Părintele Justin Pârvu: Foarte multe lucruri se pot face cu poporul acesta. Este excepțional de frumos, să stai în mijlocul lui!

Foarte multe lucruri se pot face cu poporul acesta. Este excepțional de frumos, să stai în mijlocul lui!

Noi suntem în viața noastră, slavă Domnului, organizați bisericește, statal și mergem înainte cu forța aceasta. Atâta vreme, însă, cât între Statul acesta și Biserică nu este nicio concordanță și nu sunt oameni cu care să lucrezi, care să colaboreze cu tot ceea ce este bun pentru nație, nu se poate face nimic. Nu e decât o stagnare și o slăbire a noastră din ce în ce mai mult. Cu cât o biserică va fi mai independentă, că are sau nu are salarii, are terenuri sau nu are, de abia atunci forța creștină va fi cu el. Căci salariul acesta pe care îl oferă Statul nu este altceva decât un fel de gloabă la dârloagă sau dârloagă la gloabă. Pentru acel salariu tu trebuie să-l asculți pe el, că trebuie să predici sau nu trebuie să predici. Nu, domnule! Biserica este liberă de Stat, că în fond creștinii cine sunt? Statul român cine îl formează? Îl formează creștinii, măi, nu-l formează ateii, nu-l formează indiferenții, îl formează ortodocșii!

Biserica trebuie să fie stăpână pe școală, trebuie să fie stăpână pe viața politică. Nu mergem noi chiar până acolo cum se spunea papei că împăratul este luna, iar papa e soarele. Nu mergem până acolo, dar nici „toate ale tale și nimic ale mele”. Noi trebuie să mergem pe așa coordonată încât să colaborăm să ne găsim. Trebuie să aduci Statul să te înțeleagă pe tine, nu tu pe el. Noi suntem Statul!

Ce trebuie să facem? Să ne rugăm și să ne unim în forță. Să formăm, în sfârșit, un element românesc, să dăm o nuanță cât mai potrivită cu nevoile și cu vremea cu care ne confruntăm. Poporul acesta este foarte neîncrezător la ora actuală. Nu mai crede nimic. Un ziar dacă-l iei să-l frunzărești, te uiți doar la concluzii și (înțelegi) ce vrea să spună. Vezi câte 2, 3 coloane acolo și te uiți doar la 2, 3 rânduri de la urmă și cu asta ai citit ziarul. Ei bine, așa s-a plictisit și omul acesta de tot ceea ce i s-a spus până în prezent. De abia după 50 de ani dacă mai apar încă vreo două, trei generații pentru echilibrare, pentru înțelegerea lucrurilor, ca după aceea să poți zice: „Măi, cam ajungem la o răscruce! Unde o fi drumul acesta pe care mergem noi: înspre Rarău sau la Vatra Dornei? Unde duce?”. Atunci va veni ziua să spunem: „Uite, ia-o pe aici că într-acolo merge la Crucea și ajunge la Rarău”. Să știți că Dumnezeu dă înțelepciune poporului, dă înțelepciune omului, dă înțelepciune să poată să iasă din prăpastie. Și de aceea trebuie să formăm această unitate, de armonie, de înțelegere. Să vorbim același grai, să vorbim aceeași limbă, să credem în același Dumnezeu, să fim cu fața înspre un singur altar și atunci noi putem să deschidem o cale. Ca întotdeauna, nu e ușoară calea aceasta! Sigur, n-ai să ai o dată 7000 de oameni, n-ai să ai 5 milioane, dar câte puțin așa, să știți că se formează o forță din ce în ce mai puternică, datorită rugăciunilor pe care le faci tu, ca inițiator al lucrurilor și ca popor. Altfel nu se poate face. Trebuie să apari în fața omului altul decât a avut el pân-acum. Eu m-am convins, să știți, că foarte multe lucruri se pot face cu poporul ăsta. Este excepțional de frumos, să stai în mijlocul lui! N-ai de făcut nimic altceva decât să împărtășești mizeria, greutățile și suferințele cu el. Lui nu-i trebuie altceva mai mult decât asta și atunci te crede.

Dacă în 1948 jumătate din pușcăriași se făceau călugări, atunci țara noastră ar fi fost alta astăzi! Dar, nu e nimic. Dă, Doamne, mintea țăranului cea de pe urmă! Că noi, chiar dintre deținuții politici, n-am valorificat o experiență la un moment dat. Am fost mulți, dar ne-am pierdut, așa, în discuții inutile și n-am lăsat nimic în urmă. Ne-au dat lovituri din ce în ce mai puternice și s-a mărit dihonia. Dar de la icoană am plecat, la icoană ne întoarcem..

Mai mult… în Revista Atitudini Nr. 57