Părintele Arsenie Papacioc: Nu să stăm şi să aşteptăm prigoana. Prigoana trebuie să ne găsească luptând.

-Părinte, se vehiculează nişte proorocii în legătură cu apropiatul sfârşit al lumii, sfinţia voastră ce spuneţi?

-Eu spun una, care e mai veche şi mai sigură: va fi sfârşitul lumii cândva! „Nu se mişcă, spune Mântuitorul, fir de păr fără voia Mea”, şi degeaba ne zbatem noi, făcând legătură cu nişte informaţii, poate chiar false. Deci, să ne grăbim încet.

-Cum vedeţi prigoana care va să vină, mai ales că suntem în pragul unei dictaturi biometrice şi electronice?

-Prigoana a şi venit. Din momentul în care te-ai creştinat, trebuie să ştii că a început prigoana. Degeaba ne frământăm acum, dacă la momentul potrivit strigi: „Aoleu, aoleu!” Să fim integri mereu, de la botez până la moarte! Noi una şi bună ştim: nu ne lepădăm! în problema asta mi-a plăcut răspunsul patriarhului Greciei: „Miroase a 666!”

N-a precizat data. „Miroase a 666.” Pe urmă, vin actele mai directe, până te prinde de tot. Şi, dacă ştie că eşti împotrivă, te atacă mai greu, dar, dacă vrei să mori, mori mai uşor. Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ţinut 14 ani în închisoare numai în Zarcă, la Aiud, în regim de exterminare. Greu, foarte greu. Să nu-ţi dea să mănânci ca să mori şi te şi dezbrăca, şi era iarnă când te băgau acolo, ca să mori de frig. în trei zile, după socoteala lor, verificat, mureai. Eu n-am murit. Mi-au dat cinci, mi-au dat şapte ani la izolare şi n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Şi nu mi-ar fi ruşine să mă tem acum? Nici vorbă să mă lepăd de Hristos! Şezând pe poziţia aceasta poate veni şi decapitarea. Ştiţi că e cea mai uşoară moarte, să-ţi taie capul.

-În ideea aceasta a phgoanei, mulţi se gândesc cum să se pregătească, ce strategii să găsească…

-Ne-am învăţat să consumăm timpul în loc să îl folosim. Haideţi să ne facem crucea cum trebuie, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne înmoaie inimile, să ia de pe faţa pământului răul. Nu să stăm şi să aşteptăm prigoana. Prigoana trebuie să ne găsească luptând. Dar trebuie să ştii când să acţionezi. Eram într-un moment din acesta, faţă în faţă cu duşmanul, şi unul a băgat baioneta în mine la câţiva centimetri de burtă. Dar a scăpat baioneta din mână, iar eu am tras baioneta şi el a căzut în şanţ. Şi i-am zis: „îţi dau puşca, să nu te condamne că te-am dezarmat.” Dacă îl împuşcam acolo, ce câştigam? Mi-ar fi sunat ca un clopot în conştiinţă, că am omorât un om.

Altă dată, am scăpat o fetiţă de o ursoaică. Nu mi-a fost uşor. Ursoaica avea un pui cu ea. Fetiţa era mică şi tot către ursoaică trăgea. Pe ursoaică o puneam în situaţia strategică, să pot să-i fur fetiţa, care nu mai putea nici să vorbească. Nu spunea decât: „Au buba, am buba!” îmi sună în cap vorbele acelea, că o fi zgâriat-o ursoaica pe undeva, dar eu n-aveam vreme să o controlez. 0 ţineam la subsuoară şi am ieşit la luminiş şi apoi la şosea. Şi a venit un autocar. Am zis: „Salvarea mea.” Dar, n-a vrut să mă ia de teamă că fetiţa să nu facă pe ea în maşină şi să-i miroasă. M-am luptat cu fiarele în pădure şi cu oamenii, altă luptă… Asta era problema, că mirosea un copil? De ce trebuie să fim neatenţi cu tot ceea ce e în viaţă?

Sunt multe lucruri de spus, dar vă recomand o veselie interioară care ar putea să fie rugăciunea neîncetată, o dispoziţie interioară continuă. Nu „velerim şi veler, Doamne!”.

-În zilele noastre nu mai vin să-ţi ia capu direct. Vin cu viclenie…

-Nu e bine să provocăm noi prigoana înainte, şi nici să trâmbiţăm, pentru că duşmanul aude Ş vede şi el poziţia noastră. Şi îi dăm elemente noi, ca să ia măsuri noi. Nu e bine să te descoperi. Vreau să mă lovească duşmanul unde vreau eu, nu unde vrea el!

Eu am făcut armata. E o realitate pe care nu-mi pare rău că am trăit-o. Născut în 1914, în 1936 m-au luat militar. Eu făceam dreptate. Pe front, eram sergent pe lângă un maior, Arthur Popescu, care a murit. Şi, cu mortul lângă mine, am preluat comanda batalionului, ceea ce nu putea face decât un ofiţer. Dar, în situaţia aceea, deşi eram un simplu soldat, am luat comanda şi am raportat generalului după ce am făcut un desen al poziţiei duşmanului şi al poziţiei mele. După ce s-au terminat toate, m-a chemat generalul şi mi-a zis aşa: „Primeşti să te fac general?” „Primesc.” „Şi ce-ai face?” „l-aş învăţa să moară, domnule general! Că, dacă un soldat nu ştie să moară, e biruit dinainte de a intra în luptă.” Ei, dar nu… a fost doar un joc de prezenţă. însă pentru viaţa mea un amănunt din acesta era foarte important. în sfârşit, mulţumesc lui Dumnezeu. Aşa cum sunt, slab, prost, nu mă interesează. Important e să fiu prezent. Nu să ştiu multe şi să am sufletul precupeţit. Acum vorbesc ca un om slab, nu anticipez. Dar nu pot să-mi închipui cum aş trăi fără Hristos.

Părintele Arsenie Papacioc, „Testament. Cuvinte de folos“, Editurile Areopag şi Meditaţii, 2012