Părintele Teofan de la Putna: „Părintele Sofian era o întruchipare a Filocaliei în zilele noastre”

Părintele Teofan Popescu a fost in a doua parte anilor 90 sufletul şi preşedintele Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi. În acea perioadă tulbure pentru ţară, de tranziţie dureroasă şi furturi de proporţii naţionale, ASCOR a reprezentat un far al bunului simţ şi dragostei de neam aşezate la picioarele Crucii. Cei din afara organizaţiei nu ştiu însă că ASCOR-ul nu ar fi putut să ajungă ceea ce a ajuns fără povăţuirea constantă şi sprijinul discret al părintelui Sofian Boghiu, care din scaunul său de spovedanie de la Mânăstirea Antim îi ocrotea pe mulţi dintre tinerii implicaţi în organizaţie. Părintele Teofan Popescu a fost unul dintre ucenicii săi şi poate da astăzi mărturie despre sfinţenia celui supranumit „Apostolul Bucureştiului“.

„Oricât de greu ar fi fost, chiar când părea ceva imposibil, am simțit pe propria piele ce înseamnă binecuvântarea omului lui Dumnezeu”

Ce aţi învăţat de la părintele Sofian?

În cadrul unei întâlniri dedicate părintelui Sofian, de acum câţiva ani, am avut o comunicare care s‑a numit „Părintele Sofian – trăirea în duhul Ortodoxiei.” Ceea ce mi se pare esenţial la părintele este tocmai acest duh ortodox care e foarte necesar astăzi, iar ca să ajungi la această trăire în duhul Ortodoxiei trebuie să înveţi să te smereşti, să te dedici din tot sufletul Rugăciunii lui Iisus. Acesta era părintele Sofian! Poate că şi nativ avea o dragoste foarte mare faţă de oameni, o milă mare faţă de noi toţi, şi lucrurile acestea amplificau starea de spirit, starea duhovnicească a părintelui, stare ce o transmitea celor din jur. Eu pot să spun că eram foarte uimit când primeam o binecuvântare pentru acţiunile mai grele, dacă pot spune aşa, ale Asociaţiei, cu implicare în viaţa cetăţii, riscante dintr‑un anumit punct de vedere, şi îl întrebam pe părintele dacă e bine sau nu ceea ce urma să facem. Dacă părintele aproba, orice şi oricâte greutăţi apăreau, întotdeauna lucrurile ieşeau până la urmă bine. Oricât de greu ar fi fost, chiar când părea ceva imposibil, am simţi pe propria piele ce înseamnă binecuvântarea omului lui Dumnezeu. Când acest om al lui Dumnezeu îţi dă o binecuvântare este intensitatea harului dumnezeiesc prezent. Toţi părinţii dau binecuvântări, dar părintele Sofian nu a fost un simplu duhovnic, aşa cum ne străduim toţi să fim duhovnici şi e bine să avem harul preoţiei să legăm, să dezlegăm păcatele noi, ca preoţi, însă părintele a fost la un nivel mult mai înalt. Această trăire despre care spuneam în duhul Ortodoxiei a sa a fost la un palier înalt. Observă şi un teolog grec că noi, ortodocşii, suntem botezaţi, frecventăm Biserica, dar nu reuşim să şi trăim în acest duh. Părintele Sofian a făcut parte dintre oamenii profetici care îţi transmiteau o pace, un har, o linişte, o dragoste, o siguranţă… Eu vreau să vă spun că de multe ori, numai când vorbeai cu părintele, parcă se lumina totul. Nu mai era nevoie să îl vezi slujind şi asta nu e numai mărturia mea. Uneori, când slujea, efectiv se lumina biserica şi nu era lumină obişnuită, ci una duhovnicească. După cum spune şi domnul academician Virgil Cândea, „părintele Sofian a fost prin trăire şi învăţătură un paisian”, adică un continuator al şcolii Sfântului Paisie de la Neamţ, o şcoală duhovnicească foarte profundă care a influenţat Ortodoxia din întreaga lume.

„…eu mă rog părintelui Sofian ca unui sfânt”

Cum se face de era căutat de un număr atât de mare de tineri şi de unde interesul pentru problemele lor?

Aici este cheia de care mi‑am dat seama mai târziu. Noi mergeam la părintele pentru că aveam nevoie de el, nu el de noi, în nici un caz asta. Nu trăgea el de noi să ne impună anumite reguli sau să facem anumite lucruri. Noi trăgeam de părintele şi tot noi simţeam nevoia acestui model filocalic. În anii 1990, în mediile studenţeşti, cei care erau interesaţi de credinţă discutau despre Filocalii. Nu ştiu câţi citisem Filocalia, poate citeam doar câte un fragment, dar circula o idee cum că Filocalia rezumă partea cea mai frumoasă a Ortodoxiei. Părintele Sofian era o întruchipare a Filocaliei în zilele noastre, lucru, după cum bine cunoaştem, foarte rar. Noi, desigur, vrem să‑l urmăm, încercăm să‑i ascultăm sfaturile, încercăm să ne rugăm, îi cerem ajutorul ca unui sfânt, eu mă rog părintelui Sofian ca unui sfânt, îl pomenesc şi la proscomidie, dar mă şi rog la el. Nu numai părintelui Sofian mă rog, ci la toţi aceşti uriaşi ai Rugului Aprins. Când fac o rugăciune mai lungă aşa procedez, spun şi pentru rugăciunile părinţilor Ioan Kulîghin, Sandu Tudor, Sofian, Benedict şi ale tuturor celor de la Rugul Aprins. Sunt convins că sunt sfinţi şi la un moment dat ei vor fi canonizaţi.

„Să dobândeşti dimensiunea aceasta a dreptei socoteli, a discernământului, în mod real şi profund, acesta e un dat de la Dumnezeu”

Datorită vieţii pe care au dus‑o credeţi că vor fi canonizaţi?

Da, şi mă bucur, mai ales că am citi şi comunicatul Patriarhului Daniel şi am  observat că a lăsat să se înţeleagă că şi Preafericirea sa doreşte canonizarea părintelui, aşa cum dorim sute şi mii de credincioşi care ne‑am spovedit sau care l‑am cunoscut direct sau indirect prin cărţile, înregistrările care au rămas. Revin la ceea ce am spus la început referitor la starea aceasta de echilibru care nu e altceva decât duhul Ortodoxiei. Este foarte uşor să alunecăm în fanatisme şi extremisme, asta se poate face în numele Ortodoxiei sau putem face compromisuri în numele Ortodoxiei, care este iubire şi facem compromisuri sau cădem în fanatism. E foarte uşor şi o poate face oricine. Dar să dobândeşti dimensiunea aceasta a dreptei socoteli, a discernământului, în mod real şi profund, acesta e un dat de la Dumnezeu, care vine atunci când omul se smereşte şi practică Rugăciunea lui Iisus, când se străduieşte să aibă dragoste, când se străduieşte să ierte; or, părintele Sofian are nişte mărturii uluitoare din închisoare. Povesteşte că la un moment dat a urcat într‑un pod unde erau mulţi deţinuţi şi numai el, pentru că era singurul preot de acolo, a fost batjocorit în ultimul hal, i‑au spus cuvinte foarte urâte, spurcate, iar mai apoi părintele le spunea celor din celulă că în viaţa lui n‑a auzit asemenea cuvinte. A fost întrebat de ce nu a răspuns, la care el a tăcut. Dar cum rezista părintele la presiunile cele mai mici la care era supus? Se gândea la cele mai mici păcate pe care le‑a făcut vreodată şi spunea că „acesta este canonul pe care îl am eu de făcut pentru păcatele pe care le‑am făcut de la o vârstă fragedă până astăzi. Acesta‑i canonul – suferinţele mele din închisori!” Se gândea că „dacă eu aş fi mai bun şi ceilalţi ar fi mai buni!” şi mai spunea că simţea o iubire extraordinară şi îi ierta pe toţi pentru greşelile lor; „când eram închis, parcă zburam”, mărturiseşte. Acestea sunt nişte mărturii profunde despre ceea ce înseamnă Ortodoxia. E adevărat că înseamnă şi învăţătură dreaptă, dar dacă este doar o învăţătură dreaptă, fără duhul în sine al Ortodoxiei, nu faci mare lucru. E nevoie de amândouă şi câteodată e mai bine să fii în duhul Ortodoxiei pentru că dacă, din greşeală, încalci vreo învăţătură dogmatică, aceea se poate remedia. Mai întrebi, mai citeşti, dar dacă Dumnezeu te vede că eşti sincer şi trăieşti întru adevăr, te ocroteşte, te iubeşte, te ajută ca să îi poţi ajuta şi pe alţii. Ceea ce v‑am spus sunt foarte puţine cuvinte faţă de ceea ce simt pentru părintele Sofian. Ca o idee generală, cred că a fost un gigant şi nu mi‑am dat seama pe moment. Au remarcat şi alţii că părintele se ascundea foarte mult, îşi ascundea statura duhovnicească şi şi‑o ascundea într‑un mod foarte bine gândit. Spunea despre sine că nu deţine Rugăciunea lui Iisus, ne mărturisea că l‑a cunoscut pe părintele Ioan Kulîghin, „dar eu nu am Rugăciunea lui Iisus, ce să spun eu, ce binecuvântare să dau eu dacă nu am rugăciunea?” O spunea foarte convingător şi eu, fiind mai la început şi neexperimentat, chiar am crezut. Acum, reluând şi reascultând interviurile care i le‑am luat şi cu care am alcătuit o carte, recitind, am înţeles mult mai bine decât atunci. Mi se pare foarte interesant că trăitorii aceştia uriaşi ai Ortodoxiei s‑au smerit şi şi‑au ascuns statura duhovnicească şi faţă de cei care le erau de aproape. Abia după ce au murit şi au trecut anii, abia acum începem să înţelegem şi cuvintele lor care au mai rămas vedem ce putere au şi în prezent! Vreau să vă spun că erau oameni care se spovedeau la părintele şi aveau nişte patimi mari şi după prima, a doua spovedanie scăpau de ele. Nu le spunea mare lucru părintele Sofian. Doar duhul acesta foarte puternic. Îţi spunea că e păcat şi duhul te smerea dacă făceai ascultare.

„Cei din Rugul Aprins au o pecete taborică în ce spun, în ce fac, în felul în care vorbesc…”

Dădea canoane de ascultare greu de dus?

Eu nu m‑am spovedit la părintele când am devenit călugăr, când mergeam la sfinţia sa veneam ca mirean. Am plecat în 2001 la mânăstire, şi sfinţia sa a murit în 2002. Am primit binecuvântarea părintelui pentru a pleca la mânăstire la Putna şi în ceea ce priveşte experienţa mea în legătură cu acestea nu dădea canoane grele, dar nici nu puteai face prostii, fiindcă te sprijinea cu dragostea şi rugăciunea. E un nivel foarte înalt acesta. Ştiţi că e mai simplu uneori să ai canoane şi să spui gata, s‑a rezolvat, tu fă canonul şi ţi se iartă păcatul, deci gata… E mai greu să te jertfeşti pentru fiii tăi duhovniceşti şi chiar să te apuci să te rogi, să faci metanii pentru ei, lucru care îţi ia din timp, îţi ia din energia şi puterea ta, iar părintele chiar făcea lucrul acesta. Te sprijinea cu rugăciunea. Am simţit aceasta. Sunt mărturii extraordinare în legătură ce vă spun, o parte s‑au publicat, altele urmează. Îmi vine în minte exemplul cuiva care şi‑a luat o casă în centrul Bucureştiului, în anii ’90, fără să plătească nici un leu, numai prin rugăciunile părintelui Sofian, care i‑a spus să meargă şi să ceară apartamentul respectiv. Era o fată de la ţară şi spunea că nu are nici un ban, dar părintele a insistat să meargă şi şi‑a rezolvat problema. Părintele se ruga şi o trimitea să stea în faţa primăriei şi a stat vreo trei săptămâni. O înjurau, o scuipau toţi, îi vorbeau urât, îi spuneau că e nebună, ce vrea, casă fără bani? Părintele o încuraja şi după trei săptămâni i s‑a dat o casă în centru fără să plătească nici un leu. Şi sunt multe de povestit la fel. Iată ce oameni de rugăciune am avut atât de aproape de zilele noastre; să nu credeţi că sfinţii aparţin doar trecutului. Această mişcare a Rugului Aprins a fost profundă şi încă nu e îndeajuns de înţeleasă de noi. Cei din Rugul Aprins au o pecete taborică în ce spun, în ce fac, în felul în care vorbesc, toţi, Benedict Ghiuş, Arsenie Papacioc, Ioan Kulîghin, Sandu Tudor, Olga Greceanu, Alexandru Mironescu, toţi au o pecete taborică şi asta vine clar din practicarea Rugăciunii lui Iisus.

„Tinerii, când sunt interesați de credință, simt când e ceva frumos, când e ceva nefalsificat, ei nu sunt obişnuiți cu compromisurile”

Practic, ce a însemnat mişcarea Rugul Aprins?

Părintele Sofian spune că aspectul principal al mişcării era înţelegerea şi practicarea Rugăciunii inimii şi înţelegerea Sfintei Liturghii, a ceea ce face preotul în sfântul altar. Ele, de fapt, se leagă – Sfânta Liturghie cu Rugăciunea lui Iisus. Părintele Benedict preluase de la Sfinţii Părinţi ideea că există Sfânta Liturghie a îngerilor, cea nevăzută, cea văzută şi există Liturghia interioară a omului care participă la slujbă şi care, dacă este un practicant al rugăciunii, cum am vrea şi noi să fim, dar nu reuşim, poate ne va ajuta Dumnezeu să reuşim vreodată, în momentul unirii minţii cu inima, aceea este Liturghia interioară. Când trăieşti Liturghia văzută şi cea cerească, „atunci – spunea părintele Sofian – omul devine unitar”. Noi suntem nişte farisei, nu suntem nişte trăitori, cu totul dedicaţi vieţii lui Hristos, din cauza neputinţelor noastre; dar cum au fost aceşti coloşi, ei cu adevărat trăiau rugăciunea în duh şi în adevăr şi nu mai puteau fi farisei! De aici şi atracţia tinerilor pentru părintele Sofian. Tinerii, când sunt interesaţi de credinţă, simt când e ceva frumos, când e ceva nefalsificat, ei nu sunt obişnuiţi cu compromisurile, deci există atracţia asta firească. Ei veneau să se sfătuiască la părintele, să‑i ceară binecuvântarea.

Mai există bătrâni de acest fel?

E bine să vorbim la timpul trecut despre cei care au trecut în cealaltă viaţă. E mai bine aşa. Poate că mai există şi astăzi, dar aş zice că e mai bine să vorbim despre cei care au trecut în cealaltă viaţă. E mai bine din mai multe puncte de vedere. A trecut la cele veşnice şi ultimul supravieţuitor al Rugului Aprins, părintele Roman Braga din America. Părintele Sofian ţinea foarte mult la el şi vorbea foarte frumos despre sfinţia sa. Mă gândeam că dacă noi, românii, am avut atâţia sfinţi în secolul XX încă necanonizaţi – Cleopa Ilie, Dimitrie Bejan, Paisie Olaru şi atâţia alţii –, mă gândeam că Dumnezeu nu ne va părăsi pentru rugăciunile lor.

Interviu realizat de Isabela Aivăncesei

Sursa: http://www.lumeacredintei.com/