Ortodoxia – straja dumnezeiescului adevăr: cuvânt la început de an sau gând despre idealurile noastre

„Vom răbda până la sfârşit şi vom fi oameni”     

(Fericitul Maxim cel nebun întru Hristos din Moscova)

 Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, şi cei mai vechi şi cei puţini din zilele noastre – vedeau bine şi lămurit, vedeau cu ochii deschişi şi închişi – că lumea contemporană lor, conştient sau inconştient, se îndreaptă spre întâlnirea cu antihristul, încercând să atragă după sine şi Ortodoxia sobornicească. Şi cel mai înfricoşător este că lumea, într-o măsură oarecare, reuşeşte acest lucru. Tocmai de aceea, dorim să spunem un cuvânt despre alăturarea noastră la marii şi dumnezeieştii Părinţi ai Ortodoxiei în ceea ce priveşte percepţia duhovnicească a evenimentelor contemporane.

 Moştenirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe este extrem de bogată şi de variată. Treptat, acest sfânt tezaur începe să se descopere şi nouă, creştinilor care avem ochi de văzut şi nu vedem şi urechi de auzit şi nu prea auzim – tocmai celor pentru care a şi fost adunat, păstrat şi înmulţit. Dar cel mai uimitor lucru este că acel unic şi drept cuvânt al dumnezeiescului Adevăr ajunge până la noi atât prin gura unor ierarhi şi gânditori ai Bisericii trecuţi la Domnul cu mult timp în urmă cât şi de pe paginile îngălbenite ale cărţilor şi broşurilor tipărite cândva, dar care au zăcut în depozite până la căderea jugului bolşevic. Anume acest cuvânt unic al dumnezeiescului Adevăr răspunde la întrebările şi nedumeririle iscate în societatea vremurilor noastre.

Toate acestea reprezintă o mărturie a veridicităţii cuvântului, spus nu sub influenţa împrejurărilor politice ale vremurilor sau a unei dispoziţii de moment, ci sub inspiraţia Duhului Sfânt – Duhul Adevărului.

Temelia moştenirii duhovniceşti a Ortodoxiei este formată din însuşi duhul evlaviei şi a concepţiei creştine despre lume, duhul râvnei pentru adevărul lui Dumnezeu. Tocmai în păstrarea acestei moşteniri îşi vedea scopul vieţii întreaga pleiadă de Sfinţi – Ierarhi, Mucenici Cuvioşi, teologi şi asceţi. Aceştia toţi reprezintă manifestarea vădită în Biserica Ortodoxă a Duhului Sfânt, Carele îngrădeşte gurile îndrăzneţe şi viclene a celor ce ne numesc „împotrivitori” ai „progresului” şi ai „integrării… fără de sfârşit” în „…nu ştiu unde”…

Adevărata sfinţenie este multilaterală, având multiple exemple de nevoinţă şi revelându-se lumii prin cei mai diferiţi Sfinţi. În istoria Bisericii Ortodoxe au existat nu puţini nevoitori smeriţi, oameni ai rugăciunii, sihaştri aflaţi în zăvorâre, teologi înţelepţiţi de Dumnezeu şi acuzatori îndrăzneţi ai „duhului vremii”. Pentru noi, creştinii ortodocşi, scrierile şi învăţăturile inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţi sunt o sursă nesecată de trezvie şi curaj duhovnicesc, în lupta de rezistenţă dusă împotriva apostaziei, împotriva lepădării de credinţă…. Părinţii-teologi ai Bisericii nu şi-au creat o doctrină a lor, n-au croit „căi noi” în teologie, ci, asemănându-se Domnului Însuşi, au îndeplinit voia şi au propovăduit cuvântul Celui ce L-a trimis pe Hristos. Şi Cel ce L-a trimis cu adevărat era cu El:„Şi Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui” (Ioan, 8, 29).

Astăzi ni se cere şi ni se tot impune să trăim un „creştinism modern”, ajustat la mofturile, ambiţiile şi capriciile omului decăzut şi iubitor de sine… Acest „creştinism modern” este caracteristic societăţii „libere” occidentale, a cărei falsă bunăstare materială îi ademeneşte atât de mult pe majoritatea dintre noi. Unii dintre noi se străduiesc din răsputeri să se asimileze cu Apusul, imitându-i orbeşte pe mai-marii Europei şi Americii, chibzuind doar cum să-şi asigure cât mai bine bunăstarea lor materială în noile condiţii electronice de viaţă. În acest scop ei sunt totdeauna gata să-şi jertfească în mod slugarnic până şi valorile lor duhovniceşti. Ispita belşugului şi a confortului îndepărtează sufletul de la Dumnezeu… Întreaga „cultură” contemporană, îndreptată numai către realizări lumeşti şi trecătoare şi avântul nebunesc al vieţii legate de această „cultură”, îl ţin pe om într-o stare neîncetată de agitaţie şi de tulburare, care nu lasă nimănui putinţa de a-şi cerceta, doar puţin mai adânc sufletul, în acest fel stingându-se, încetul cu încetul, viaţa duhovnicească…

În secolul XX, când ţara noastră s-a aflat timp îndelungat sub călcâiul comunismului ateu, acest soi de „creştinism roz” era imposibil. Pe atunci, în faţa fiecărui creştin întrebarea se punea deschis: „ori-ori”. Cei pentru care bunăstarea lumească era mai de preţ preferau să nu se gândească la problemele religioase sau căutau să scape de ele prin argumente „ştiinţifice temeinice”, de genul „…Gagarin a zburat în cosmos, dar nu L-a văzut pe Dumnezeu!..” Credincioşia şi devotamentul faţă de Hristos „chiar şi până la moarte” erau alese doar de către unii creştini izolaţi şi neînfricaţi, supuşi multiplelor persecuţii şi discriminări.

Astăzi Republica Moldova contemporană nouă este cu totul altceva! În timp ce unii dintre noi au ales Occidentul în calitate de idol căruia trebuie să i ne închinăm şi pe care trebuie să-l copiem în toate, alţii preferă să idealizeze trecutul sovietic, când exista un „stat puternic” de care se temea o lume întreagă şi aşa mai departe… Şi unii, şi alţii  afirmă că ei sunt creştini. „Aceasta este credinţa noastră naţională”, repetă ei cu insistenţă. „Strămoşii noştri păstrau toate aceste tradiţii – botezul, lumânările, cozonacii, pomenele – şi noi continuăm să le respectăm. Suntem urmaşi destoinici ai strămoşilor noştri!..”

Auzind aceste „furtunoase” cuvinte goale, să ne amintim aici de raţionamentele iudeilor din timpul vieţii pământeşti a Mântuitorului, de iudeii molipsiţi de „aluatul fariseilor” – aluat al necredinţei, al unui materialism subţire. Lor le sunt adresate cuvintele Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul: „Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei, 3, 9-10). Se cade şi nouă a spune: „Să nu credeţi că puteţi zice: suntem români sau ruşi, înseamnă că suntem ortodocşi”, fiindcă puternic este Dumnezeu să-Şi ridice fii vrednici şi din alte seminţii.

Deosebirea dintre suporterii Occidentului şi cei care regretă trecutul comunist este doar de suprafaţă şi a poate fi caracterizată ca fiind numai o distincţie între metodele sau procedeele de stăpânire a lumii, de înrobire a sufletelor şi a inimilor omeneşti, în vederea înscăunării şi triumfului final al antihristului – în timp ce concepţia despre lume, ideologia lor şi a unora şi a altora, în principiu este una şi aceeaşi. Nici unii, nici alţii nu vor să audă de cea de-a Doua Venire a lui Hristos, de sfârşitul lumii, de Judecata de apoi, de întâlnirea cu Dumnezeu-Ziditorul şi Creatorul a toate… – şi unora, şi altora gândul la pocăinţă le este la fel de nesuferit.

Trebuie să recunoaştem că poporul nostru  (sau majoritatea aceasta „covârşitoare” care se declară a fi „ortodoxă” doar cu numele sau denumirea) nu a folosit cei 22 ani de libertate pe care Dumnezeu ni i-a dat (de la căderea comunismului în 1991) pentru a se îndrepta spre pocăinţă. Desigur, uneori poate că-L cinstim pe Dumnezeu cu buzele, deşi mai curând poate că nu pe Dumnezeu, ci tradiţia ortodoxă, însă inimile noastre rămân departe de El: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei, 15, 8). Prin aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi ne învinuim pe noi, ortodocşii din zilele noastre, care ne numim creştini, însă în fapt suntem nişte materialişti prost mascaţi, după cum spunea un nevoitor al zilelor noastre: „Întreaga viaţă a creştinilor din zilele noastre este cu desăvârşire opusă tuturor criteriilor cerute de adevăratul Creştinism… În realitate, noi nu putem trăi ca toţi ceilalţi… Vieţuirea lumească actuală nouă, aşa cum este ea, împrăştiată şi superficială, nu se potriveşte cu Creştinismul – acestea sunt două lucruri care se exclud reciproc. Nu există un „minim” de Creştinism, care să se poată împăca măcar cât de cât cu lumea destrăbălată în care trăim şi al cărei scop îl reprezintă distracţiile şi confortul…Ori – ori! Jumătăţi de măsură nu există”.

Pentru unii din intelectualii şi patrioţii noştri care pretind a fi ortodocşi – Creştinismul nu este decât o frumoasă tradiţie şi nicidecum o ideologie vie şi sfântă, căreia s-ar cădea să-i urmăm. Uneori ei se lasă impresionaţi de unele particularităţi specifice ale Creştinismului, tratându-l însă cu superficialitate şi pur formal (fără să pătrundă în profunzimea şi în esenţa lui). Ei participă uneori la slujbele bisericeşti şi se entuziasmează de latura lor estetică. Unii, din obişnuinţă, vin să se mărturisească şi să se împărtăşească. Ei respectă şi unele datini, dar toate acestea sunt seci, fără să atingă fiinţa lor lăuntrică – adevăratul Creştinism, în adevărata lui esenţă, rămâne pentru ei ceva cu totul străin, aflat în contradicţie cu propriile lor gânduri, simţăminte, emoţii, convingeri. În concluzie: nu e uşor să fii ortodox între „ortodocşi”; e greu a trăi ortodox într-o ţară „ortodoxă”… Este înfricoşător să o spunem, dar oare nu este adevărat?

Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe se împotriveau cu hotărâre contra încercărilor de a împăca viaţa contemporană cu „războiul duhovnicesc”, de a impune un fel de „creştinism”, atât de popular acum în lume: „creştinism modern” – „dulce şi pătimaş”, sentimental, plin de duhul unei false iubiri atotiertătoare, ascunzând patima iubirii de slavă şi sentimentalismul păcătos, strâns legat de plăcerile şi de poftele acestui veac, de bucuriile sufleteşti care sunt luate drept duhovniceşti…

Acesta este cel mai alarmant fenomen al vremurilor noastre, care subminează din temelie adevăratul Creştinism, fenomen cu mult mai periculos decât toate ereziile din timpurile mai vechi şi mai noi, întrucât minciuna, este cel mai adesea camuflată cu atâta pricepere şi cu atâta fineţe, încât nu toţi sunt în stare să o observe cu claritate, să facă diferenţă între Adevăr şi neadevăr…

Acest „creştinism modernist” este un fel de „religie” care se acomodează uşor cu duhul acestui veac, cu lumea care zace în răutate. Iată cum descriu unii Părinţi ai Biserici una din metodele de înşelare ale „creştinismului fals”: Pentru mireni, tot ce ne învaţă Biserica nu pare obligatoriu, ca şi cum ei n-ar fi mădulare ale Bisericii, n-ar fi creştini. În acelaşi timp, ei aproape că se înfurie asupra arhiereilor şi preoţilor care îşi fac datoria lor pastorală şi aleargă să-şi caute alţi învăţători „care le-ar gâdili auzul”: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor” (II Timotei, 4, 3). Se dă uitării adevărul că Evanghelia şi legămintele Domnului sunt aceleaşi pentru toţi creştinii. Vom fi judecaţi după Evanghelie!

Ortodoxia nu este o confesiune alături de altele, chiar mai mult – Ortodoxia nu este o religie, pentru că potrivit marelui teolog părintelui Ioannis Romanidis „Religia este o boală neurobiologică, iar Ortodoxia este vindecarea acestei boli”. De aici devine clar că Ortodoxia este viaţa însăşi, credinţa care te vindecă de păcat, de patimi. „Credinţa” sau „religia” care nu vindecă omul de căderea şi starea lui de păcat nu este una naturală, ci una falsă şi amăgitoare…

Ortodoxia este o bucurie care dăinuie veşnic în inimile noastre, o bucurie care este însă mai adâncă şi mai desăvârşită decât entuziasmul emoţional al „acestei lumi”. Cultivarea unor sentimente entuziaste sau a convingerii că „veselia” naturală, sufletească, face parte din psihologia Creştinismului – este calea directă spre înşelarea cea mai primitivă, care, în cele din urmă, va otrăvi şi această bucurie cu otrava amăgirii de sine.

Cea mai înfricoşătoare caracteristică a vremurilor noastre şi singura adevărată – este lepădarea „fină şi inteligentă” de credinţa adevărată sau apostazia, care niciodată nu s-a manifestat cu atâta forţă, care niciodată încă nu a cuprins pături aşa de largi ale populaţiei, chiar şi dintre cei ce se numesc creştini… În ultima vreme, despre apostazie se vorbeşte tot mai puţin; se pare chiar că acest cuvânt este pe cale să dispară din lexicul bisericesc. Acest lucru confirmă dreptatea Sfinţilor Părinţi, când au lansat avertismentele (proorociile) lor. Ei au spus răspicat că acest fenomen este de aşa natură, încât mai devreme sau mai târziu lepădarea de credinţă (apostazia) va deveni aproape universală. Iar tocmai despre acest lucru a grăit Mântuitorul Hristos: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca, 18, 8). De Dumnezeu purtătorii Părinţi au repetat nu o dată că diavolul se străduieşte să ne convingă că el nu există. Acelaşi lucru se poate spune şi despre duhul lepădării de credinţă, care reprezintă una din manifestările lucrării diavoleşti în lume şi în istorie. Cu cât vorbim mai puţin despre apostazie, cu cât îi acordăm mai puţină atenţie, cu atât mai triumfătoare devine ea, cu atât mai aproape este „stăpânitorul acestui veac”.

Lepădarea de credinţa adevărată, după cum învaţă Sfinţii Părinţi, îi ademeneşte pe oameni în mrejele sale prin două metode: pe unii, mai slabi, îi încântă prin avantajele „prieteniei cu lumea”, cu bogăţia, cu confortul şi cu poziţia în societate şi, în sfârşit, prin instinctul de turmă – de a fi în rând cu lumea, de a fi ca şi ceilalţi. Pe alţii, mai tari, încearcă să-i înşele cu ajutorul unui vast arsenal din cele mai „fine” şi „gingaşe” înşelăciuni, mutilându-le cu iscusinţă gândirea de a îmbrăţişa falsa credinţă în locul celei adevărate.

Această din urmă înşelăciune a apostaziei ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult pe noi, creştinii dreptmăritori, care nădăjduim să ne mântuim. Vom cita aici cuvintele a doi renumiţi ierarhi ruşi ai secolului al XIX-lea – Teofan Zăvorâtul şi Ignatie Briancianinov, care au descris foarte clar semnele epocii apostate, căile de înşelare, împotriva cărora nu vor rezista nici chiar drepţii.

„Deşi numele de creştin va fi auzit pretutindeni, – scrie Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, –şi peste tot vor fi biserici şi feţe bisericeşti, toate acestea vor fi părelnice, în interior însă va fi cea mai straşnică apostazie”.

„Vremurile, pe măsură ce înaintăm, vor deveni tot mai dificile, – scrie Sfântul Ierarh Ignatie, – apostazia a fost prezisă de Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi slujeşte ca dovadă a faptului cât de adevărat şi drept este tot ce s-a spus în Scriptură. Apostazia a fost îngăduită de Dumnezeu: nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri. Îndepărtează-te, fereşte-te tu însuţi de ea, aceasta este de ajuns pentru tine. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, spre a te feri pe cât posibil de influenţa lui… Edificiul Bisericii, care se clatină de multă vreme, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să oprească acest cutremur şi să-i stea împotrivă…Nu avem de la cine aştepta refacerea Creştinismului”.

Pentru noi, creştinii ortodocşi ai acestei epoci a lepădării de Ortodoxie este de mare trebuinţă să fim capabili „a deosebi duhurile”. „Nu tot ce străluceşte este aur” – or astăzi la noi aurul străluceşte pretutindeni…

„În curând vor veni astfel de vremuri, – ne avertizează Cuviosul Lavrentie de la Cernigov, –când nu numai turlele bisericilor vor fi poleite cu aur, ci şi clopotniţele, dar în aceste biserici nu se va putea intra”.

Prin urmare, înşelarea cea mai înfricoşătoare a vremurilor noastre, rodul cel mai distrugător al apostaziei nu este nici comunismul, nici democraţia, nici chiar ateismul… Cea mai înfricoşătoare apariţie este „pseudo-biserica”, sau „adunarea celor ce viclenesc”: „Urât-am adunarea celor ce viclenesc şi cu cei necredincioşi nu voi şedea” (Ps., 25, 5).

A face parte dintr-o asemenea „biserică-adunare” nu numai că nu este spre mântuire, ci dimpotrivă – duce la pieire. Instituţia aceasta „adunarea celor ce viclenesc” lansează discursuri despre pacea cu cei apropiaţi şi cu cei de departe, dragostea de adevăr şi de neadevăr, coexistenţa între bine şi rău, compromisurile cu oricine de dragul „unităţii”.

Epoca de părăsire a Adevărului a desfigurat chipul lumii, umplându-l cu lozinci care cheamă la „hibernare” în viaţa duhovnicească. Sfânta noastră datorie de slujitori ai Bisericii constă în a-i preveni pe credincioşii noştri de existenţa mulţimii de înşelări neobservate, răspândite în prezent peste tot: ţine de datoria noastră să-i învăţăm să descopere Adevărul dumnezeiesc, Adevărata Biserică cea Una, să fie în stare să o deosebească de falsele biserici şi de „adunările celor ce viclenesc”. Biserica cerească este cu neputinţă de separat de Biserica pământească, aceasta alcătuind un organism unic. Adevărata Credinţă este una singură, precum Unul este Dumnezeu, şi în acelaşi chip şi adevărata Biserică este şi Ea Una singură. Să înţeleagă oamenii că numai în Biserica Ortodoxă lucrează Duhul Sfânt ca izvor al oricărui adevăr, că înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu dată tot numai în sânul adevăratei Biserici a lui Hristos vine de la El. A te îndepărta de aceasta pentru a urma părerii tale sau a unui grup oarecare, înseamnă a păcătui împotriva dragostei desăvârşite. Pentru că zice arhimandritul Efrem, stareţul Marii Mănăstiri Vatoped (Sfântul Munte Athos): „Întrucât nu există altă Biserică, cum pot exista Sfinte Taine în altă parte?!”.

Astăzi idealurile adevăratului Creştinism sunt înlocuite, dar într-un mod extrem de subtil, cu idealurile veacului şi ale întunericului; astăzi minciuna este prezentată drept adevăr şi adevărul drept minciună!.. Sfânta Ortodoxie, care stă de strajă în apărarea credinţei apostolice nevătămate şi a dumnezeiescului Adevăr, devine tot mai singuratică în această lume, care zace în răutate ca niciodată.

Calea pe care lumea ne-o aşterne în faţă, în ciuda făgăduinţelor amăgitoare ale „progresului”, este o cale a suferinţelor. În zilele noastre a fi ortodox înseamnă în cele mai multe cazuri ori a nu fi înţeles, ori a fi acuzat de mândrie şi de extremism… Să ne amintim la câte ocări a fost supus Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, iar după El – Sfinţii Apostoli, Sfinţii Mucenici şi toţi urmaşii adevăraţi ai Lui.„…Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni…” (Ioan, 15, 20). Nu de aceste învinuiri ar trebui să ne temem noi, ci de faptul că există pericolul de a ne lăsa cuprinşi de falsă smerenie şi de a cădea în prăpastia pierzaniei. Adevărata smerenie stă în a ne smeri înaintea Legii lui Dumnezeu şi a învăţăturii Bisericii Ortodoxe şi nicidecum în a le încălca pentru a fi pe placul duşmanilor sfintei noastre credinţe şi a Sfintei Biserici.

Puţini sunt Sfinţii care au rămas în zilele noastre, dar chiar dacă nu vedem printre noi asemenea drepţi devotaţi în credinţă, învăţăturile Sfinţilor Părinţi rămân cu noi şi ne pot fi lumina călăuzitoare în zilele tot mai întunecate…

Acum este vremea mărturisirii – a unei atitudini hotărâte faţă de credinţa noastră ortodoxă, care pretutindeni a devenit o ţintă a atacurilor făţişe sau dosnice şi a strâmtorării… Să fim adevăraţi creştini şi să nu cedăm duhului acestui veac, ci să facem din Biserică centrul vieţii noastre. Să ducem o viaţă conştientă de rugăciune, hrăniţi fiind cu studiul Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, neuitând de Sfintele Taine ale Pocăinţei şi ale Împărtăşirii.

Să păzim Credinţa şi Biserica prin toate mijloacele şi s-o îngrădim de „duhul vremii”, ca pe un ultim refugiu al nostru în această lume decăzută. Să nu ne temem că vom rămâne puţini: pentru noi esenţialul este să facem parte din rămăşiţa celor ce se mântuiesc, pe care Dumnezeu a numit-o„turmă mică”: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Luca, 12, 32).

Protodiacon Ioan MUNTEANU