Slava lui Dumnezeu – Hristos | Părintele Ioannis Romanidis

Fiecare va vedea slava lui Dumnezeu în Hristos și va ajunge la acea treaptă a desăvîrșirii pe care a ales-o și pentru care a lucrat. Urmînd Apostolului Pavel, Evanghelistului Ioan și propriei lor experiențe, Părinții susțin că se vor mîntui acei care Îl văd pe Hristos Cel Înviat întru slavă în viața aceasta, fie «ca prin oglindă, în ghicitură» prin neîncetatele rugăciuni și psalmi în inimă, fie «față către față» prin proslăvire (îndumnezeire). Cei care nu-L văd astfel în viața aceasta, în cealaltă viață vor vedea slava Lui ca foc veșnic și mistuitor și întuneric cel mai din afară. Slava necreată, pe care Hristos o are după fire de la Tatăl, le este rai celor ce și-au tămăduit dragostea egocentrică și egoistă, transformînd-o în dragoste jertfelnică. Însă, aceeași slavă le este foc necreat veșnic și iad celor ce au ales să rămînă netămăduiți în egoismul lor.

În privința asta este limpede nu numai Scriptura și Părinții, ci și icoanele ortodoxe ale Judecății. Aceeași lumină aurie a slavei ce izvorește de la Hristos, în care sunt învăluiți prietenii Săi, se face roșie pe măsură ce se revarsă în jos, pentru ca aceeași dragoste dumnezeiască să-i îmbrățișeze [și] pe cei «blestemați», care o văd ca putere pedepsitoare. Aceasta este slava și dragostea lui Hristos, care curățește păcatele tututor, dar proslăvește (îndumnezeiește) pe unii și osîndește pe alții. Toți vor fi călăuziți de Duhul Sfînt «la tot adevărul», adică Îl vor vedea pe Hristos împreună cu prietenii Săi întru slavă, dar nu toți vor fi proslăviți (îndumnezeiți). «Iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și proslăvit», zice Apostolul Pavel. Pilda despre săracul Lazăr în sînurile lui Avraam și bogatul în locul chinurilor este clară. Bogatul vede, dar nu participă (Luca 16, 19-31).

Biserica nu trimite pe nimeni în rai sau în iad, ci îi pregătește pe cei credincioși pentru vederea lui Hristos întru slavă, pe care o vor avea toți oamenii. Dumnezeu îl iubește pe cel osîndit tot la fel cît îi iubește și pe sfinți. Vrea ca toți să se tămăduiască, dar nu toți primesc tămăduirea pe care El le-o oferă. Asta înseamnă că iertarea păcatelor nu este o pregătire suficientă pentru ca cineva să-L vadă pe Hristos întru slavă și să fie proslăvit (îndumnezeit).

Este limpede că tradiția franco-latină conform căreia cei mîntuiți sunt cei cu care Hristos L-a împăcat, chipurile, pe Tatăl Său, nu corespunde Tradiției Ortodoxe. Tîlcuind [versetul] II Corinteni 5, 19, de exemplu, Sfîntul Ioan Gură de Aur spune: «„Împăcați-vă cu Dumnezeu”. Și n-a zis: „Împăcați pre Dumnezeu cu voi”, căci nu El este Care dușmănește, ci voi, fiindcă Dumnezeu niciodată nu dușmănește». În contextul de mai sus, Statul Roman a înțeles misiunea Bisericii de vindecare și desăvîrșire în această lume, pentru folosul general al societății. De altfel, religiile care promit satisfacția de după moarte în locul vindecării în această lume a bolii dorinței de fericire, în fond nu se deosebesc între ele.

Preot prof. Ioannis Romanidis, ”Religia este o boală neurobiologică, iar ortodoxia este vindecarea ei”