noi, copiii, îi dădeam târcoale, curioși nevoie mare să vedem ce se află acolo, ridicând uneori scândura, cu mari eforturi. O grozăvie! Sub ea colcăiau puzderie de viermi ca niște râme grețoase, care parcă se ascundeau de lumină. Ne grăbeam să repunem scândura la locul ei, o luam la fugă de-acolo, dar la scurtă vreme ne întorceam din nou să ne uităm în groapa aceea.

În viața și în sufletul fiecăruia există o asemenea groapă și o asemenea scândură. La suprafață scândura poate fi chiar frumoasă, având un anume lustru care să placă și poate că n-am pregeta să le-o arătăm și altora și să ne fălim cu ea. Dar ea nu face decât să ascundă ceva ce se află dedesubt, ceva ce vrem să rămână ascuns, o murdărie care se ”teme” de lumină. Această scândură trebuie ridicată mai des, ca dedesubtul ei să pătrundă din plin lumina lui Dumnezeu, să se facă curățenie și să apară înaintea lui Dumnezeu un ”om tainic”, bineplăcut Lui, ”căruia Domnul nu-i va socoti păcatul și-n gura căruia nu este vicleșug” (Psalmi 31, 1).”