Părintele Teofil Paraian: Să vă bucuraţi unul pe altul…

Motto: Am dus o viaţă frumoasă, pentru că am ţinut seamă de Dumnezeu; am dus o viaţă liniştită, pentru că am avut credinţă’n Dumnezeu; am dus o viaţă luminată, pentru că m’am folosit de luminile de sus;  am dus o viaţă cum ar fi bine s’o ducă toţi oamenii! (avva Teofil Părăian)

Am păstrat cuvintele acestea doar pentru mine până astăzi, când „duhovnicul bucuriei” a plecat către „luminile de sus”, însă de acum încolo sper că vor mângâia şi pe alţii slovele ardeleneşti ale celui care va rămâne pentru toată ortodoxia românească, avva Teofil…

„Părintele Arsenie Boca – cunoscut de toată lumea – are o vorbă: anume că fiecare dintre noi purtăm un necredincios în spate. Şi ăsta este trupul. Trupul care poate uneori ne dă probleme, poate nu ne dă. În orice caz cu trupul nu se poate sta de vorbă, fiindcă nu poate fi convins, poate doar constrâns. Şi eu simt că’l duc în spate, când urc undeva.. Aşa că totuşi aş putea zice că am ajuns la bătrâneţe fe-ri-ci-te!

Cei care se căsătoresc şi primesc binecuvântarea lui Dumnezeu la cununie, aud din partea Bisericii, prin preotul slujitor, o rugăciune în care se spune printre altele aşa: „Binevoieşte să’şi petreacă viaţa lor fără prihană – adică în chip ireproşabil – şi învredniceşte’i să ajungă bătrâneţe fericite, cu inimă curată, împlinind poruncile Tale”. Să ştiţi că nu pentru mine sunt vorbele acestea, pentru că (eu) mi’am ales calea pe care o am. Dar se’mplineşte dorinţa aceasta a Bisericii să ajungem – să ajung şi eu la bătrâneţe fericite. Şi sunt bătrân fericit: deci nu sunt bătrân chinuit, ci fericit. Îmi zic oamenii să am încă mulţi ani fericiţi! Îmi doresc şi eu! Nu mi’i lăcomie să mor! Aşa că îmi doresc să fiu fericit până în sfârşit şi mai ales să se’mplinească cu mine ceea ce spunea profesorul Onisifor Ghibu, când m’am despărţit (de el) în 1961: „Părinte Teofil, să’ţi ţie Dumnezeu mintea şi sănătatea!”. Mintea câtă o am şi sănătatea câtă o am e îndestulătoare pentru o viaţă frumoasă, pentru o viaţă liniştită în care o predominat credinţa în Dumnezeu şi cultura. Sunt două bunuri pe care le recomand cu toată căldura sufletului meu. M’a ajutat foarte mult credinţa în Dumnezeu, practica credinţei în Dumnezeu, bucuria pe care o dă Dumnezeu celor ce cred în El. Ş’am spus de multe ori ş’o spun şi acum: credinţa noastră este despovărătoare! Des-po-vă-ră-toa-re! Deci dacă ai credinţă’n Dumnezeu nu eşti un om împovărat, ci eşti un om despovărat. Şi un adevărat credincios este un om bucuros, un om fericit, un om care răspândeşte fericire, care răspândeşte bucurie. Vă pun la inimă lucrul acesta pentru cealaltă vreme a vieţii voastre, eu care am trecut prin copilărie, fiind ceea ce spune Fericitul Augustin, „tatăl omului mare în situaţia de copil”. Am ajuns apoi la tinereţe, am mers mai departe ş’am ajuns la bătrâneţe. Şi la bătrâneţe este rezumatul vieţii ş’am adunat o mulţime de gânduri. Şi mi’am adus aminte de’o vorbă a mamei mele – Dumnezeu s’o odihnească! O venit odată la un hram aicea, la noi la mănăstire, ş’o fost o bucurie pentru mine. Ş’am întrebat’o: „Mamă, ce vă învaţă părintele din sat?”. (Nu ştiu pentru ce’am întrebat’o, pentru că mama uneori îmi spunea: „Să ştii c’am înţăles toate celea din câte ai spus, da’ acuma dacă mă duc acasă să’i spui lui tată’tău, nu mai ştiu nimic!”). Ş’am întrebat’o totuşi. Mama o stat puţin şi mi’o răspuns: „Apăi tot bine ne’nvaţă. Ne’nvaţă să him buni!”. Să ştiţi că nu e nimic în lumea aceasta de valoarea Bunătăţii! Fără îndoială că sunt multe lucruri de valoare în lumea aceasta, dar ca bunătatea nu e nici o valoare. În jurul tău să poţi să’i fericeşti pe toţi şi să suferi atunci când vezi că nu poţi să’i fericeşti pe cei din jurul tău!

Mi’am mai adus aminte acuma de ceva: tot aşa, când o venit odată mama aicea i’am spus: „Mamă, mai stăi şi mata v’o zi, două pe’aicea, să te mai hodineşti!”. Ş’o zâs mama: „Măi copile, eu aş sta bucuros că ni’i drag, da’ ce face tată’tău sângur acasă?”. (Cred că’i o vorbă care ar trebui prinsă’n tr’o antologie de familie: da’ ce face tată’tău sângur acasă?!). „Că eu am plecat pe vreme ştiută şi dacă mai stau o zî, două, pe’aicea, tată’tău îmi simte lipsa!”. Aşa că n’o stat, s’o dus şi ş’o văzut de treabă…

E’o bucurie să pot avea astfel de podoabe de gând în minte şi să străbat cu ele bătrâneţile! Poate n’am cum să spun cum spunea Tereza de Lisieux: „Să ştiţi că eu am avut părinţi sfinţi!”, dar e un lucru frumos să spui „aş sta bucuros, dar ce face tată’tău singur acasă?”!

Aş vrea să vă leg de suflet câteva cuvinte, pentru cealaltă vreme a vieţii voastre: să vă respectaţi, să vă iubiţi, să vă ajutaţi, să vă bucuraţi unul pe altul, să’L aduceţi pe Dumnezeu în mijlocul vostru, ş’atunci are rost şi spovedania. Şi dacă nu’i aşa, înseamnă că că’i o formalitate care nu duce mai departe decât la alte formalităţi. Vă doresc din toată inima bucuria mântuirii! Vă doresc să ajungeţi la anii la care am ajuns eu – şi să treceţi de anii la care am ajuns! – şi să putem spune împreună: „am dus o viaţă frumoasă, pentru că am ţinut seamă de Dumnezeu; am dus o viaţă liniştită, pentru că am avut credinţă’n Dumnezeu; am dus o viaţă luminată, pentru că m’am folosit de luminile de sus;  am dus o viaţă cum ar fi bine s’o ducă toţi oamenii”… 

George Crasnean

Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, la 1 martie 2008, ora 10.26, înainte de spovedanie…

Sursa: http://www.lumeacredintei.com/