Ortodoxia în Elveția | PĂRINTELE GABRIEL BUNGE, un convertit care convertește

Părintele Gabriel Bunge este schiarhimandrit și un venerabil bătrân duhovnicesc. Duhovnic înțelept, monah cult și erudit, un adevărat gheron – teolog al zilelor noastre și stareț în înțelesul spiritual al cuvântului. De aproape 50 de ani trăiește ca un pustnic, retras într-o sihăstrie din munții elvețieni. La început a fost eremit benedictin, iar de aproape zece ani este ortodox, iar schitul său benedictin Sfânta Cruce s-a transformat în Mânăstirea Ortodoxă Sfânta Cruce, aflată sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Moscovei. Părintele a trăit din tinerețe ca un monah eremit ortodox, după regulile și tradiția Sfinților Părinți răsăriteni și vechile rânduieli ale monahilor pustnici egipteni.

Timp de cinci zile, el se află în retragere și tăcere totală. Sâmbăta primește câțiva ucenici pentru spovedanie și sfaturi duhovnicești, iar în duminici și sărbători, împreună cu ucenicul său care îl ajută la strană, slujește Sfânta Liturghie. Această rânduială o are și acum, la aproape zece ani de când s-a petrecut convertirea sa, adică trecerea sa oficială, canonică la Ortodoxie.

La cei aproape 80 de ani, părintele Gabriel Bunge este plin de lumină, de înțelepciune, de trezie și harul rugăciunii, de smerenie, bunătate și discernământ. Cu bună-cuviință, bucurie și bună dispoziție neprefăcută, gata de a sluji fratele, aproapele, de a-i veni în ajutor… Întru cuvioșia sa parcă îl vezi pe bătrânul sfânt de odinioară Antonie cel Mare din Egipt, care la vârsta bătrâneții și a desăvârșitei înțelepciuni era vesel, blând, politicos, așa cum îl descria Sfântul Atanasie, ucenicul său.

Părintele Gabriel este recunoscut și apreciat în toată creștinătatea europeană, dar și peste ocean. Este un adevărat savant duhovnicesc, după cum părinții și bunicii săi după trup au fost medici și savanți de renume mondial. El nu este doar monahul îmbunătățit, duhovnicul iscusit căutat pentru sfaturi și îndrumări de către personalități bisericești de prim rang din Ortodoxie și Catolicism. El este și teologul erudit, istoricul bisericesc, dogmatistul, patrologul. Dar mai ales este un desăvârșit cunoscător, un specialist al spiritualității filocalice evagriene. Articolele, studiile și cărțile sale sunt citite, apreciate și citate în toată lumea creștină. Sunt folositoare celor care se ocupă cu cercetările teologice științifice, dar și celor care caută să găsească îndrumări teologice și duhovnicești practice, toți găsind răspunsuri în scrierile sale.

În articolul publicat în urmă cu doi ani în Revista Dacia Creștină a Episcopiei noastre de la Deva și în Revista Lumea Monahilor de la București am enumerat o parte dintre cărțile sale… Am avut atunci un dialog duhovnicesc viu, folositor, pe teme spirituale din societatea actuală. Părintele ne-a împărtășit atunci din înțelepciunea sa duhovnicească, dobândită prin studii susținute și profunde, dar mai ales prin îndelungata sa experiență duhovnicească personală, în care a fost inclusă și fascinanta poveste a convertirii sale la Ortodoxie…

La începutul acestui an am avut gândul ca atunci când mă voi reîntâlni cu părintele, profitând de vastele sale cunoștințe filocalice, să-i solicit o convorbire duhovnicească, teologică, referitoare la calea despătimirii sau drumul desăvârșirii monahale (creștine), așa cum a învățat-o de la Sfinții Părinți, dar și cum o trăiește zi de zi, cum învață pe alții să parcurgă acest drum. Îmi doream ca această convorbire să fie o continuare a dialogului din urmă cu doi ani, care a avut un caracter mai general.

În august 2018, împreună cu preotul Mihai Meseșan (care de mai bine de două decenii este ucenic al părintelui), parohul românilor ortodocși din Lugano, translatorul și mediatorul întâlnirii, l-am reîntâlnit pe părintele Gabriel la Sihăstria Sfânta Cruce din cantonul elvețian Ticino.

Am bătut din nou la ușa înțelepciunii și experienței sale duhovnicești, discutând de această dată despre învățătura duhovnicească filocalică a Părinților și despre cum poate fi trăită în viața noastră de zi cu zi.

Dumnezeu ne-a binecuvântat și a rânduit în așa fel lucrurile că am avut o plăcută surpriză, iar gândurile și dialogul nostru s-au coborât repede pe tărâmul practic al vieții duhovnicești…

Surpriza a fost că padre Gabriel (cum i se spune acolo, în Elveția italiană) avea acum și un ucenic: părintele Evsignie! Un părinte ieromonah minunat, în vârstă de vreo 50 de ani, radiind lumină și duhovnicie. Doctor în Teologie, specializat în Drept canonic, fost lucrător în administrația Vaticanului la Comisia de doctrină, o vreme secretar al nunțiului apostolic din Viena, a înviat în Ortodoxie, cum spunea dânsul, prin părintele Gabriel, iar părintele nu este la prima ispravă…

Monahi din ordinele apusene, în special benedictini, care se aflau într-o înfundătură a vieții duhovnicești, prinși într-un fel de blocaj spiritual, ajung la înțeleptul avvă Gabriel…

Mulți din creștinii sau călugării apuseni au pierdut legătura vitală cu Biserica lor

Iar părintele, prin darul duhului duhovniciei, îi înviază… Asemeni celor vindecați de Hristos, deveniți următorii Lui, ei i se alătură cu dragoste părintelui, ca niște fiii născuți din Duhul Sfânt. Ei vin spre a fi călăuziți duhovnicește de părintele care i-a născut la o nouă viață… Astfel ei înviază întru Ortodoxie și trăiesc într-o autentică duhovnicie… „Nu ați trecut de la o Biserică la alta”, le spune părintele! „Ați redescoperit Biserica cea Una… Aceea care a fost în Răsărit și Apus mai bine de 1.000 de ani.” Când călugări din Italia sau Roma, ca Sfântul Petru Athonitul, viețuiau la Sfântul Munte Athos… Mulți din creștinii sau călugării apuseni au pierdut legătura vitală cu Biserica lor. Întâlnirea cu părintele Gabriel este pentru ei o salvare sufletească. Acesta spune: „Nu toți sunt convertiți (procesul de descoperire sau redescoperire a Ortodoxiei necesită timp îndelungat – n.n.), dar duhovnicește ei sunt salvați…”

Pe lângă părintele Evsignie mai erau în pregătire de a fi primiți la Ortodoxie și a se alătura obștii părintelui alți doi ieromonahi benedictini de origine franceză. Amândoi cu o vastă experiență bisericească și pastorală, fiind doctori în Teologie și alte științe…

M-am bucurat mult de aceste isprăvi duhovnicești ale părintelui Gabriel, dar mai ales de bucuriile sale pe care le trăiește… În același timp am fost pătruns de o lumină plină de adâncă înțelegere, ca o adevărată revelație… Cu ani în urmă, când eram stareț la Mânăstirea Nicula, părintele mi-a adresat o rugăminte pe care a repetat-o de mai multe ori în anii următori. Rugămintea era aceea de a-i găsi un ucenic sau doi, care să-i ducă mai departe moștenirea duhovnicească…

Și-ar fi dorit monahi români…. (În convorbirea anterioară evoca câte un mare duhovnic din cele trei ramuri ale Ortodoxiei: greacă, română și slavă, care i-au luminat calea, dar se simțea mai legat de ortodoxia românească.) Vizitase de multe ori România, iar odată mi-a povestit cum în plin regim ceaușist a scos din țară un manuscris al Patericului românesc, care s-a tradus mai apoi în limba franceză…

Am încercat să găsesc, ne-am rugat Maicii Domnului, dar lucrurile nu s-au legat. O vreme a stăruit gândul de merge eu acolo. Mai apoi am avut oarecum regretul că nu i-am propus, atunci când eram la Nicula, să vină părintele Gabriel la noi… Să-i facem un sălaș, o sihăstrie, în poienile și pădurile Niculei. Timpul a luat-o înainte, iar pronia divină a rânduit cum a știut mai bine…

Părintele a mai avut apoi a avut un ucenic de origine rusă și altul de origine ucraineană… Dar lucrurile nu s-au stabilizat nici în acest fel. Mi-a spus și acum că și-ar fi dorit să aibă ucenici din țări cu îndelungată tradiție ortodoxă: Rusia, România sau Grecia... Dumnezeu a vrut însă cu totul altfel… Voia Sa ni se dezvăluie acum din ce în ce mai limpede pentru ceea ce urmează în viitor.

Părintelui Gabriel Bunge nu-i era dat să fie doar convertit, fie el și celebru. Faptul acesta, desigur, nu era de puțină importanță, ținând cont de numele, erudiția și experiența sa…

Menirea rânduită de Dumnezeu pentru părintele Gabriel se arată a fi aceea ca el să fie o ușă, o cale de redescoperire a Ortodoxiei în Occident… Aceasta a fost gândul care m-a străfulgerat atunci, care m-a umplut de pace și bucurie… Era pentru prima oară (am fost de cinci sau șase ori la sfinția sa) când la sihăstria avvei Gabriel m-am simțit într-o mânăstire ortodoxă de îndelungată tradiție din România… Când am fost întâia oară la sihăstria sa am simțit un puternic duh de rugăciune isihastă. Ea se aseamănă într-un fel cu Peștera Sfântului Petru Athonitul din Sfântul Munte Athos… Acum însă simțeam aici duhul comuniunii și al dragostei, al înfrățirii duhovnicești, specific mânăstirilor ortodoxe românești. Parcă mă aflam la Rohia părinților Iustinian Chira și Serafim Man. Sau la vestita Sihăstrie a părinților Cleopa și Ioanichie Bălan, în urmă cu 30 sau 40 de ani. Recunosc că a fost o plăcută surpriză această nouă stare duhovnicească în mânăstirea părintelui Gabriel. Întru această stare de bucurie duhovnicească, pace și liniște am început dialogul nostru, din care redăm în rândurile de mai jos.

Dialog cu părintele Gabriel Bunge

Părintele Gabriel Bunge a studiat o viață întreagă pe avva Evagrie, părintele literaturii ascetice(1), a devenit un specialist al biografiei și orei evagriene… În limba română avem tradus un frumos studiu la avva Evagrie Ponticul, carte numită Monahul sau Făptuitorul – Praktikos (2). Am pornit dialogul de la aceste învățături patristice, care se cer practicate în viața de zi cu zi…

Arhim. Andrei: Părinte Gabriel, mă bucur mult să vă reîntâlnesc, mulțuminduvă totodată că ați acceptat acest dialog duhovnicesc. Viața noastră duhovnicească este adânc înrădăcinată în gândirea și trăirea Părinților Bisericii. Aceștia, la rândul lor, s-au întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe Sfânta Scriptură și pe modelul Apostolilor și al proorocilor… Noi încercăm să continuăm după puterile noastre modul lor de viață biblic și patristic… În acest context, prima întrebare pe care vreau să v-o adresez este tocmai despre Calea desăvârșirii pe care trebuie să o parcurgem, cu etapele și subetapele ei. Așadar cum parcurgem acest drum etapă cu etapă? Cuviosul Evagrie ni-l descrie în trepte – care ar fi acestea?

Schiarhim. Gabriel: Cele trei trepte ale căii duhovnicești, după Evagrie, sunt: practicarea poruncilor, lupta împotriva patimilor și câștigarea virtuților. Cu harul lui Hristos se poate ajunge la despătimire. În drumul spre desăvârșire, el vorbește despre o a doua treaptă, intermediară, contemplarea indirectă a lui Dumnezeu prin creația Sa… Și apoi despre a treia, teologhia, care este cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu. Cunoașterea fără intermediari, fără concepte și imagini… Aceasta se întâmplă în ceea ce numește el rugăciunea adevărată, care e adorarea Tatălui în Duh și Adevăr, adică în Duhul Sfânt și Fiul Unul Născut. Acestea fiind evident cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan (Ioan 4, 23). Iar după Sfântul Pavel, prin Botez am dobândit starea de fii prin Sfântul Duh, iar Fiul înalță vocea Sa în noi, zicând: „Avaa! Părinte!” (Romani 8, 15) Este o teologie întru totul biblică.

Arhim. Andrei: Cum scăpăm de mânie, de poftă, de atâtea patimi care ne luptă? Avva Evagrie este cel dintâi care descrie lupta cu cele opt patimi sau gânduri ale răutății…

Schiarhim. Gabriel: Când noi ne amintim de numele lui Dumnezeu, nu putem în acel moment să fim mânioși sau supărați împotriva fratelui. Nu e posibil. Sunt două lucruri, ca și apa și focul. Și de aceea noi ne rugăm continuu (II Tesaloniceni 5, 6), cum spune Apostolul. În acest mod trebuie să eliminăm toate păcatele…

Arhim. Andrei: Părinte Gabriel, constat cu plăcută surprindere că în acest loc de sihăstrie se formează o comunitate duhovnicească. Aveți de ucenici călugări, dar și mireni, care lucrează prin curte sau care așteaptă la spovedanie și sfat… De aceea aș coborî discuția noastră, pornită pe temă de teologie și duhovnicie, în tărâmul practic, concret, al vieții de zi cu zi… Ce întâlniți la spovedanie? Cu ce fel de păcate vă confruntați?

Schiarhim. Gabriel: Întâlnesc toate păcatele de la A la Z. Bineînțeles că întâlnesc și foarte multe persoane care au foarte puține păcate. Se întâmplă foarte des însă ca oameni cu o conduită bună, frumoasă, să fie tentați de alte păcate. Păcate pe care nu le-au făcut și pe care le-ar face. Sunt păcate cu gândul și păcate cu fapta…

Arhim. Andrei: Cum procedați cu Sfânta Împărtășanie, cât de des îi împărtășiți pe cei care se spovedesc la sfinția voastră?

Schiarhim. Gabriel: Un părinte care a studiat mult Liturgica mi-a făcut odată o observație foarte interesantă. A zis că textele de la Liturghie nu prevăd persoane care nu merg să se împărtășească. Dacă sunt în biserică în momentul comuniunii euharistice, se duc și se împărtășesc. Așa cum spunem în rugăciune: „Te rugăm să ne dai nouă și întregului popor…”

Pentru mine această situație e un pic particulară, pentru că nu este o parohie, este o mânăstire și lumea care vine aici e foarte motivată. Vin câteodată chiar de foarte departe. Și din alte țări. Am o mamă cu doi copii mici care se trezesc la cinci dimineața și iau mașina pentru a ajunge aici la ora nouă, la Sfânta Liturghie. Aceste persoane sunt foarte motivate și pregătite. Vin, se spovedesc și după aceea se împărtășesc.

Arhim. Andrei: În general, îi împărtășiți pe toți cei care vin la Sfânta Liturghie?

Schiarhim. Gabriel: Majoritatea… dar nu toți. Sunt obiceiuri de a se spovedi, dar de a nu se împărtăși. Pentru că au reguli de ajunare foarte stricte.

Arhim. Andrei: Creștinii, ucenicii care se spovedesc la sfinția voastră cât de des se spovedesc? Cât de des îi spovediți și împărtășiți? La o săptămână? O lună? Cum ajută spovedania și împărtășania la biruirea iubirii de sine, filauthia?

Schiarhim. Gabriel: Unii în fiecare săptămână, alții, aparținând altor parohii, nu pot să vină întotdeauna la mânăstire, așa că vin mai rar. Despre folosul Sfintei Împărtășanii se pot afla mai multe dacă se citește Istoria lui Paladie. Așa aflăm ca Părinții deșertului mergeau des să se cuminece. Cine nu se ducea și zicea că „eu nu am nevoie să mă împărtășesc des”, acela era văzut ca stăpânit de un duh al mândriei, al orgoliului. Sfântul Macarie cel Mare, care era îndrumătorul duhovnicesc al lui Evagrie, a spus unei persoane, care era bolnavă sau posedată: „Ți s-a întâmplat aceasta pentru că pentru o lună sau mai mult nu te-ai dus să te împărtășești.” Dracii ne împiedică să mergem la Împărtășanie, pentru că ei știu că cel care merge și mănâncă Trupul lui Hristos și bea Sângele Lui, Hristos rămâne întru el. Un suflet care nu se împărtășește regulat este mort. Părinții deșertului nu au scris mult despre această temă pentru că era o evidență. Se scria mai mult despre problemele care creează probleme. Sfântul Pavel poate că nu ar fi scris despre Împărtășanie daca nu ar fi fost dezordinile din Corint. Și așa știm care era practica de atunci. Sunt multe lucruri pe care nu le știm. Din fericire avem Didahia, învățăturacelor 12 Apostoli, din care știm practica concretă a Bisericii apostolice din primele secole.

Eu citesc des Didahia, mulți nu o cunosc, și o citesc des atunci când vorbim despre botez. Cum să facem botezul. Pentru că mulți nu recunosc botezul făcut prin stropire și spun că numai prin scufundare, care și pentru Biserica Catolică e modul perfect. Dar în Didahia se spune că trebuie să botezi în apă curgătoare, dacă nu ai apă curgătoare, în apă stătătoare, ca și într-un baptisteriu. Dacă nu ai nici apă stătătoare, poți să îi verși de trei ori apă pe cap. Deci sunt trei posibilități, dar normal este afundarea într-o apă curgătoare. În Rusia, după căderea comunismului, sate întregi au intrat împreună cu preotul într-o apă curgătoare și preotul îi afunda de trei ori ca în epoca apostolică.

Arhim. Andrei: Aveți și cazuri când nu-i împărtășiți?

Schiarhim. Gabriel: Da, s-a întâmplat și aceasta, nu din cauza păcatelor grele, pentru că eu nu sunt foarte sever. Dar dacă văd că unii dintre ei nu au postit, luând-o așa ușor, superficial, fără conștiință, atunci mai bine nu… Dar știu și ei aceasta.

Arhim. Andrei: Aveți, de exemplu, care trăiesc necununați? Cum procedați?

Schiarhim. Gabriel: Nu am… Trebuie spus că mulți dintre creștinii ortodocși trăiesc aici în Occident în condiții foarte grele, pentru că sunt cel mai des femei care își refac viața. Își găsesc un bărbat, care de cele mai multe ori nu e ortodox. Când e un catolic practicant, poate să devină mai ușor ortodox. Mi-a telefonat ieri o doamnă, 27 de ani, era botezată, dar nu era practicantă. S-a căsătorit cu un elvețian sau german și a devenit practicantă, dar soțul nu era un catolic practicant și din cauza aceasta s-au separat. Vedem mulți ortodocși care vin botezați, dar nepracticanți și se „încreștinează” aici. Devin mai practicanți adică.

Arhim. Andrei: Da, cam în același fel procedăm și noi… O altă întrebare: îndemnați ucenicii (mireni) să practice Rugăciunea lui Iisus?

Schiarhim. Gabriel: Atunci când mă întreabă, da. Nu predic Rugăciunea lui Iisus, dar când văd că unul a început, dar nu știe cum să facă, atuncea îi dau o metanie (metanier) și o pravilă.

Arhim. Andrei: Da! Aceasta după dorința, starea și măsura duhovnicească a fiecăruia…

Schiarhim. Gabriel: Am vorbit ieri cu niște ruși-germani care sunt veniți din Rusia. Mulți dintre ei au devenit ortodocși aici… Am vorbit despre viața spirituală, despre rugăciune și a plâns mult băiatul acesta care e tânăr tată de familie. I-am explicat că în Biserica Ortodoxă nu este o spiritualitate pentru călugări și una pentru laici. Noi am primit același Duh și de aceea avem și aceeași viață spirituală, duhovnicească. Singura diferență este aceea că ar trebui ca monahii sa fie mai specialiști, mai profesioniști. Dar călugării și laicii sunt de nedespărțit. Pentru că monahismul occidental este fenomenul marginal al vieții bisericești, nu vreau să spun că e ceva rău, dar un cunoscut stareț benedictin spune așa… În Biserica Ortodoxă e total diferit. Monahismul este inima Bisericii, de aceea este intimitatea aceasta mare între credincioși și călugări. Asta pot să o spun și din experiența mea, pentru că credincioșii noștri demonstrează o familiaritate specială cu noi. Întreabă tot timpul: „Ce vă lipsește? Ce vă putem aduce pentru Liturghie?” Aduc mâncare, ouă de la găinile lor, miere de albine, ăștia mai bogați întreabă: „Părinte, aveți nevoie de ceva?” Spun: „Nu, mulțumesc! Dar dacă am nevoie, o să vă spun. Dacă vom vrea să construim o bisericuță, pentru că paraclisul nostru e mic, nu se poate nici respira, atunci vă voi cere, altfel nu am nevoie.” Asta înseamnă că noi, monahii trebuie să fim în mânăstire pentru ei, să-i ascultăm, să-i îndemnăm. Această solidaritate este reciprocă. Această realitate eu nu am mai trăit-o și experimentat-o înainte (de a fi în Ortodoxie – n.n.).

Arhim. Andrei: Da… La mânăstirile din România este ceva obișnuit… La mânăstire nu mergi cu mâna goală… Data viitoare o să vă aducem și noi ceva de la gospodăria Episcopiei noastre… Sau poate ajungeți sfinția voastră mai repede la noi… Preasfințitul nostru Gurie își dorește să veniți la o sinaxă monahală, la o consfătuire cu preoții, cu credincioșii…

Schiarhim. Gabriel: Cunosc bine România! Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu exclud nimic!…

Arhim. Andrei: Ce modalități practice indicați celor ce vă sunt fii duhovnicești pentru a se feri de păcate?

Schiarhim. Gabriel: Să eviți păcatul, evitând ocaziile. Cum se zice, oportunitatea îl face pe om hoț.

Arhim. Andrei: Se pare că trăim o decădere a omenirii… Se alunecă tot mai mult pe o pantă a decăderii morale, a rătăcirii spirituale… Dacă și cum putem participa la îndreptarea și vindecarea ei?

Schiarhim. Gabriel: Trebuie să distingem între persoană ca individ și instituție. Se pare că instituțiile nu au direcția de mers înapoi. Numai individual, omul poate să se pocăiască, să facă metanie (metanoia) și se întoarce înapoi. În latină se zice să te convertești – înseamnă să te întorci în cealaltă direcție; în greacă se zice metanie – schimbare de mentalitate. Gândim rău, trebuie să gândim corect…

Arhim. Andrei: Trăim acest paradox! Suntem în lume, dar nu suntem din ea. (Ioan 15, 20) Facem parte din instituții, dar mântuirea o trăim personal (desigur, în comuniune cu alte persoane care merg pe acest drum). Care este soluția acestei antinomii? Duhul lui Dumnezeu, al Bisericii, a fost, este și va fi întotdeauna într-o contradicție, o tensiune, cu duhul acestei lumi seculare… Ni se cere mult discernământ? O trezvie și o atenție necontenită?

Schiarhim. Gabriel: Un scriitor german, în anii ’50, a făcut o călătorie la Muntele Athos și a scris o carte. El e născut in 1904, iar cartea este scrisă în 1956. E un clasic în Germania. A făcut călătoria cu un austriac, iar capitolul se numește Părintele Nicon. Acest Nicon e un personaj istoric. Era un fost ofițer rus care după Revoluție s-a dus în Muntele Athos, a trăit ca eremit la Karulia și a murit în 1963. Toate astea le-am găsit în altă carte. El zice: „În fiecare lucru care ți se pare că e sigur e antihrist. Antihristul este în instituții, întotdeauna e prezent când ceva se consolidează, devine concret. Trebuie să avem îndoieli în ceea ce privește instituția, e lucrul cel mai bun pe care putem să-l facem, dar nu ca să fundamentăm altceva, asta mi se pare că e dizgrația tuturor reformatorilor. Am văzut foarte bine că antihristul este în instituții și ca să îmbunătățească instituțiile a înființat altele noi. Fundamentul e ceva just înăuntru.

Arhim. Andrei: Foarte interesant! Am observat și eu cum cele mai de succes megacorporații distrug suflete. Tineri cu capacități intelectuale deosebite sunt ținuți în firmă 16 ore și mai mult (primind, desigur, salarii de invidiat), dar nu mai au timp de viață spirituală, nici de familie și așa, la 40 de ani, devin extenuați fizic și psihic…

Schiarhim. Gabriel: Părintele Nicon nu e un spiritualist. Era un realist. Este clar atunci când vrei să iei Potirul, adică să-i lipsești pe creștini de Sfânta Împărtășanie, te folosești de instituție, cum s-a întâmplat în Rusia în timpul regimului sovietic. Pentru antihrist e foarte dificil să prindă pe fiecare credincios în parte, e mai ușor să intre în instituții. De exemplu, în Germania, după 1968, au înțeles că din punct de vedere democratic nu o să poată să acapareze, să mai aibă majoritate și atunci a început lungul drum prin instituții. La sfârșit, acești revoluționari, chiar și criminali, au devenit miniștri și actori ai politicii germane. Prin instituții poți să iei puterea. Se pot da multe exemple. Alice Bailey, fondatoarea New Age, a spus atunci: „Scopul nostru este de a intra în sistemul sanguin al Bisericii Catolice, e o instituție structurată deja, cu un miliard și ceva de credincioși.” Prin instituții se prinde puterea. Și așa vorbim și de mișcările feministe și de alte lucruri, cărora, evident, prin persoane individuale le-ar fi greu să pătrundă…

Arhim. Andrei: Așadar multe ispite ne împresoară, dar așa a fost dintotdeauna. Ce ar fi de făcut? Care ar fi prioritățile noastre duhovnicești în acest context?

Schiarhim. Gabriel: În acest context, ca și întotdeauna, să trăim viața lui Hristos. Sfântul Ioan Evanghelistul spune în Epistola I: „Că lumea aceasta trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (I Ioan 2, 17) Să fim statornici în credință și în viața duhovnicească, în ascultare și rugăciune, urmând vieții lui Hristos cel Răstignit, Înviat și Înălțat. Viața duhovnicească se desfășoară în orice condiții… Mucenicii și Apostolii au trăit în vremuri grele și au ajuns ceea ce au ajuns… Cuvioșii, pustnicii, creștinii din vremea persecuțiilor, care n-au fost puține în Biserică, au ajuns la sfințenie și desăvârșire…

Arhim. Andrei: Mulțumim mult, părinte Gabriel! Vom aștepta, rugându-ne, ca anul viitor, cu voia lui Dumnezeu, să ne întâlnim din nou…

Toți: Amin! Amin!

Note
1. Născut în Capadocia, la anul 345, în familia unui horoepiscop, Cuviosul Evagrie a fost de tânăr bine instruit și dăruit de Dumnezeu cu multe daruri. Sfântul Vasile cel Mare l-a hirotesit citeț, luându-l în clerul său, iar Sfântul Grigorie Teologul l-a hirotonit diacon, fiindu-i de mare ajutor în vremea cât a slujit în Constantinopol, datorită talentul său oratoric. Ajuns la Ierusalim, a fost călugărit la Mânăstirea lui Rufim din Muntele Eleonului, la anul 383. De aici a plecat în pustia Egiptului, unde a rămas toată viața. I-a avut ca îndrumători duhovnicești pe marii Sfinți Părinți Macarie Alexandrinul și Macarie Egipteanul. S-a săvârșit la vârsta de doar 54 de ani, în anul 399. Scrierile sale sunt de primă importanță în viața duhovnicească, în literatura ascetică, chiar dacă Biserica nu l-a trecut în rândul sfinților (din motive pe care nu le discutăm). El a fost primul
părinte care a scris literatură ascetică. Din cărțile sale s-au inspirat Sfinții Părinți ca Ioan Casian, Ioan Scărarul și alții.
2. Avva Evagrie Ponticul, Monahul sau Făptuitorul – Praktikos. O sută de capete
despre viața duhovnicească, comentate de schiarhimandrit Gabriel Bunge, traduse de părintele prof. dr. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2016.

Interviu realizat de Arhimandrit Andrei Coroian

Sursa: http://www.lumeacredintei.com/