Părintele Stephen Freeman: Duhul Sfânt, lumea modernă, penticostalism şi Ortodoxie

Părintele Stephen Freeman este preotul paroh al bisericii Sfânta Ana din Oak Ridge, Tenesse, de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Americane. A fost implicat iniţial în mişcările neo-protestante, în special în cea penticostală. Sinceritatea cu care a analizat starea sa şi a celor din jur l-a condus spre dreapta slăvire a lui Dumnezeu. Unele materiale de pe blogul său au fost traduse în limba română şi sunt postate la adresa http://parintelestephen.wordpress.com.

O parte a lumii creştine în care trăieşte şi Ortodoxia de astăzi include nu numai catolici,protestanţi, dar şi penticostali. Făcând furori la intrarea lor pe scena religioasă modernă în jurul anului 1900, penticostalii au fost grupul creştin cu cea mai rapidă creştere şi au avut o influenţă enormă peste tot, cu excepţia ortodocşilor.

Am trăit doi ani într-o comunitate harismatică, unde m-am întâlnit şi cu soţia mea. Eram un penticostal fervent. Astăzi judec altfel lucrurile şi văd gândirea şi practica penticostală în cu totul altă lumină. Merită să vă împărtăşesc puţin din propria experienţă. Principalul motiv al plecării mele din gruparea penticostală este ceea ce astăzi aş numi o „schizofrenie” în chiar esenţa acesteia. Este o schizofrenie între limbajul folosit şi realitatea vieţii. Astfel, limbajul folosit pentru experienţele religioase personale este cât se poate de concret: „Dumnezeu mi-a vorbit… etc.” Pentru ei, a vorbi în termeni mai cuminţi, mai echilibraţi, însemna a vorbi fără credinţă. Schizofrenia apărea când mă uitam la mine şi la cei din jurul meu. Crezând că vorbeam cu credinţă, vorbeam într-un fel, foarte înalt, şi trăiam altfel.
Asta nu înseamnă doar că eram ipocriţi. Bineînţeles că exista ipocrizie – niciun creştin nu trăieşte la nivelul credinţei lui.

Ipocrizia aceasta este un păcat, dar nu acest păcat personal mă scandalizează!

Pericolul apare, însă, când în limbajul vieţii creştine folosim un nivel foarte înalt din punct de vedere teologic şi duhovnicesc, chiar şi pentru cea mai obişnuită dintre experienţele noastre personale. Astfel, în Penticostalism se fac nişte promisiuni care pur şi simplu nu sunt adevărate, şi aceasta datorită unei învăţături spirituale mediocre. „Marea Deşteptare” de la sfârşitul anilor 1700 a fost printre primele mişcări religioase care au făcut astfel de promisiuni legate de o experienţă particulară. Acolo, fie se făcea o confuzie de limbaj între a fi „născut din nou” cu faptul teologic de a fi născut de sus de către Duhul Sfânt şi înfiat ca fiu al lui Dumnezeu, fie se confunda acea experienţă cu nişte emoţii puternice sau cu o experienţă dureroasă hotărâtoare. Oricum, concluzia la care se ajungea era că o singură astfel de experienţă personală este suficientă pentru a-ţi schimba viaţa. Pasajele din Scriptură care se refereau la a fi „născut din nou” şi care, în mod tradiţional, au fost interpretate dintotdeauna ca referinţe despre Botez, erau acum transferate în sfera experienţelor subiective. Aşa încât astăzi, când oamenii sunt întrebaţi dacă au fost „născuţi din nou”, sunt de fapt întrebaţi despre experienţa lor interioară. Dar, conform tradiţiei ortodoxe o singură experienţă este doar o experienţă. Aceasta poate fi importantă în viaţa ta şi poate fi chiar un catalizator pentru o schimbare majoră. Dar nu există nicio experienţă în urma căreia cineva devine altcineva.

Experienţa Sfântului Pavel pe drumul Damascului, descrisă în termeni foarte dramatici şi repetată de câteva ori în Faptele Apostolilor, este relevantă pentru această distincţie. Eu cred întru totul relatarea şi cred că raportarea Sfântului Pavel la Hristos Domnul cel înviat s-a schimbat imediat. Nu cred, însă, că Saul a devenit Sfântul Pavel în momentul acela! Îndată ce a ajuns în Damasc şi a găsit pe creştinul către care l-a trimis Domnul, Saul a fost botezat şi a devenit un creştin plin de căinţă. În momentul acela a început o perioadă îndelungată din viaţa Sfântului Pavel. În Epistola către Galateni 1, 17, Sfântul Pavel menţionează o perioadă petrecută în Arabia (prin care înţelegea deşertul de la est de Damasc, nu Arabia Saudită de astăzi) care a durat până la 10 ani, după estimările unor cercetători. Apoi s-a întors în Damasc şi acolo a petrecut 3 ani înainte să meargă la Ierusalim. A avut nevoie de răstimpul acesta nu numai ca să stea în deşert şi ca Hristos să-i vorbească despre viaţa Lui, aşa cum susţin unii fundamentalişti, ci pentru a înainta în viaţa duhovnicească. Aşadar, el a devenit marele om al lui Dumnezeu nu în urma unei singure experienţe, ci în urma tuturor experienţelor trăite de el şi mai ales în urma multor necazuri, încercări şi suferinţe. Am spus în trecut că americanii vor viaţa spirituală a Maicii Tereza şi toţi pantofii Imeldei Marcos, faimoasa colecţionară de pantofi. Şi mare parte din Penticostalismul modern şi din vlăstarele lui au oferit exact asta: o trăire a lui Dumnezeu care poate transforma cele mai banale persoane în profeţi ai Împărăţiei, fără să-i transforme în acelaşi timp şi în asceţi ai pustiului. Dar Sfântul Pavel a fost un ascet, nu un penticostal!

Am părăsit Mişcarea Harismatică la douăzeci de ani, pentru că am observat că mă ducea spre ateism. Gândul meu a fost simplu: dacă limbajul Bibliei, pe care noi îl foloseam cu atâta uşurinţă, nu conţine mai mult adevăr decât aiurelile pe carele vedeam, atunci poate că ea nu este deloc adevărată. Eram încercat de deznădejde. Pentru a crede, ceea ce voiam era o mărturie sigură a existenţei lui Dumnezeu, dar nu o mărturie care să fie o interpretare forţată sau subiectivă. Am început atunci o întoarcere la Tradiţie. Mi-a luat ani de zile până să străbat tot drumul până la Ortodoxie, şi nu fără devieri. Dar criticile şi bănuielile mele iniţiale s-au dovedit a fi adevărate. Ortodoxia, fără îndoială, a păstrat autenticitatea întâlnirii omului cu Dumnezeu. Cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experierea energiilor necreate este o dogmă în Ortodoxie. Cu toate acestea, nu avem o slujbă unde vii şi primeşti „descoperirea energiilor necreate”, cum cred penticostalii că ar trebui să fie. Altfel Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi ne apropiem de El. Pentru aceasta ajungem la lecţia grea a supunerii faţă de poruncile Lui: ne mărturisim păcatele, primim iertarea, văţuiţi să ne rugăm neîncetat, cu toate că arareori reuşim, postim regulat, citim Scriptura, citim despre vieţile sfinţilor. Şi aşa ne adâncim în teologia care nu a fost scrisă ieri sau alaltăieri, ci în teologia dintotdeauna a Bisericii. Nu mai căutăm o „ultimă revelaţie” care trebuie experimentată, pentru că nu există – există Hristos. El este revelaţia Tatălui. Alte revelaţii pe care penticostalii pretind că le primesc sunt adesea altceva – dar nu de la Dumnezeu.

Nu sunt deloc surprins că Penticostalismul american creşte, creează şi formează multe lucruripe lângă el. Este, în multe privinţe, o experienţă „americană”, foarte potrivită pentru a susţine expansiunea şi dominaţia noastră asupra culturii lumii. Dar adevărata teologie trebuie întemeiată în ultimă instanţă pe adevărul experienţei vii a Bisericii. „Noi”, însă, aşa cum Hristos spunea despre iudei, „vorbim despre ceea ce ştim”. Ne închinăm Dumnezeului viu şi adevărat, pe Care Îl cunoaştem în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. La noi în Ortodoxie minunile n-au încetat niciodată.

Zilele trecute am avut „o experienţă ortodoxă”, una din situaţiile care au devenit obişnuite în viaţa mea. Am ajuns la magazinul unei fiice duhovniceşti „la fix”. Ea mersese mai devreme la serviciu în ziua aceea şi era aproape timpul să închidă. Dar afară a început să plouă şi ea avea un aparat care trebuia cărat acasă. Mă gândisem la ea şi trecusem doar aşa, ca să vorbim puţin. Ne-am dat seama amândoi că nu ajunsesem acolo întâmplător. Dumnezeu m-a dus unde a vrut El, dar nu erau nici surle, nici trâmbiţe şi nimic care să mă facă să gândesc despre mine mai înalt decât o făcea măgarul lui Valaam.

Altă dată stăteam pe un doc, meditând la spovedania pe care urma să o fac curând. În timp ce aşteptam, am văzut un bărbat cu un caiac pe râu. În cele din urmă acesta a ieşit la mal şi, surprinzător, a venit pe doc. I-am vorbit politicos şi apoi l-am ignorat dar, spre consternarea mea, el a început o discuţie. Trebuie spus că eram îmbrăcat civil.Din una în alta, discuţia, care era despre căutarea spirituală, a ajuns la Ortodoxie şi mi-a spus că tot căutase pe cineva cu care să vorbească despre creştinismul ortodox. În momentul acela l-am întrerupt: „Ştii unde te afli?” „Nu!”, a răspuns.

I-am spus că suntem în Aşezământul ortodox „Sfântul Siluan Athonitul”. De asemenea, i-am spus că în cinci minute am programată o întâlnire, care în mod clar era pentru el şi nu pentru mine.L-am condus la capelă, i-am făcut cunoştinţă cu părintele John Breck, spunându-i succint desprecum ne-am întâlnit. „În mod clar el este aici ca să vorbească cu dumneavoastră. Eu o să mă mărturisesc după Vecernie.” Nu surle. Nu trâmbiţe. Doar Dumnezeu la lucru. Un prieten de-al meu, călugărul bielorus Inochentie, spunea: „Voi, americanii! Vorbiţi despre minuni ca şi cum n-aţi crede în Dumnezeu.” Foarte adevărat. Înţeleg foamea care întreţine Penticostalismul şi îi compătimesc pe membrii acestei mişcări. Cultura secularizată în care trăim i-a despuiat pe mulţi oameni de credinţa în Dumnezeu sau de credinţa în orice tip de realitate dincolo de propria lor experienţă personală. Şi totuşi, inima tânjeşte după Dumnezeu. Dar, pe mine, aceeaşi tânjire nu mă lasă să ignor faptul că oamenii se lasă manipulaţiemoţional şi se angajează într-o teologie de proastă calitate, pentru a confecţiona un răspunscare nu este Dumnezeu. Când tata, care este predicator penticostal, a aflat că m-am botezat ortodox, a fost dărâmat. Mi-a zis: „Aveam aşa mari speranţe în tine.Urma să ai o mega-biserică…” Dar eu i-am spus: „Tată, în sfârşit am găsit o teologie care este vrednică de demnitatea sufletului uman. O teologie care transcende puterea vieţii şi a morţii.” Provocarea cea mai mare pentru o persoană ca mine, care o viaţă întreagă am fost penticostal, este aceea de a scăpa de modelul „Iisus pe post de drog”,adică de a folosi credinţa ca să continui să trăiesc bine, să fiu cât mai plin de succes, cât mai profitabil etc.

Dumnezeu este prea important pentru ca noi să ne mulţumim cu altceva decât El. Unul dintre cele mai importante aspecte din spiritualitatea ortodoxă este un simţ acut în problematica înşelării spirituale. Cartea clasică „Despre înşelare” a Sfântului Ignatie Briancianinov este una dintre cele mai bune în domeniu. Inimile noastre tânjesc după Dumnezeu, dar sunt adesea victime ale surogatelor, chiar în cadrul Ortodoxiei. Trăirea personală este extrem de importantă, dar este inevitabil un tărâm minat. Numai înţelepciunea lui Dumnezeu, manifestată în Scriptură şi în vieţile sfinţilor Lui, ne pot călăuzi printr-un asemenea teritoriu.

Material publicat în  revista „Cuvinte către tineri”, anul 2010, editată de Mănăstirea Putna