Părintele Adrian Făgeţeanu, mărturisitor al credinţei şi rugător pentru lume

Ucenicii părintelui Adrian Făgeţeanu aveau confort sufletesc şi linişte ştiindu-l viu, prezent printre ei, rugându-se pentru ei, mijlocind la Dumnezeu și sfătuindu-i pentru luminare, mântuire şi ajutor. Despărțirea de părintele Adrian în urmă cu 10 ani a fost un test de maturizare a ucenicilor ca să fie motivaţi, să se ostenească şi să viețuiască împreună cu Hristos, aşa cum şi părintele viețuise și viețuiește în continuare. Şi aceasta pentru că părintele Adrian e viu, după cum Însuși Mântuitorul Hristos a spus: „Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi”.

Părintele ieromonah Adrian Făgețeanu (1912-2011) a fost unul dintre monahii care au luminat în Biserica ­Ortodoxă Română în ultimul veac, viața și învățătura lui aducând mult folos celor care veneau să-l cerceteze. Fiu de preot, bucovinean de glie și de nărav, posesor al unei culturi vaste dobândite în perioada studiilor superioare de Drept și Filosofie, apoi de Teologie, tânărul Alexandru Făgețeanu şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu la Mănăstirea ­Putna, pe când stareț era părintele arhimandrit Paisie Prelipceanu. Cernut prin 66 de ani de ascultare monahală și prin aproape 15 ani de temniță, părintele Adrian s-a făcut chip al răbdării și al statorniciei în dreapta credință, ducând o viață grea, dar demnă, mai ales în perioada regimului comunist. Într-un dialog purtat cu 10 ani în urmă, domnul Marcel Petrișor mărturisea: „În temniță, părintele Adrian, ca și părintele ­Arsenie Papacioc, nu s-a plâns niciodată nici de foame, nici de frig, nici de strâmtoare, nici de izolare, nici de prea multă copleşire a celor care năpădeau pe tine într-un grup în care toţi spuneau «Domne’, fă și tu aşa ca noi și scapi mai ușor!…»”.

Mărturisitor neclintit al lui Hristos, părintele Adrian a trecut prin experiențele ascultării, ­răbdării, muncii și rugăciunii la Putna, Slobozia, Antim, Jilava, Căldărușani, Făgăraș, Ciorogârla, Aiud, Govora, Crasna-Gorj, ­Balaciu, Lainici, Piatra Fântânele, Petroșani, Turda, Locurele, ­lăsând în urma sa două biserici ctitorite și câteva mii de fii duhovnicești.

Învăţătură din cărţile de cult, după încheierea studiilor universitare

În cei 99 de ani de călătorie pământească ai părintelui Adrian și de experienţe duhovnicești la Altarul slujirii Mântuitorului şi totodată la scaunul de spovedanie, părintele Adrian ne-a lăsat mai multe cuvinte de folos care pot deveni vii și lucrătoare şi în noi, odată ce le împlinim.

E drept că și el, părintele Adrian, a avut unele mici greșeli, slăbiciuni și lipsuri, ca toți oamenii, pentru care ne rugăm şi noi ca Dumnezeu cel Atotmilostiv să le ierte, să le acopere și să le plinească în Duhul Sfânt al Lui, cu iubirea şi cu puterea Sa. Dar ce a avut fără îndoială părintele Adrian a fost credinţa dreaptă în Hristos, faţă de care nu a manifestat nici o slăbire, nici o moleşeală, nici o acceptare a vreunui amestec cu erezii, cu superstiţii păgâne sau cu inovații magice. De multe ori ne chema la chilie și ne punea să-i citim din Dogmatica părintelui Stăniloae, din Filocalie sau din tratate dogmatice și canonice ale Sfinților Părinți. ­Ne arăta apoi ce frumos erau condensate învățăturile Părinților în troparele și rugăciunile cărților de cult (Ceaslov, Liturghier, Molitfelnic), spunând: „Eu din cântările și rugăciunile liturgice inspirate de Duhul Sfânt am învățat mai multă teologie decât din cursurile scolastice citite în facultate”.

Canonul de pocăinţă, pentru îndreptarea omului credincios

Părintele Adrian a slujit Adevărului, Domnului Iisus Hristos – Dumnezeul Viu și Veșnic. L-a cunoscut pe Mântuitorul Hristos ca şi Cale a mântuirii, ca Adevăr și ca Viaţă. Şi, datorită acestei acribii a lui în păstrarea dogmelor şi a canoanelor Bisericii, adică a regulilor de credinţă şi de viaţă, părintele a avut și critici, chiar dintre clerici, care comentau „că dă canoane aşa de aspre”… Dar oare de ce dădea astfel de canoane? Ca să-l pedepsească pe omul păcătos? Nu, ci ca să-l trezească, să-l corecteze și să-l vindece de patimile care-l înrobeau. Spunea părintele Adrian: „Ortodoxia are această perspectivă terapeutică a vieții duhovnicești, ea este un mod natural de viață și de gândire după voia lui Dumnezeu, iar canonul (rânduiala de viață îmbunătățită) reprezintă tratamentul pentru oprirea de la păcate și pentru vindecarea de patimi. El nu e o expiere, o pedeapsă pentru greşelile de dinainte. Dumnezeu n-are nevoie de osteneala şi de chinuirea noastră, pentru El. Lui nu-i trebuie restaurată onoarea ştirbită (cum zic unii), ci noi înșine avem nevoie de osteneala canonului ca să ne trezim din vraja plăcerii și a puterii și să ne vindecăm. Dumnezeu e iubitor de oameni, e Părintele nostru cel bun, sfânt, atotputernic şi atotiubitor, dar ca să ne unim cu El, trebuie să ne curățim de mizeria păcatului, de tiparele și obiceiurile rele. Dumnezeu vrea mai mult decât noi înșine să ne vindecăm și să viem cu El, iar canonul e pentru noi, osteneala e pentru despietrirea inimii noastre, pentru transfigurarea noastră. De aceea, să ţinem canoanele rânduite de părinţii ­duhovnici, nu să căutăm pretexte viclene pentru a le înmuia, pentru a le micşora. Să căutăm ţinta care e unirea cu Hristos şi dobândirea iubirii Lui şi totodată slujirea Lui cu devotament, cu jertfelnicie.”

Părintele Adrian observa când cineva se vindeca de păcate și devenea mai smerit și mai milostiv și atunci spunea: „Importantă este intensitatea pocăinței și vindecarea omului, nu durata canonului”. Când vedea râvna omului de a lepăda egoismul, de a se uni cu Hristos şi de a deveni ca Mântuitorul, blând, smerit cu inima şi jertfitor pentru alţii, părintele scurta din durata de pregătire pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei. „Pentru că adevăratul criteriu al unirii cu Hristos la Sfânta Euharistie – spunea părintele Adrian – constă în lepădarea egoismului, luarea crucii, adică urmarea lui Hristos prin jertfă de sine, prin jertfelnicia faţă de alţii.” 

Predicator şi catehet neobosit

Îmi aduc aminte că în predicile părintelui Adrian, pe care le rostea de obicei miercurea şi vinerea seara, prin anii 1997-1998, una dintre temele centrale era unitatea Bisericii și a neamului românesc. El a iubit neamul românesc, a înţeles că noi, românii, am fost oprimaţi, asaltaţi mereu din invidia diavolului şi a neamurilor dimprejur care ne-au râvnit bogăţiile materiale şi spirituale şi a căutat să întărească, să susţină şi iubirea de neam, şi iubirea între noi, toţi oamenii. Nu era neiubitor de străini, ci dimpotrivă, în lumina iubirii lui Hristos, când vorbea cu cei străini de credinţa creştin-ortodoxă le arăta şi devierile dogmatice și bolile sufletelor lor. „Ateii și răucredin­cioșii sunt ca paralizații care nu mai simt durerea. Pentru că nu e de ajuns să ţii tratative diplomatice cu cei neortodocşi sau chiar rău credincioşi, care fac rău, care vin cu agresivitate şi cu prozelitism, ci trebuie să ai curajul mărturisirii Ortodoxiei și să le arăţi greșelile și bolile, din iubire de oameni, dorindu-le şi vindecarea.” De aceea, părintele Adrian îi catehiza cu multă înţelepciune şi răbdare pe mulţi şi aşa îi aducea la Biserică și la dreapta credinţă, la înţelegerea curată a lui Hristos şi la slăvirea în duh şi în adevăr a lui Dumnezeu. „Urgența numărul unu a ­Bisericii Ortodoxe este cateheza. Doar luminarea minții oamenilor prin dreapta credință va putea asigura un destin frumos omului și societății românești în istorie și în veșnicie. Doar credința vie salvează omul contemporan de haos și deznădejde.” Deci, înțelep­ciunea pastorală şi stăruinţa erau alte trăsături, alte linii care definesc portretul duhovnicesc al părintelui Adrian.

Altă idee importantă prezentă în predicile părintelui Adrian era îndemnul la rugăciune pentru alții și mai ales pentru ca „Dumnezeu să scoată lucrători la secerișul Lui, adică păstori buni, jertfelnici și demni. Trebuie să ne rugăm pentru toţi. Cine vrea să se mântuiască, singur nu se mântuieşte. Numai cine se roagă pentru toţi, acela se mântuieşte”. Părintele Adrian spunea că „lipsa exerciţiului rugăciunii pentru alţii, a unuia pentru toţi, este prima cauză a dezbinării dintre noi”. Părintele Adrian însuși se ruga foarte mult pentru toţi creștinii ortodocși în Sfântul Altar, cerând totodată ca Dumnezeu să-i lumineze și pe ­oamenii necre­dincioși. Uneori ne cerea să-i rescriem pomelnicele cu litere mari, ca să le poată citi mai ușor. Alteori, lua lupa şi făcea pe „detectivul” printre pomelnicele de la Proscomidie…

Spovedania curată este necesară pentru mântuire

O altă temă atinsă în predicile părintelui Adrian era pocăinţa ca stare şi lucrare neîncetată de ­ascultare a lui Dumnezeu şi de dovedire prin fapte a iubirii faţă de El şi faţă de semeni. O pocăinţă fără roadele iubirii este egală cu zero, e o iluzie, o fantasmă. Ne îndemna să punem început bun de fiecare dată în spovedanie şi să dovedim apoi, prin fapte bune, că aducem roade vrednice de pocăinţă. Insista, de asemenea, pe faptul că sunt importante spovedania şi dorinţa de îndreptare. Spunea părintele: „Nu-i important să te împărtăşeşti, cât să te spovedeşti curat şi să primeşti iertare de păcate, că şi Iuda s-a împărtăşit, dar fiind viclean a mers direct în iad”.

Deseori, când îl cercetam la chilie pentru un cuvânt de folos, întrebându-l despre o anume situație de viață, părintele ne aducea aminte că Dumnezeu va judeca oamenii după criteriul jertfelniciei iubitoare față de alții. De aceea, ne sfătuia să devenim roditori. Ne zicea: „În ce eşti tu mai util altora? Ei, lucrul în care tu eşti pregătit să faci mai mult bine pentru folosul și luminarea altora, pe ăla să-l faci, că acela e talantul tău care trebuie înmulțit!”

Dintr-o adâncă smerenie, ­părintele Adrian fugea de publicitate, de aprecierile presei sau de recunoaşterile oficiale, chiar și în cadrul instituţional bisericesc. După ce a sfinţit biserica de la Piscul Crăsanilor – Balaciu, în anul 2007, Prea­sfinţitul Episcop Damaschin al Sloboziei a vrut să-i ofere Crucea şi titlul de protosinghel (pentru ctitoria bisericii), dar părintele Adrian, când a auzit că se pune ceva la cale în direcţia asta, a zbughit-o pe uşa Altarului şi nu l-a mai găsit nimeni. Nu astfel de aprecieri căuta părintele Adrian. El ne învăţa pe toţi şi pe noi, ­clericii, mai ales, că „jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit”. Că „tot ce face omul cu duh umilit e primit de Dumnezeu. Iar tot ce nu face cu duh umilit, ci pentru slava deşartă a lui sau pentru a arăta că e mai bun ca alţii, Dumnezeu nu primeşte”. Când îl ­întrebam de ce nu lasă să-i fie sărutată mâna după ce dădea credincioșilor binecuvântarea pe cap, părintele Adrian ne spunea: „Iertați-mă, dar nu e parfumată”.

Monah cu virtutea smereniei şi iubire de copii

Unul dintre ultimele sfaturi pe care ni le-a dat părintele Adrian a fost acesta: „Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu. Căutați să dobândiți smerenia şi jertfelnicia, că din ele vin toate bunătăţile, toate binecuvântările lui Dumnezeu”. Deci, o credinţă fără smerenie şi fără jertfelnicie nu este lucrătoare, nu este mântuitoare. Părintele Adrian însuși, care a fost ­totodată smerit şi jertfitor, ca duhovnic stătea ore întregi la spovedanie, iar în timpul liber răspundea foarte prompt solicitărilor, când cineva era bolnav sau pe moarte, acasă sau în spital, să-l spovedească, să-l împărtăşească, să-i „provoace” omului întâlnirea cu Dumnezeu. Era foarte săritor. ­Uita de toate preocupările lui atunci când era vorba de salvarea unui suflet sau a unei familii aflate în suferințe, încercări sau în pragul destrămării.

Părintele Adrian iubea mult ­copiii şi-i binecuvânta cu mare drag pe ucenicii lui, pe fiii duhovniceşti, ca să aibă copii mulţi şi înțelepți, sfătuindu-i pe toţi să se roage scurt și des: „Doamne, dă-ne prunci mai buni ca noi!”. Într-o după-amiază de iarnă, în apropierea Crăciunului, ningea tare, iar părintele mergea pe stradă, spre mănăstire. Și cum mergea el încet şi adunat, zăpada a căzut pe el şi pe rasă şi aproape că l-a transformat într-un om de zăpadă, care merge. Pe când aștepta la un semafor, auzi nişte paşi în urma lui şi când s-a întors, o fetiţă a sărit şi l-a prins în braţe şi i-a zis: „Moş Crăciun, eu am fost cuminte anul ăsta, am ascultat de părinţi”. Şi atunci, bucurându-se, „Moş Crăciun” a dus-o la o cofetărie şi i-a confirmat fetiței întâlnirea cu cel care dă ­daruri. Bineînţeles că şi părintele Sofian, cunoscând întâmplarea, îl numea așa pe părintele Adrian când primeau colindători, iar părintele Adrian îi ospăta pe tineri cu covrigi și vin fiert.

Părintele Adrian avea un suflet foarte delicat, foarte sensibil, deşi trecuse prin multe încercări şi confruntări în temniță cu fiara urii, cu tortura cea mai urâtă, cea mai umilitoare pentru oameni. Nu s-a lăsat împietrit de resentimente, n-a răspuns cu ură, ci chiar faţă de torţionarii lui din puşcăriile comuniste, când îl întrebam noi „părinte, dar ce-aţi vrea să păţească oamenii care altădată v-au chinuit?”, zicea: „Să se pocăiască! M-aş bucura să se pocăiască, nu neapărat în faţa mea, în faţa lui Dumnezeu”. Iată că părintele Adrian dorea mântuirea tuturor oamenilor şi depăşise ranchiuna şi răzbunarea, care revin în sufletul omului şi-l îndeamnă: „Nu te lăsa, fă-ți dreptate!”.

Atunci când îl întrebam: „Pe cine iubiţi mai mult dintre părinţii pe care i-ați întâlnit?”, el zicea: „Pe cei smeriţi, că pe ei îi iubeşte şi Dumnezeu”. Şi continuam:
„Și cine a fost cel mai smerit, cine v-a ­impresionat cel mai mult?”, iar el zicea: „Părintele Macarie de la ­Pasărea. Că el n-a dat nici un interviu la televizor, n-a ținut nici o conferință, n-a ieşit la rampă ­niciodată, ci se ruga foarte mult”. Pe când erau amândoi la Mănăstirea Căldăruşani, povestea părintele Adrian, era o concurenţă între ei doi, care să slujească Sfânta ­Liturghie, tocmai ca să pomenească mai mult la Proscomidie numele celor dragi, numele celor bolnavi și necăjiţi. Şi până la urmă au găsit soluţia: „Facem aşa: slujim amândoi în fiecare zi, dar într-o zi faci tu Proscomidia, în ziua următoare eu”, împăcând în felul acesta dorinţa de a sluji lui Dumnezeu şi de a pomeni în rugăciune cât mai mulți oameni.

Părintele Adrian continuă să ne ajute cu rugăciunile lui

Imediat după adormirea părintelui Adrian, îmi spunea cineva: „Deci, iată, părintele Adrian s-a dus la Dumnezeu și într-un fel ne bucurăm că a depăşit ţinutul ăsta al pătimirii. Da, părintele Adrian a trecut de hotarul suferinţei, a mers la loc luminat, la loc de odihnă, dar noi ce facem?” Şi mi-a dat Dumnezeu în inimă un răspuns: „Așa e, noi suntem ca pe-o corabie în valuri. Iar părinții Sofian, Adrian, Benedict Ghiuș, Vasile Vasilache și cei de mai înainte – Cleopa, Daniil (Sandu Tudor), ­Paisie Olaru, Vichentie Mălău, Dumitru Stăniloae și ceilalți, precum și mărturisitorii din temniţele comuniste şi ceilalţi au mers înainte, au ajuns la liman şi au înfipt câte un ţăruş de care au ancorat corabia în care ne aflăm noi, încă pe valuri. Iar ei, prin frânghiile rugăciunii lor, ne ţin stabili. Să fim conştienţi că ei mijlocesc pentru noi şi ne ţin ancorați și apropiați de liman”. Aşa să fim şi noi, ascultători şi împlinitori ai lui şi să fim smeriţi că am avut și că avem în continuare pe avva Adrian, părinte și sprijin duhovnicesc. Dumnezeu să-l pomenească în ­Împărăţia Sa, iar noi să-l pomenim mereu în inimile noastre, purtându-i rugăciunea şi recunoştinţa ­înaintea lui Dumnezeu!

Părintele Adrian a avut mare evlavie la Sfântul Antim Ivireanul. Venirea (în anul 1947) și viețuirea părintelui Adrian în Mănăstirea „Tuturor Sfinților” din București, ctitorită și ocrotită de marele ierarh martir, au fost încununate de însăși adormirea părintelui, care s-a petrecut în ziua prăznuirii Sfântului Antim, pe 27 septembrie 2011. Încă și mai mult, ocrotirea Sfântului Antim a simțit-o părintele Adrian și când a fost eliberat din temniță, pe 27 septembrie 1956. Eliberarea, așadar, mai întâi din temnița comunistă, apoi din temnița sufe­rințelor și a nepu­tin­țelor bătrâ­neții, a primit-o de la Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului său ocrotitor Antim Ivireanul.

Sursa: https://ziarullumina.ro/

Un articol de: Arhim. Mihail Stanciu