Părintele Sofian Boghiu, Părintele inimilor. 102 ani de la naştere (7 octombrie 1912 – 14 septembrie 2002)

Născut la 7 octombrie 1912 în Cuconeştii Vechi, jud. Bălţi, Basarabia. A trecut la cele veşnice după o îndelungată suferinţă de Înălţarea Sf. Cruci, la 14 septembrie 2002 în Mănăstirea Antim, Bucureşti. Mare duhovnic ortodox şi pictor bisericesc, membru al „Rugului Aprins”, deţinut politic între 1958-1964.

Mare duhovnic şi îndreptător al sufletelor, prin cuvânt tainic şi prin săvârşirea Sf. Liturghii dăruia tuturor puterea de ridicare spirituală, iar prin predicarea Cuvântului dumnezeiesc i-a adus pe foarte mulţi oameni pe drumul mântuirii.

În anii ’30, când îşi făcea studiile medii la Seminarul monahal de la Cernica (venit din Basarabia unde se închinoviase de tânăr la mănăstirea Dobruşa – după alţii la Rughi), a făcut parte din Frăţia de Cruce. Acest fapt l-a ajutat în hotărârea de a îmbrăţişa monahismul, cum au făcut şi alţi legionari (monahulMarcu Dumitrescu de la Sihăstria, monahul Nectarie Ciolacu de la Sâmbăta, monahul Atanasie Ştefănescu de la Petru Vodă, ieromonahul Ioan Negruţiu de la Timişeni etc).

Datorită condiţiei sale de monah a ţinut discret acest lucru (încadrarea în Mişcarea Legionară), dar n-a rămas necunoscut securităţii. A fost osândit la 18 ani temniţă grea în procesul „Rugului Aprins”. Această mişcare cuprindea părinţi ca: Ioan Culighin (dascăl şi lucrător iscusit al rugăciunii inimii, rugător autentic), Benedict Ghiuş sau Dumitru Stăniloae, dar şi iluştri oameni de cultură: Sandu Tudor (ziarist, ajuns monah şi stareţ la schitul Rarău; a compus Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului), Vasile Voiculescu, Alexandru Elian sau Alexandru Mironescu. Părintele Sofian a executat şase ani în temniţa Aiudului şi în lagărul de la Salcia – în loturile de detenţie speciale pentru legionari.

Părintele adresa îndemnuri adânci fiilor duhovniceşti: „Să asculte şi să pună în practică sfaturile date în numele lui Hristos, să iubească cel mai mult Biserica, slujbele, cărţile sfinte şi pe cei ce sunt în suferinţă şi să se roage pentru mine”. Discreţia l-a caracterizat toată viaţa, o mare smerenie şi lipsa împrăştierii lumeşti.

Vorbindu-i lui Mihai Rădulescu, spune:„Dacă pot zice aşa, mie mi-a plăcut în închisoare. Tare mult. Când am ajuns în penitenciar, am găsit o sumă de inşi în celulă: un căpitan, câţiva ţărani, nişte funcţionari, muncitori. Mă aşteptau; le eram necesar. Aveau nevoie de un preot, să le vorbească…Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Ce făceam? Doar că mâncam. Restul timpului nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… Câte probleme…”(M. Rădulescu, Rugul Aprins. De la Mănăstirea Antim la Aiud, 2009, p.6).

„Figură blândă şi trăitor profund în Domnul, am împărţit (1957, Bucureşti) pentru câtva timp salteaua unui singur pat din celulă. Mi-a ascultat povestea suferinţelor mele, întărindu-mă în credinţă. M-am spovedit şi mi-am mărturisit păcatele tinereţii mele, sfătuindu-mă să repet spovedania şi după ce mă voi elibera, unui preot înveşmântat… N-am stat mai mult de trei săptămâni împreună, dar acele zile mi-au fost zile de lumină şi îndemn pentru trăirea în Hristos”. (N. Popescu Vorkuta, „Crez şi adevăr”, 2009, p.265)

(cf. şi Permanenţe, aug-sept 2002)

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

„În închisori eram aşa de bine păziţi, aşa de constrânşi, că nu ne puteam gândi decât la Dumnezeu. De obicei, omul se roagă cu putere când este în necazuri. Şi închisorile erau cu adevărat nişte mari necazuri. Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu; cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinuţi, aveau toţi o seninătate şi o bucurie care nu se putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu. Rugăciunile celor din închisori erau nişte rugăciuni asemănătoare cu ale Sfinţilor Părinţi din pustiu sau a atâtor martiri arşi pe rug, care, arzând focul sub ei, erau veseli şi mulţumeau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau Sfinţiei Sale. Cam aşa erau şi aceste rugăciuni din închisori, pentru foarte mulţi dintre deţinuţii politici. Pentru noi, cei de afară, zbuciumul lor, modul lor de viaţă ne sugerează gândul că e bine să ne smerim, să ne ostenim, să ducem o asceză – cât e posibil – prin post, prin rugăciune, prin metanii, prin iertarea insultelor pe care le primim în viaţă, prin răbdare fără cârtire şi atunci rugăciunile noastre sunt primite înaintea lui Dumnezeu, aşa ca ale celor din închisoare”. (Părintele Sofian)

Sursa: MĂRTURISITORII