Părintele Constantin Coman - Despre Cartea Simțurilor - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"
Header image

Părintele Constantin Coman – Despre Cartea Simțurilor

11:43, luni, 11 ianuarie, 2016 | Cuvinte-cheie: ,

Teologul şi profesorul Constantin Coman, care slujeşte la Biserica „Sfinţii Voievozi“, apreciază „cunoaşterea ce porneşte de la simţuri şi se împlineşte la nivelul cel mai intim şi adânc al persoanei, al inimii sau al duhului“.
Care e cel mai important gând descoperit în „Cartea simţurilor“? De ce a fost importantă o asemenea antologie?
 
Proiectul Editurii Humanitas este mai vechi. Tema a fost nouă şi ea este motivată de editorul volumului Dan C. Mihăilescu. Am acceptat invitaţia generoasă de a participa la acest volum, cucerit de gândul că perspectivei teologice i-ar sta foarte bine alături de celelalte. La apariţia volumului am fost plăcut surprins să constat că mai multe texte porneau de la, sau conduceau în zona reflecţiei teologice, adică aceea care-l ia în calcul pe Dumnezeu. Un text teologic minunat a semnat Monica Pillat. Domnul Pleşu a vorbit despre ochiul inimii, domnul Gabriel Liiceanu avea să invoce pe Dumnezeu în textul dânsului şi se pare că nu a făcut-o numai în virtutea unei stilistici conjuncturale. Apoi, Horia Paştina, Mihai Sârbulescu şi mulţii alţii… O discuţie pe tema simţurilor este binevenită, mai ales datorită percepţiei predominant negative asupra simţurilor şi senzorialităţii, percepţie pusă greşit pe seama moralei sau a credinţei. Simţurile sunt asociate cu o existenţă la nivel inferior. „Cartea Simţurilor“ ne reaminteşte convingător că tot simţurile îl deschid pe om celor mai înalte niveluri de vieţuire şi chiar lui Dumnezeu Însuşi.
Dintre multele posibile beneficii ale unei astfel de discuţii, aş reţine şi pe acela că ea se poate constitui într-o replică la o lume tot mai impersonală, masificată, dominată de instituţii, ideologii, abstracţiuni, crezuri şi teorii, mode, o lume aflată sub teroarea unilaterală şi asfixiantă a raţiunii colective. Simţurile trimit la persoana umană concretă şi la o perspectivă mult mai complexă asupra cunoaşterii realităţii şi asupra contactului cu ea. Cred că recursul la simţuri pune omul ca existenţă individuală faţă în faţă cu ispita colectivismului de orice fel, a totalitarismelor, a mondialismelor şi ne aduce aminte că adevărul lucrurilor este cel care se reflectă în conştiinţa de sine a fiecărei persoane. Creaţia se recapitulează ca imagine şi sens în percepţia (cum alt fel decât senzorială) şi conştiinţa de sine a fiecărei persoane umane. Lumea a fost cu atâta înţelepciune creată de Dumnezeu încât se oferă şi se metamorfozează în tot atâtea chipuri, câte persoane conştiente o contemplă şi o cuprind. Scripturile şi Părinţii Bisericii vorbesc despre lărgirea inimii, la care aş adăuga potenţarea la maxim a simţurilor, care ne-ar conduce la o cât mai mare cuprindere a minunilor lumii din care face parte omul, ca singur subiect conştient de sine care actualizează la propriu şi exclusiv sensul lumii.
Când spuneţi instituţie aveţi în vedere şi Biserica?
Există riscuri ca şi în Biserică să se supraliciteze dimensiunea instituţională în dauna persoanei umane concrete pe care o slujeşte şi în dauna vieţii ca eveniment. În centrul crezului şi teologiei creştine este taina persoanei. Dezvoltarea instituţională sub orice aspect poate duce la dezechilibre în dauna persoanei. Evident, fără instituţii nu putem funcţiona ca societate – comunitate şi nici ca Biserică Dar este de dorit să se păstreze un echilibru între instituţie, lege, reglementare, convenţie, pe de o parte şi persoana umană de cealaltă parte. Ideal ar fi ca instituţia să fie ecoul real al evenimentului pe care-l reprezintă, să nu devină o realitate în sine, autonomă, supraconsumatoare de energie, care să-şi devoreze membrii. Cei mai vârstnici am cunoscut pe pielea noastră acest adevăr, construind câteva decenii statul socialist.
Există marele pericol ca, de la un punct încolo, instituţiile să nu mai slujească pe oameni, ci o idee sau o ideologie şi să-i transforme pe oameni în slujitori ai edificiului ideologic. De aceea este nevoie să revenim la persoană şi la experienţa nemijlocită a acesteia pentru a sancţiona şi recupera eventuale devieri. Gândul dominant cu care personal am rămas, după lectura acestei cărţi, este acela că persoana umană rămâne vie şi biruitoare, cu un pic de efort şi mai ales cu vigilenţa privirii în sine şi cu creditul minimal pe care îl acordă propriilor simţuri. Adică, mizând pe contactul personal, nemijlocit cu realitatea şi refuzând confortul pe care i-l oferă teoriile sau ideologiile, generoase mai ales în promisiuni.
În dialogul cu Horia-Roman Patapievici, pe marginea „Cărţii simţurilor“, care au fost părţile esenţiale dezbătute?
 
Nu ştiu dacă este cazul şi în ce măsură aş putea să o sintetizez în câteva cuvinte. În primul rând, s-a punctat faptul că Dumnezeu este, într-un anume fel, accesibil omului pe cale senzorială. Dumnezeu poate fi văzut, auzit, gustat, pipăit, mirosit. Desigur, în condiţii cu totul speciale, de nevoinţă şi asceză şi în temeiul adevărului că El ni se împărtăşeşte în Duhul Sfânt. Istoria biblică, vechi şi nou-testamentară, dar şi istoria de două mii de ani a Bisericii susţine acest adevăr, ilustrat în carte printr-o serie de mărturii provenind şi de la monahi contemporani cu noi. Vorbirea despre Dumnezeu, teologia, s-a făcut întotdeauna pe temeiul experienţei nemijlocite a vederii Lui, a trăirii, a experierii dialogului omului cu El. Aşa cum mărturiseşte unul din marii asceţi ai veacului XX, Cuviosul Siluan Athonitul, „oamenii desăvârşiţi nu vorbesc niciodată nimic de la ei, ci numai ceea ce au văzut şi au trăit“. În contrast cu această teologie a experienţei, s-a dezvoltat şi o teologie speculativă, care presupune riscurile închiderii realităţii dumnezeieşti în categoriile gândirii umane şi, prin urmare, riscurile închiderii omului în cercul strâmt al imanenţei.
Mărturiile vederii lui Dumnezeu, ale vederii şi împărtăşirii de lumina dumnezeiască personală sunt numeroase şi se confirmă unele pe altele, constituind un puternic fundament teologic pentru viaţa şi credinţa noastră. S-a insistat mult asupra cunoaşterii nemijlocite a lui Dumnezeu, prin intermediul experienţei personale, tocmai pentru că în zilele noastre pare să se fi dezvoltat în exces discursul speculativ despre Dumnezeu şi despre relaţia oamenilor cu Dumnezeu, adică discursul care se vrea o dezvoltare riguros logică a unui sistem de adevăruri teoretice, abstracte, pe care vorbitorul sau scriitorul nu le mai verifică în propria experienţă sau în experienţa semenilor săi. Omul nu este limitat la simţurile sale naturale, ci are şansa împărtăşirii de Duhul lui Dumnezeu, de energia dumnezeiască, care-i potenţează în consecinţă simţurile firii sale.
Sursa: Adevărul

 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com