Părintele Gheorghe Calciu: „O parte a Bisericii ortodoxe din ţările comuniste a adormit somnul de veci al martirajului, cealaltă parte a adormit somnul conştiinţei”

Uriaşul adormit

În 1826, apărea cartea lui Jonathan Swift, intitulată Călătoriile lui Gulliver. Cartea publicată anonim a cunoscut un succes imediat. Cititorii şi criticii au gustat satira, copiii au luat-o ca pe o poveste, interpretatorii au văzut în ea diferite simboluri.

Cea mai comună interpretare era tema uriaşului adormit. Fără îndoială lucrarea lui este cu mult mai subtilă, plină de simboluri şi de aluzii la viaţa politică şi socială a contemporaneităţii lui, dar aplicabilă tuturor epocilor şi numeroaselor situaţii până astăzi. Mă interesează partea călătoriilor lui Gulliver care se referă la ajungerea lui în ţara piticilor. Nu pentru a face o analiza a cărţii, mai subtilă sau mai grosolană faţă de alţi comentatori, ci pentru similitudinea cu starea socială şi politica actuală din România şi din alte părţi ale lumii.

Gulliver naufragiază pe o insulă şi, epuizat de efortul făcut pentru a atinge înotând ţărmul, adoarme greu. Se trezeşte legat cu mii de fire foarte subţiri dar rezistente şi nu mai putea face nicio mişcare. Insula era locuită de pitici, aceştia îl legaseră aşa de straşnic. E târât până aproape de palatul regelui piticilor şi ajunge să cunoască toate intrigile şi acţiunile din ţară, ajungând un favorit al regelui şi chiar al poporului. Organizarea ţării era absolut ca a oricărui stat european, cu cele bune şi cele rele şi el s-a implicat în toate, chiar şi în războiul cu insula de pitici vecină, pe baza unui conflict vechi şi nerezolvat. Conflictul era următorul: piticii lui Gulliver ciocneau oul la capătul gros, iar ceilalţi la capătul subţire. Prin forţa lui Gulliver şi prin participarea lui directă la război, adversarul a fost înfrânt, ciocnirea oului la capătul gros a triumfat şi Gulliver a plecat de acolo lăsând în urma lui o lume a piticilor pacificată pe baza acceptării spargerii oului numai la capătul gros.

Cred că toate războaiele au în ele ceva din războiul spargerii ouălor la un capăt sau la celălalt. Rusia Sovietică ne-a luat Basarabia şi o parte din Bucovina, fiind chemată în ajutor de o parte a populaţiei zonei care spărgea ouăle la capătul gros, ca şi Rusia. Odată ocupate cele două provincii, guvernul sovietic a pus la dispoziţia populaţiei «eliberate» trenuri speciale gratuite pentru călătorii lungi şi pe termen nedefinit până in Siberia, unde cele două tabere care ciocneau ouăle la capete diferite s-au înfrăţit în elanul construirii comunismului, viitorul luminos al omenirii. De altfel, Rusia a făcut acelaşi lucru şi cu alte naţiuni, cuprinsă de misticul sentiment al instaurării unei păci eterne – Pax Sovietica.

Războiul preşedintelui Bush împotriva lui Sadam şi a Irakului a avut un motiv similar. De asta data – spre deosebire de Rusia – America spărgea oul la capătul subţire (spre a se deosebi de Rusia comunistă) şi Irakul la capătul gros. După ce Irakul a fost ocupat şi Sadam prins – chiar dacă războiul a luat o altă întorsătură – s-a constatat că irakienii nu spărgeau ouăle nicicum, ci le tăiau la mijloc. Faptul nu a avut nicio relevanţă, pentru că, din moment ce nu spărgeau ouăle la capătul subţire, înseamnă că erau «împotriva noastră», oricum (a americanilor.) Ceea ce era important era conţinutul ouălor, în acest caz. Administraţia americană a descoperit exact acest conţinut, care nu avea nimic de a face cu conţinutul afirmat de ei.

Ceea ce urmăreşte eseul nostru este însă războiul spiritual. Există multe similitudini între războiul în spirit şi cel dus pe plan politic: unele din aceste războaie erau duse pe motivul ciocnirii ouălor, cum a fost lupta dintre papi şi împăraţi, altele erau duse, cum e cazul cruciadelor, pentru cruce sau semilună, dar toate (sau aproape) au eşuat în războiul ouălor. Epoca dintre cele două războaie mondiale a dus la crearea imperiului sovietic, activ, agresiv, intolerant şi perfid. Realitatea este că perfidia sovietică nu avea nimic de a face cu subtilitatea, încât să nu fie văzută şi mirosită de la o poştă de democraţiile europene. Dar pentru că şi unii şi alţii ciocneau atunci ouăle la capătul gros, frăţietatea lor a fost plină de dragoste şi armonie.

Acesta este răstimpul în care, după o perioadă grea, Biserica Ortodoxă a obosit şi a adormit. O parte a Bisericii ortodoxe din ţările comuniste a adormit somnul de veci al martirajului, cealaltă parte a adormit somnul conştiinţei. Violenţa şi opresiunea au în ele o forţă mistică şi această forţă vine de la diavolul. Dacă nu «ispiteşti» bine duhurile (1 Ioan 4:1), după o presiune îndelung exercitată, vederea clară nu mai lucrează cum trebuie, argumentele încep să devină seducătoare, mintea caută justificări în sensul avantajelor sau al apărării prin compromis şi «somnul  raţiunii» bune începe să nască monştri.

Cel mai uriaş adormit al perioadei de care vorbesc a fost Biserica Ortodoxă. În ţările comuniste europene şi în Rusia toată politica, după valul „revoluţiei” bolşevice şi după începerea colaborărilor cu regimurile instalate, era dusă de pitici morali şi intelectuali. Ei foloseau firele subţiri şi tari cu care înfăşurau Biserica (pentru celelalte categorii orice fel de fir era lucrativ) ca pe un uriaş, târând-o spre palatul puterii, spre supunere. O forţă uriaşă care ar fi putut schimba faţa lumii comuniste, în ciuda colaborării neruşinate a Occidentului cu conducătorii ţărilor din alianţa sovietică, dormea în timp ce piticii mişunau pe trupul uriaş. Încet-încet, ca şi Gulliver, Biserica s-a mişcat ca într-un somn spiritual susţinând lupta pentru ciocnirea oului la capătul gros. Dar o parte a acestei Biserici murea martiric mărturisind în cer şi pe pământ Calea, Adevărul şi Viaţa. Această forţă mistică a martirajului s-a înscris în substanţa esenţială a Bisericii şi a poporului, creând acea mişcare spirituală care a făcut din Ortodoxie – prin părinţii spirituali călugări şi preoţi – făclia neadormită a credinţei şi a nădejdii.

După schimbările de la sfârşitul decadei a noua, somnul a continuat. Biserica, adormită acum numai pe jumătate, a continuat să susţină pe cei care ciocniseră şi mai ciocneau ouăle la capătul gros, pentru că deţineau puterea politică. Încă multă vreme, sub incantaţia puterii politice şi financiare, somnul ţine uriaşul în braţele lui.

Repet că, în momentul de faţă, nu există o altă putere mai mare: catolicismul, prins în ghearele democraţiei de stânga şi în contradicţia morală aruncată pe taraba democrată de presa de stânga şi de evrei, în privinţa preoţilor pedofili, se zbate într-o neputinţă reală, deşi temnicerii democraţi încearcă să mai pretindă că respectă majestatea catolicismului, mai întrebându-l pe papa despre poziţia faţă de transplant, de embrioni umani sau numai menţionându-i opinia fără să i-o fi cerut, sau menţionând în subsolul vreunui articol părerea papală despre filmul lui Mel Gibson. Singura armată de temut – şi slujitorii satanei ştiu acest  lucru – este imensa armată a credincioşilor ortodocşi din fostele ţări comuniste. Această armată nu şi-a dus lupta ei aşa cum trebuia, la vremea ei, nu şi-a dus lupta ei nici după căderea comunismului aşa cum trebuia, nu şi-o duce nici acum aşa cum trebuie, chiar şi după hotărârea Sfântului Sinod de a obliga preoţii să părăsească arena politicianismului sub pedeapsa caterisirii.

Gulliver, prin jocul întâmplării, a ajuns pe insula piticilor care ciocneau ouăle la capătul gros şi a crezut că aşa era bine şi a ajutat acest regat să câştige războiul început de piticii ciocnitori ai ouălor la capătul subţire. Apoi a plecat, convins că a făcut o mare dreptate. Dacă aceeaşi întâmplare l-ar fi dus la cei ce ciocneau oul la capătul subţire, i-ar fi ajutat pe aceştia să câştige războiul şi ar fi plecat de acolo fericit că şi-a îndeplinit misiunea stabilind pentru eternitate în lumea piticească ciocnirea ouălor la capătul subţire.

După ce Biserica Ortodoxă s-a implicat, într-o măsură evidentă, în susţinerea, de voie, de nevoie, a regimurilor comuniste, acum se trezeşte, dar nu complet – nici Gulliver nu era complet treaz când a părăsit ţara piticilor – şi părăseşte pe cei susţinuţi, prin simpla ieşire pe uşă, fără ca măcar s-o trântească, lăsându-i pe cei susţinuţi mai înainte să ciocnească pe mai departe ouăle la capătul gros cu adversarii lor, cei mai mulţi falşi adversari – şi chiar cu cei adevăraţi. Uriaşul iese din scenă, puterea mistică se retrage în cochilie ca melcul care poate dormi neîntors trei ani în căsuţa lui. Un ierarh a afirmat că ierarhiei nu-i este totuna cine conduce ţara şi această afirmaţie a fost socotită ca un act de bravură. Ar fi fost un act de bravură sub Ceauşescu, acum nu înseamnă nimic mai mult decât o slabă mişcare a degetului mic de la piciorul uriaşului. Astăzi adevărurile se spun tare, astăzi este vremea ca ceea ce s-a spus altădată la ureche să fie strigat de pe acoperişurile caselor.  «Ceea ce vă grăiesc, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case» (Mt.10 : 27).

Într-unul din cele Şapte Cuvinte Către Tineri, ale mele, din 1978, am spus acest lucru, ştiind că atunci era vremea rostirii de pe acoperişuri, dar ierarhia s-a temut şi cuvântul spus de un oarecare preot nu a rodit decât suferinţă pentru el, robie pentru popor, somn pentru uriaşul adormit. Astăzi Biserica trebuie să-şi rostească răspicat cuvântul. Relaţia mai mult sau mai puţin expresă a Bisericii cu şefii de stat ai ţării, amiciţiile personale ale unor ierarhii cu miniştrii şi cu primii miniştri ai guvernului, participarea preoţilor prin propagandă şi prin înscrierea formală în partidele politice au lăsat impresia unei binecuvântări acordate puterii de a jefui pe mai departe ţara şi neamul, de a introduce legi împotriva firii în stat, de a fi de acord cu toata corupţia care guvernează peste legea şi aşa destul de nefericită a nefericitei noastre ţări.

A pleca în felul acesta înseamnă, oarecum, a spune: «V-am susţinut destul, v-am ajutat să impuneţi ciocnirea ouălor la capătul dorit de voi, acum plecăm să ne vedem de treburile noastre». Plecarea Bisericii a fost puţin cam împleticită, trezirea nu era completă.

De mai multe ori l-am vizitat pe Mitropolitul Mladin al Ardealului. Poate şi el a dormit ca şi alţii, dar ne-a spus atunci ceva ce m-a fulgerat prin inimă. Eram mai mulţi de faţă, între care şi părintele Dometie, duhovnicul Sf. Mânăstiri Râmeţ: «Sub comunişti poţi să te înalţi cât vrei în sus, până la cer. Dar de îndată ce vrei să te întinzi pe laturi, eşti tăiat fără milă, într-o clipă».

Era evident că se referea la despuierea Biserici de funcţia ei socială, de dimensiunea ei orizontală, de implicarea Bisericii în problemele cetăţii. Mi se pare că plecarea Bisericii din zona socială şi politică este confirmarea acestei teorii comuniste: poţi să te înalţi până la cer, dar nu te băga în treburile noastre. Aşa îmi spuneau la securitate: «De ce te legi la cap?Eşti popă, eşti profesor, ai salariu, ai preoteasă şi copil, ce mai vrei? Te dai mare fiindcă ţi-am îngăduit, după ieşirea din închisoare să studiezi. Puteam să te băgăm în închisoare din nou când voiam, fără să fim nevoiţi să ne justificăm. N-am făcut-o crezând că ţi-ai băgat minţile în cap. Acum o să-ţi putrezească oasele în puşcărie, pentru că milă nu vom mai avea».

Dumnezeu m-a scos din puşcărie fără mila lor, pentru că am slujit Biserica vie, biserica formată din cei ce sufereau, biserica de rugăciune şi de demnitate.

În drumul meu prin ţară, prin duhul României, am sugerat de multe ori această trezire a Bisericii lui Hristos, şi în conferinţe publice, şi în convorbiri particulare. Eram tulburat că Biserica era atacată pe drept şi pe nedrept şi ierarhii nu reacţionau. Am afirmat că temerea ierarhiei bisericeşti – includ aici nu numai ierarhii, ci pe toţi slujitorii – de a se afirma în plan politic şi social este o dezertare. Gulliver pleacă. Am clarificat fără nicio umbră ce înseamnă politica, nu politicianism, singura formă de activitate practicată în România, ci sensul genuin al cuvântului sensul lui nobil: a avea grijă de treburile cetăţii (polis).

Trebuie Biserica să se implice în treburile cetăţii, are ea o dimensiune socială, a primit ea poruncă de la Mântuitorul să primească pe străin, sa adape pe cel însetat, să îmbrace pe cel gol, să viziteze pe cei din închisoare şi din spitale? S-a ridicat Iisus împotriva nedreptăţii, a strigat Ioan Botezătorul împotriva abuzurilor regale, au mers martirii la moarte nerespectând poruncile «păgânului împărat»? A certat Mântuitorul pe conducătorii religioşi şi politici ai iudeilor? Numitu-i-a pe ei morminte spoite, pui de năpârci? A întemeiat Iisus o nouă Împărăţie în lumea acesta păcătoasă? Funcţia social-politică a Bisericii se face prin rugăciune şi fapte bune. Susţinerea, chiar şi indirect, a guvernelor corupte şi a persoanelor este o participare la păcat. Aceste concesii au dus la o anumită corupţie în sânul Bisericii, la o coborâre a moralităţii preoţimii, la simonie pe scară foarte largă.

Biserica nu poate ieşi din viaţa socială ducând cu ea, pe mai departe, toate aceste poveri. Desigur, sărăcia extremă a populaţiei a adus toate aceste racile, dar aceasta nu este un motiv să lăsam lucrurile să curgă mai departe aşa. Biserica să se purifice în mădularele ei: ierarhie şi credincioşi. Fără milă pentru păcat, fără cruţare pentru rău. Politicienii de astăzi nu mai au niciun soldat adevărat, ci numai mercenari. Armata Bisericii este sfântă, sau, în orice caz, trebuie resfinţită. Milioane de soldaţi stau în spatele ierarhiei, gata de o luptă spirituală, socială şi politică dreaptă. Sute de mii de tineri educaţi, instruiţi în şcoli, sfinţiţi prin credinţă, spovedanie şi împărtăşanie la timpurile cerute, stau în spatele ierarhiei. Asumaţi-i, preasfinţiţilor! Ei sunt cei care v-au luat apărarea mereu, cu devotament, cu riscuri, dar când stângiştii i-au acuzat că sunt fundamentalişti – şi sunt – aşa cum afirmă şi IPS Bartolomeu, sau că sunt naţionalişti şi chiar legionari, nu i-aţi apărat. Ei totuşi rămân credincioşi dragostei faţă de Biserică şi de ierarhia ei, fără teamă şi fără compromis.

Să privească biserica la toţi candidaţii la preşedinţie… Ce aduc aceştia toţi? Ce armată reală de corupţi sau imaginară au în spatele lor? Ambiţii şi ambiţioşi, dornici de îmbogăţire, imorali, jefuitori.

Dacă Biserica nu va lega rănile poporului, cine o va face? Dacă Biserica nu va hrăni pe cei înfometaţi, cine o va face?

Da! Biserica trebuie să se implice, în condiţiile actuale de nemernicie, în viaţa socială şi politică, dar nu în sensul politicianismului, nu în sensul de a susţine un anumit partid – toate sunt corupte – nici măcar în sensul de a-şi forma un partid al ei, de oameni corecţi, muncitori, nedornici de îmbogăţire. Armata aceasta a Bisericii are sute de mii de oameni vrednici, neînregimentaţi politic, credincioşi, care se spovedesc şi ţin posturi şi participă la slujbe cu regularitate, tineri valoroşi şi bătrâni înţelepţi care nu au nicio şansă de a-şi pune calităţile lor în slujba semenilor, fiindcă niciun partid politic nu are nevoie de oameni cinstiţi care să spună în Parlament: Opriţi ticăloşia!

Prin zecile de mii de preoţi şi de călugări spoveditori, care cunosc sufletul în adâncime al penitenţilor lor, aceştia pot recomanda ierarhiei persoane demne care să candideze ca independenţi…

Ierarhii să nu se teamă să aplice decizia Sfântului Sinod. Dacă un preot renunţă la preoţie pentru activitate politică, este foarte bine. Este de preferat un laic bun unui preot care-şi face misiunea în silă şi numai pentru că nu a mai fost ales de cetăţeni. Preoţia nu este o rezervă viageră pentru un preot care a eşuat în politică. Duşmanii Bisericii se aţin la toate colţurile pentru a ataca pe cei ce o slujesc. Toţi  aceştia sunt oameni care cred că au dreptul să cenzureze hotărârile Sfântului Sinod, ca şi cum ei ar fi înlocuitorii Duhului Sfânt care a uns un arhiereu. Biserica este instituită de Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat şi El a plasat-o deasupra a orice din lumea aceasta şi din lumea întunericului «iar porţile iadului nu o vor birui» în veci. Amin!

articol apărut în nr. 31 al revistei ATITUDINI

atitudini.com