Părintele Nicanor Lemne – 100 de ani de viaţă şi 75 de ani de preoţie

Odată cu invitaţia unui vechi prieten în Siliştea Snagov, am cunoscut un bătrân preot venit prin aceste locuri munteneşti, ale cărui nume şi prezenţă aduc bucurie tuturor celor ce l‑au văzut chiar pentru o singură dată. Am ajuns în zona Snagovului în jurul prânzului. La căminul cultural – numit „Ştefan Iordache” – se adunase lume multă, iar pe scenă un grup de fete îmbrăcate în costume româneşti cântau pricesne…

Părintele Daniel: „Dacă Seminarul şi Teologia le‑am urmat la Bucureşti, preoţia am făcut‑o lângă părintele”

Mă aşez la o masă şi intru în vorbă cu cel de lângă mine: Părintele Daniel Avram, actualul preot al satului, care îmi spune că Părintele Nicanor a devenit fiu al comunei Gruiu prin adopţie. De fel din Basarabia, s‑a refugiat aici în 1946, devenind păstorul satului Siliştea Snagovului. S‑a lipit cu tot sufletul de necazurile oamenilor, mai ales în acea perioadă de după război, destul de dificilă. Încet‑încet a devenit părintele duhovnicesc nu numai al satului de adopţie, ci şi al celor din jur, pentru că începuseră să vină la dumnealui oameni de peste tot, care alergau la părintele să ceară sfat. Aşa se face că numele părintelui s‑a făcut cunoscut atât în zona Snagovului, cât şi în împrejurimi, fiind cunoscut în popor drept Popa Lemn. „A reuşit să se apropie de sufletele oamenilor pentru că a ştiut să simtă la fel cu durerea omului, a empatizat cu durerea omului, cu necazul lui, şi atunci a devenit nu preot, ci părinte. E o mare diferenţă între cele două… Părinte care a suferit împreună cu oamenii satului, s‑a bucurat alături de ei, a ştiut să se identifice cu fiecare dintre cei care l‑au căutat”, subliniază Părintele Daniel.

„Am văzut chipul slujitorului lui Dumnezeu pe faţa acestui bătrân – îmi mărturiseşte Părintele Daniel –, iar în urmă cu 15 ani Dumnezeu a îngăduit să devin fiul său duhovnicesc. Aşa a rânduit Dumnezeu, că doar nu există întâmplare… În urmă cu 15 ani, am devenit paroh la Siliştea Snagovului, iar părintele a dorit mult să îmi cumpăr casă lângă a dumnealui şi să fim vecini. Nici nu‑mi închipuiam de ce, dar dumnealui a spus: «Va trebui să fii lângă mine!». Aşa a început relaţia noastră atât de profundă în ceea ce înseamnă slujire, trăire… Dacă Seminarul şi Teologia le‑am urmat la Bucureşti, preoţia am făcut‑o lângă părintele. N‑am învăţat dintr‑o carte, ci am văzut cum se trăieşte cu adevărat viaţa de preot, cum se slujeşte lui Dumnezeu: cu dăruire, cu simplitate şi cu smerenie adâncă în faţa Sa”.

Regizorul Visarion Alexa: „Părintele a creat în timpul întregii sale vieţi dragoste”

Părintelui Nicanor i s‑a decernat titlul de cetăţean de onoare al comunei Gruiunu pentru fapte, ci pentru har, crede regizorul Visarion Alexa, care are casă aici de aproape 20 de ani, iar soţia sa l‑a ales ca duhovnic pe părintele. „În România se oferă un titlu pentru un rang al activităţii, pentru un merit civic. De data asta, părintele a primit acest titlu pentru har, aceasta însemnând chip al sufletului. Ce s‑a întâmplat la acel ceremonial se referă pe de o parte la preţuire, pe de altă parte la comuniune, nu în ultimul rând la faptul că părintele a creat în timpul întregii sale vieţi dragoste. Acum o săptămână am venit la părintele cu Mariana Mihuţ, care după întâlnirea cu dumnealui a spus că trebuie neapărat să revină cu Victor. Cel mai important lucru pe care ar trebui să îl pricepem ar fi că sfinţenia e umană, e printre noi. Părintele nu e deosebit pentru că are acest rang dat, ci este sfânt pentru că trăieşte uman, aşa cum umanul e cel mai valoros sens al rostului. Părintele dă tuturor celor care îl caută rost prin umanul dinlăuntrul domniei sale”.

Cumpătarea în toate…

La sfârşitul spectacolului am aşteptat ca toţi cei prezenţi să îl felicite pe bătrân, ca să pot sta şi eu de vorbă cu dumnealui. Mă uimesc limpezimea minţii sale şi smerenia cu care îmi vorbeşte, dar şi familiaritatea, de parcă ne‑am cunoaşte de‑o viaţă. Îl întreb dacă a obosit de la atâta tevatură: spectacol, felicitări, fotografii, discuţii… Mă priveşte blând şi mă ia de mână. „N‑am obosit, că doară ce‑am făcut? Am stat pe scaun şi am privit! Am stat în acest salon frumos amenajat şi în această zi senină în care a avut loc această festivitate specială făcută pentru mine. Ştiţi de ce…”.

Longevitatea şi‑o explică prin trei lucruri pe care le‑a respectat de‑a lungul vieţii: cumpătarea în toate, căci n‑a fumat deloc, n‑a băut alcool, iar carnea nu a fost printre alimentele preferate. Apoi a contribuit mişcarea – cât de multă se poate. Când a venit părintele în zona Snagovului nu erau atât de multe maşini şi se circula mai mult pe jos: zece ani a mers numai pe jos oriunde a avut nevoie. Pe ultimul loc, din spusele bătrânului părinte, ar fi gena, moştenirea de la părinţi.

„Prin rugăciune merg cu Domnul înainte şi în fiecare zi mă rog: Doamne, să am un sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecată. Şi asta mă ţine mereu cu gândul spre cele bune. Nu mi‑e frică de moarte deloc, eu abia aştept… Sigur că trebuie să plec, omul se naşte ca să moară. Unde şi când e o taină a lui Dumnezeu, numai El ştie, dar eu ştiu că suntem muritori. Numai sufletul este veşnic, trupul este trecător, aşa că să ne îngrijim mai mult de suflet decât de trup. Când moare omul ce faci cu trupul lui? Îl arunci la groapă să putrezească. Sufletul merge la ceruri ca să îşi ia plată pentru viaţa pe care o duce aici. Aşadar, grijă mare de suflet! Adică să fim buni creştini, să credem în Dumnezeu, să ne spovedim şi să ne împărtăşim, pentru că Hristos spune: cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi va învia în ziua cea de apoi. Cel ce nu mănâncă va învia spre osânda cea veşnică!
Prin urmare, grijă mare de suflet! Să fim la biserică pentru că în afara ei nu e mântuire. Omul se botează în biserică, se cunună, iar când moare tot în biserică este adus pentru slujbă. Omul este aşadar legat de biserică, să ia parte dimpreună cu preotul la Sfânta Liturghie, când îngerii coboară pe pământ, deci cu atât mai mult noi avem nevoie de slujbă. După aceea, să facem fapte bune, să ajutăm pe cei săraci…”.

„Eu sunt deja spre plecare, nu mai stau mult…”

De zece ani părintele este singur, căci preoteasa lui cea bună ca pâinea caldă a plecat la Domnul. Au doi băieţi: unul este profesor de limba franceză, locuieşte în Bucureşti, dar predă în Siliştea. Trece pe la părintele şi beau împreună o cafea ori de câte ori are o „fereastră”. Celălalt e stabilit la Baloteşti şi este inginer. Părintele e mulţumit de cei doi fii: „Au grijă de mine, sunt copii buni, trec aproape zilnic pe la mine şi îmi aduc tot ce îmi trebuie. Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate!”.

Cu faţa uscăţivă, alungită, de culoare măslinie, părintele e mărunt şi slab. Îmi explică blând cum e rânduită lumea, cerul. „Pe Dumnezeu nu poate să Îl vadă nimenea; doar prin credinţă El poate fi văzut. Să ai credinţă statornică, aşa cum spune şi Apostolul Pavel, că fără credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu. Când ai credinţă şi El îţi dă harul asupra ta, ca să te întărească tot mai mult şi să devii vrednic pentru a intra în Împărăţia Lui”, continuă bătrânul preot. Rugăciuni spune multe, este de 75 de ani preot şi le ştie pe de rost aproape pe toate. Nu mai vede să citească, dar nu lasă nici o clipă să treacă fără să îşi îndrepte gândul către Domnul. Cea mai importantă şi mai plăcută lui Dumnezeu este rugăciunea inimii, crede Părintele Nicanor, pentru că prin această rugăciune ai spus totul, susţii credinţa în El şi în Fiul Său: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!”. De obosit nu oboseşte în a se ruga şi nici nu ar fi potrivit să facă altceva decât să‑I vorbească lui Dumnezeu.

Părintele Nicanor e iubit de întreaga comunitate, dar este căutat de oameni de pretutindeni. Asta se întâmplă pentru că este cel mai bătrân dintre toţi, crede dumnealui, deşi „nu ştiu ce cred ei că sunt eu, doar sunt păcătos ca şi ceilalţi, nu sunt sfânt, cum spun unii, nu sunt clarvăzător şi nici simţuri mai bune decât ceilalţi nu am, nu… Mă rog în fiecare dimineaţă să am un sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos, asta este rugăciunea mea principală. Eu sunt deja spre plecare, nu mai stau mult”.

Viaţa la 100 de ani

Părintele stă pe un scaunlângă uşa bucătăriei, pe  unde trec întruna musafirii care pregătesc masa în cinstea sa. Din când în când priveşte agitaţia din jurul său fără să se neliniştească. Vorbăria şi zgomotul pare că nici nu le aude, e liniştit şi încrezător în convingerile despre lume şi Dumnezeu. Îl întreb dacă mai poate sta de vorbă, dacă nu a obosit şi continuă să îmi vorbească despre viaţa sa trecută şi prezentă… Se întreabă de ce „mulţi dintre noi Îi cer lui Dumnezeu cutare şi cutare lucru, Îi spun despre tot felul de nevoi; dar tu ce Îi dai Lui? Să‑I oferi viaţă creştinească, rugăciune, spovedanie, împărtăşanie şi alte lucruri frumoase care Îi plac Lui. Pe toţi îi îndemn la rugăciune multă, pentru că asta înseamnă că eşti mereu în legătură cu Tatăl ceresc. Sfântul Apostol Pavel spune că «nu mai sunt eu, ci Hristos trăieşte în mine», deci începi să Îl simţi pe Hristos în inima ta după această apropiere prin rugăciune. Simţi că nu ai ispite, prilejuri ca să faci rău… Când Îl ai pe Hristos în inimă, diavolul nu se lipeşte de tine, trăieşti o linişte, o împăcare, o pace, un bine”.

Zilele trec altfel când ai 100 de ani. Vechimea de zile poate să aducă plictiseală, însă părintele alungă akedia cu rugăciunea. Aproape că nu este zi în care să nu fie vizitat de un consătean, de un pelerin din alte zări… „Cei mai mulţi vin la mine pentru a găsi o soluţie de împăcare în familie: soţii între ei, părinţii şi copiii, fraţii. Mă rog să fie pace în suflet, în familie, în lume… E bine să fie copiii respectuoşi cu părinţii şi să‑i iubească şi să fie în legătură cu biserica. Fără împărtăşire nu se poate mântui nimenea. Să nu facem rele, să fim buni creştini”.

Amintiri despre doamna Olga

Căsnicia cu doamna Olga a durat 62 de ani. Taina vieţii tihnite dintre cei doi a fost, spune părintele, faptul că ea a fost foarte de treabă. Fiică de preot, Olga Lemne s‑a stins în urmă cu zece ani, iar toţi cei care au cunoscut‑o îşi amintesc cât de credincioasă şi miloasă era. „Am iubit‑o ca pe o adevărată soţie, ca pe‑un înger. A luat‑o Dumnezeu şi acum stau singur, dar n‑o uit, în fiecare zi sunt în legătură cu ea, îi vorbesc prin rugăciune. Cred că e într‑un loc bun acum pentru că din timpul vieţii a fost o bună creştină. A avut cancer şi în ziua în care a simţit că sfârşitul îi este aproape mi‑a cerut să chem copiii şi o femeie care să‑i ţină lumânarea. Mi‑e dor de ea, dar cum locuiesc la un pas de ea, chiar lângă gardul cimitirului, peste gard dau mâna cu ea”. Doamna Olga primea cu drag pe oricine‑i călca pragul, gătea ca o bună gospodină, după spusele părintelui, şi sarmale şi friptură, dar cel mai bine îi ieşeau prăjiturile. Ştia să facă şi dulceţuri, iar toţi cei ce au cunoscut‑o şi‑o amintesc ca pe o femeie curată, dar mai ales blândă.

Liana Anton spune că aproape a copilărit în curtea părintelui, locuind nu departe de casa lui cu stuf şi fiind colegă de clasă cu fiul său cel mare. De atunci se şi spovedeşte la părintele. „Curtea era plină cu copaci şi stăteam toată ziulica, de dimineaţă până seara, la el. Doamna Olga făcea cele mai bune şi minunate prăjituri din lumea asta. Când era tânăr, era ca şi acum, nu l‑am văzut niciodată trist. Poate că avea şi dânsul motive de îngrijorare, dar nu le arăta la exterior. Nu l‑am auzit să ridice vocea la cineva, întotdeauna vorbea cu toată lumea calm, cu umor, îţi spunea şi ceva de duh, dar şi ceva amuzant. Toţi cei care i‑au cerut ajutor l‑au primit, toţi cei care au avut nevoie de ajutor au găsit în el cel mai bun sprijin. El e singurul meu duhovnic, dintotdeauna”. Cu ani în urmă, Liana a primit vestea că suferă de cancer şi i s‑au mai dat cel mult cinci luni de trăit. Părintele i‑a zis atunci să facă o spovedanie generală din copilărie şi a încurajat‑o că totul va fi bine. Acum se simte bine şi nu e duminică în care să nu îl viziteze şi să stea de vorbă. „De la părintele am învăţat să fac bine orice ar fi, să dăruiesc cu toată dragostea, să mă port cu blândeţe cu oamenii, indiferent cum sunt ei. Şi părintele a avut de‑a face cu tot felul de oameni, unii nu tocmai de treabă, dar nu şi‑a pierdut blândeţea chiar şi în asemenea situaţii. Am mai învăţat de la părintele să mă bucur de fiecare clipă pe care o trăiesc!”.

În biserica în care a slujit Părintele Nicanor nu au existat taxe pentru vreun serviciu religios sau pentru pomenirea la rugăciune. Toţi sătenii ştiu că părintele nu a făcut nici o diferenţă vreodată între ei. Un localnic îmi confirmă cum stătea treaba dacă naşul de botez sau de cununie voia să‑i dea părintelui bani: „Părintele îl refuza şi îi spunea să folosească banii pentru fin. Nu lua banii în buzunar să plece cu ei, îi lăsa pentru noii căsătoriţi sau pentru copilul botezat”.

A consemnat
Laura AIVĂNCESEI

Sursa: http://www.lumeacredintei.com/