Părintele Arsenie Papacioc: „Din momentul în care te-ai creştinat, trebuie să ştii că a şi început prigoana…”

Părinte, se vehiculează nişte proorocii în legătură cu apropiatul sfârşit al lumii, sfinția voastră ce spuneți?

Eu spun una care e mai veche şi mai sigură: va fi sfârşitul lumii cândva! «Nu se mişcă, spune Mântuitorul, fir de păr fără voia Mea» şi degeaba ne zbatem noi făcând legătură cu nişte informații, poate chiar false. Deci să ne grăbim încet.

Cum vedeți prigoana care va să vină, mai ales că suntem în pragul unei dictaturi biometrice şi electronice?

Prigoana a şi venit. Din momentul în care te-ai creştinat, trebuie să ştii că a început prigoana. Degeaba ne frământăm acum, dacă la momentul potrivit strigi: «aoleu, aoleu!» Să fim integri mereu, de la botez până la moarte! Noi una şi bună ştim: nu ne lepădăm! În problema asta mi-a plăcut răspunsul patriarhului Greciei: „Miroase a 666! N-a precizat data. Miroase a 666”. Pe urmă vin actele mai directe, până te prinde de tot. Şi dacă ştie că eşti împotrivă, te atacă mai greu, dar dacă vrei să mori, mori mai uşor. Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ținut 14 ani în închisoare numai în Zarcă, la Aiud, în regim de exterminare. Greu, foarte greu. Să nu-ți dea să mănânci ca să mori şi te şi dezbrăca, şi era iarnă când te băgau acolo, ca să mori de frig. În trei zile după socoteala lor,verificat mureai. Eu n-am murit. Mi-au dat cinci, mi-au dat şapte ani la izolare şi n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Şi nu mi-ar fi ruşine să mă tem acum? Nici vorbă să mă lepăd de Hristos! Şezând pe poziția aceasta poate veni şi decapitarea. Ştiți că e cea mai uşoară moarte, să-ți taie capul.

În ideea aceasta a prigoanei, mulți se gândesc cum să se pregătească, ce strategii să găsească…

Ne-am învățat să consumăm timpul în loc să îl folosim. Haideți să ne facem crucea cum trebuie, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne înmoaie inimile, să ia de pe fața pământului răul. Nu să stăm şi să aşteptăm prigoana. Prigoana trebuie să ne găsească luptând. Dar trebuie să ştii când să acționezi. Eram într-un moment din acesta, față în față cu duşmanul şi unul a băgat baioneta în mine la câțiva centimetri de burtă. Dar a scăpat baioneta din mână, iar eu am tras baioneta şi el a căzut în şanț. Şi i-am zis: „Îți dau puşca să nu te condamne că te-am dezarmat”. Dacă îl împuşcam acolo, ce câştigam? Mi-ar fi sunat ca un clopot în conştiință, că am omorât un om.

Altădată am scăpat o fetiță de o ursoaică. Nu mi-a fost uşor. Ursoaica avea un pui cu ea. Fetița era mică şi tot către ursoaică trăgea. Pe ursoaică o puneam în situația strategică să pot să-i fur fetița care nu mai putea nici să vorbească. Nu spunea decât: „au buba, am buba!” Îmi sună în cap vorbele acelea că o fi zgâriat-o ursoaica pe undeva, dar eu n-aveam vreme să o controlez. O țineam la subsioară şi am ieşit la luminiş şi apoi la şosea. Şi a venit un autocar. Am zis: salvarea mea. Dar n-a vrut să mă ia de teama ca fetița să nu facă pe ea în maşină şi să-i miroasă. M-am luptat cu fiarele în pădure şi cu oamenii, altă luptă… Asta era problema, că mirosea un copil? De ce trebuie să fim neatenți cu tot ceea ce e în viață?

Sunt multe lucruri de spus, dar vă recomand o veselie interioară care ar putea să fie rugăciunea neîncetată, o dispoziție interioară continuă. Nu velerim şi veler Doamne!

În zilele noastre nu mai vin să-ți ia capul direct. Vin cu viclenie…

Nu e bine să provocăm noi prigoana înainte, şi nici să trâmbițăm, pentru că duşmanul aude şi vede şi el poziția noastră. Şi îi dăm elemente noi ca să ia măsuri noi. Nu e bine să te descoperi. Vreau să mă lovească duşmanul unde vreau eu, nu unde vrea el!

Eu am făcut armata. E o realitate pe care nu-mi pare rău că am trăit-o. Născut în 1914, în 1936 m-au luat militar. Eu făceam dreptate. Pe front, eram sergent pe lângă un maior, Artur Popescu care a murit. Şi cu mortul lângă mine am preluat comanda batalionului, ceea ce nu putea face decât un ofițer. Dar în situația aceea, deşi eram un simplu soldat, am luat comanda şi am raportat generalului după ce am făcut un desen al poziției duşmanului şi al poziției mele. După ce s-au terminat toate, m-a chemat generalul şi mi-a zis aşa: „Primeşti să te fac general?” „Primesc.” „Şi ce-ai face?” „I-aş învăța să moară, domnule general! Că dacă un soldat nu ştie să moară, e biruit dinainte de a intra în luptă”. Ei, dar nu… a fost doar un joc de prezență. Însă pentru viața mea un amănunt din acesta era foarte important. În sfârşit, mulțumesc lui Dumnezeu. Aşa cum sunt, slab, prost, nu mă interesează. Important e să fiu prezent. Nu să ştiu multe şi să am sufletul precupețit. Acum vorbesc ca un om slab, nu anticipez. Dar nu pot să-mi închipui cum aş trăi fără Hristos.

Când nu reuşeşti să-ți faci canonul primit la spovedanie şi te mustră conştiința, ce mai este de făcut?

Nu ți-l poate face nimeni decât personal. Eu, ca duhovnic, nu prea dau canoane. Degeaba le dai: să facă atâtea metanii, să postească. Nu! Eu sunt pentru o stare de prezență continuă întrucât eşti neatent când nu trebuie, dintr-o inerție a vieții materiale, cu problemele ei la care vrând, nevrând trebuie să participi. De aceea, starea interioară trebuie asigurată.

E bine să ceri micşorarea lui?

Dragă, asta e negustorie, nu călugărie. Nu pun pe cântar cât am de făcut. Nimic nu te poate scuti. Îl faci şi gata. Însă problema nu e asta, ci dacă inima e prezentă sau nu. Venea un preot bătrân la mănăstire şi mi-a zis: „Eu nu pot să mai vin la Biserică „nu mai vedea „de aceea fac de o mie de ori pe zi Doamne Iisuse”. Nu scăpați momentul nefolosit. Că vedem la morții ăştia, că am fost la multe căpătâie de morți cu vârsta mea.  Fiecare vrea să mai trăiască. E această inerție a lucrurilor. Măcar o zi. Şi noi care ne scăldăm în ani zicem: ce poți face într-o zi? Nu într-o zi dragii mei, într-o clipă poți să faci foarte mult. Că Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. O dispoziție continuă. Nu nevoința, ca o dorință de împlinire, neapărat. Prezența, starea de viață continuă, nu nevoința. Omul nevoitor consideră că se achită: Doamne, am făcut o mie de metanii, sau o sută „Starea de prezență e nejignitoare şi-ți dă identitate. Rugăciunea nu e o rațiune, rugăciunea e o ființă divină în tine. Rugăciunea e partea divină şi nu avem alt ideal decât de a ne dărui Dumnezeu fericirea să murim sfârtecați şi chinuiți pentru scânteia de adevăr ce ştim că o avem în noi.

Cum trebuie să facă monahul sau creştinul ascultare de duhovnic în aceste vremuri?

Eram profesor la Turnu şi comuniştii au vrut să schimb programa analitică şi n-am primit. Din călugăr să mă fac drac? Starețul care şi el era profesor, dar la alte clase, mi-a făcut mizerii, că de ce n-am primit?” „Păi, cum să primesc? Părinte, pe sfinția voastră vă ascult, dar numai până la a nu mă lepăda de Hristos. Ori asta nu fac”. Ei bine, a priceput, că nu era prost şi m-a scos din rândul fraților, m-a băgat sub cerdacul lui Mircea la Cozia, unde bătea Oltul. Iar starețul m-a izolat pentru 150 lei leafă şi m-a schimbat, trimițându-mă la Comanca. De multe ori sunt uimit cum Dumnezeu îmi dă toate mărunțişurile, şi tocmai mărunțişurile astea dau suflu sau dau importanță vieții. Mai ales când ai şi idei şi vrei să le împrăştii. Pentru că şi împrăştierea unei idei trebuie să fie şi pe înțelesul şi pe placul altora. Şi trebuie să-i dai drumul în aşa fel, ca să fie el vinovat că nu o înțelege, nu autorul.

Iertați-ne, Părinte, pentru timpul zăbovit, poate v-am obosit.

Omul nu oboseşte când foloseşte. Oboseşte altceva: o tăcere mârşavă, o privire la buzunarul altuia „şi vicleşugul acesta dintre oameni. Să fiți binecuvântați!

Extras din Interviul realizat de Ieromonahul Justin şi Monahul Kirion la sfârşitul anului 2010,

mănăstirea Techirghiol

sursa atitudini.com