Părintele Vasile, mărturie vie a unei istorii vitrege…

Slujitorii vremurilor de prigoană…  Au fost judecaţi şi deportaţi, umiliţi şi strâmtoraţi, nedreptăţiţi şi batjocoriţi, dar prin credinţa lor nestrămutată, prin curajul lor neafişat ei au reuşit să păstreze vie flacăra Ortodoxiei pe meleagul nostru, să menţină focul rugăciunii în inimile acestui neam. Măcinaţi de ani şi boli, urme ale acelor vremuri, se duc unul câte unul către Domnul… Atât de puţini au mai rămas în viaţă… Printre cei care mai continuă să facă şi azi slujire la Altarul Domnului este şi clericul bisericii „Întâmpinarea Domnului” din Chişinău,  protoiereul Vasile Gulivati, care pe 9 iulie a atins venerabila vârstă de 85 de ani. 

Ne-am întâlnit la biserică, după Sfânta Liturghie. Mi-a venit în întâmpinare, ieşind din Sf. Altar, cărunt, puţin adus de spate, cu paşi domoli, căci boala de inimă nu-i mai permite să meargă repede. Chiar de la bun început m-a impresionat cuvântul său atât de ales, îngrijit, frazele compuse, închegate frumos, limba nealterată, vorba-i lentă, deşi în semivoce, din aceeaşi neputinţă, şi ochii blânzi, plini de viaţă. La venerabila vârstă, la care a ajuns, părintele are o memorie minunată, amintindu-şi până în cele mai mici detalii multe evenimente şi momente din biografia sa. Aşa am avut să aflu, că preoţia pentru el nu a fost o alegere întâmplătoare, ci a fost o adevărată chemare:

• M-am născut într-o familie de oameni gospodari, ţărani, temători de Dumnezeu, care mergeau regulat la biserică, ţineau toate posturile. În familie au fost 14 copii, 2 dintre care au murit, am trăit în înţelegere şi în dragoste. Educarea părinţilor mei poate m-a şi adus la slujirea preoţească, dragostea care am avut-o acasă faţă de Sfânta Biserică. Mi-amintesc şi acum, că, fiind copil, păşteam vitele sub pădurea Nişcănenilor din r. Călăraşi, şi fiindcă mergeam des la biserică şi auzeam cuvintele preotului, luam şi eu cămăşuica mea, o prindeam într-un bumb la gât, legam un bulgăre de pământ cu un tei de hlandan şi spuneam cuvinte auzite la slujbă, şi dădeam cu bulgăraşul cel legat cu tei, închipuind cădelniţa. Se vede că atunci Domnul mă chema pe mine, aprindea focul mai tare în sufletul meu pentru a deveni preot. Pe la vreo nouă anişori, am citit Ceasul întâi în biserica noastră din satul Seliştea Nouă, com. Călăraşi, jud. Lăpuşna. Totdeauna am avut dragoste de  biserică şi de preoţi. Odată m-am dus cu tata la hramul mănăstirii Hârbovăţ şi am văzut cum îl îmbrăcau pe arhiereu, şi atâta dragoste am avut că am zis că nu mă mai duc acasă. Tata a ascultat, au auzit şi mai mulţi călugări bătrâni care stăteau acolo pe scaun  lângă biserică. Auzind că plâng că nu merg acasă, au spus tatei să meargă să vorbească cu economul. Ne-au luat la masă şi am auzit Axionul Maicii Domnului şi încă mai tare s-a aprins în mine dragostea de Dumnezeu şi Biserică. Trebuia să dea o sumă de bani ca să merg la şcoala de la mănăstire şi să devin preot. Dar tata a spus că numai preot de ţară să devin, aşa a spus el… Am început să adun actele, dar s-a început războiul şi s-au terminat toate planurile mele.

      Războiul şi cele care au urmat după el i-au răvăşit toată viaţa şi i-au prescris un destin cu totul neaşteptat de băieţandru care râvnea să slujească Domnului. Îşi aminteşte părintele Vasile:

• Au fost timpuri grele, mai ales după 1944. Fratele meu a fost prins prizonier, când venea acasă la familie din armata română, şi a fost dus în lagărele morţii. Întâi a fost dus la Iaşi, închis într-un lagăr mare, apoi a fost îmbarcat cu alţii în vagoane de vite şi dus în Siberia. A trecut prin Călăraşi şi a lăsat o scrisorică, a aruncat-o la gară, a fost găsită şi a ajuns la soţie, la familie. Scria: „Tată şi mamă, iertaţi-mă, că ne duc în Rusia în lagăr. După război, dacă a da Dumnezeu, ne vom întâlni”. Acolo a rămas… Acolo, dacă era omul bolnav sau neputincios, îl aruncau de viu  într-o groapă mare, şi el mai căuta acolo ajutor de la oameni, cum putea el, cu mânuţele lui neputincioase, acolo s-a stins el din viaţă…. După război, după ocuparea Basarabiei de către bolşevici, s-au purtat foarte rău cu noi, deportări, preoţii, slujitorii de stat, învăţătorii au fost arestaţi, judecaţi, maltrataţi, duşi în Siberia. S-au organizat colhozuri, au luat pământurile de la oameni, i-au obligat să intre în colhoz. Care nu vroiau să intre erau bătuţi prin beciuri, au fost lucruri foarte nedrepte şi foarte urâte din partea celor care au ocupat Moldova – comuniştii bolşevici. Au închis bisericile noastre, mănăstirile, care le-am avut de la străbunii noştri, de la domnitorii noştri, au arestat preoţii… Un alt frate al meu a fost luat în armata sovietică. A fost trimis în Germania, era ager la minte şi a învăţat limba, a făcut cunoştinţă cu o fetiţă, era din sectorul american. Se întâlnea cu dânsa, a fost la părinţii ei şi ea pe aici a fost. Pentru aceasta a fost arestat şi judecat pentru 25 de ani şi 10 ani lipsit de drepturi. Şi aici a început ura comuniştilor asupra familiei noastre… Activiştii de partid din sat ne strigau din urmă, ne făceau şpioni, cică fratele a vândut patria sovietică. Am fost persecutaţi, ne-au confiscat averea. Când au venit călăii să facă confiscarea averii fratelui meu, au numărat toate furculiţele şi farfuriile şi au luat o parte care se socotea a fratelui meu judecat. Mama mea… plângea pe Costică, care a murit în lagărele morţii, şi pe Alexandru care a fost judecat pe atâţia ani, pe urmă a început să mă plângă şi pe mine… Văzând plânsul mamei, m-am dus şi eu să caut dreptate, dar am fost prins şi judecat, la 17 martie 1950, pe 10 ani în lagărele de concentrare. M-a plâns mămica şi pe mine… Nu am găsit-o când am venit, s-a dus către Domnul, dar lacrimile ei şi acuma parcă le văd…

A fost eliberat mai devreme, după moartea lui Stalin. Doar în 1957,  Vasile Gulivati s-a apropiat de realizarea visului său de o viaţă – să devină slujitor al Altarului, căci a intrat la seminarul teologic din Odesa. Absolvind instituţia, şi-a căutat rostul prin regiunea Ismail, ba la o biserică, ba la alta, pe unde slujeau foştii săi colegi, dar nu a prins aici rădăcini. În plus, avea şi probleme de familie pe atunci. Căci, după cum recunoaşte părintele Vasile, s-a însurat din dragoste, „am căutat mai mult la frumuseţe decât la suflet şi am luat soţie venită din alt sat, dar se vede că n-a fost din familia cea care trebuia să fie, după calităţile pe care trebuie să le aibă preoteasa şi preotul. Pentru că este legătură strânsă între preoteasă şi între preot, cu credinţă şi cu dragoste”. Aşa că, după mai multe încercări de a cimenta un cămin familial bineplăcut Domnului, chiar dacă aveau de acum doi copii, au fost nevoiţi să se despartă. Această situaţie delicată din familie, ba şi timpurile de prigoană contra Bisericii, care mai continuau, i-au determinat cursul vieţii pe o bună perioadă de timp. A lucrat la Uzina de tractoare din Chişinău, în alte unităţi economice.

În 1970, a fost hirotonit diacon şi trimis la prima sa biserică – în s. Budeşti din suburbia Chişinăului. În 1988, a primit taina preoţiei şi numit cleric la Coloniţa. Dar au venit oamenii de la Mileştii Mici şi l-au cerut de preot în biserica lor, care se redeschise după 30 de ani de pustiire. „Puseseră” ochiul  pe el pe vremea când era diacon la Ialoveni, unde veneau mulţi mileşteneni să se roage. Părintele Vasile îşi aminteşte, cum a găsit el acest sfânt locaş:

• Biserică închisă, văruită, acoperită, dar fără icoane, fără veşminte, fără cărţi, toate fiind furate, fără prestol, fără nimic. Mi-am suflecat mânicile şi m-am apucat de lucru. S-a scos mult pământ de acolo care a fost adus de apă, s-a lucrat foarte mult. Aşa am început a sluji – cu veşminte de împrumut, cu steaguri rupte, fără cărţi şi fără icoane. Am făcut o masă în altar, căci iconostasul era devastat, icoanele fiind furate. Se păstraseră doar o icoană a Mântuitorului şi una a Maicii Domnului. Am pus o masă în altar şi făceam slujbele vecerniei, acatistelor, botezuri etc. A dat Dumnezeu şi cu ajutorul oamenilor, mai ales a omului de mare credinţă Gologan Grigore, care era pe atunci directorul Asociaţiei de la renumitele beciuri de vinuri, Dumnezeu să-l ierte, am început acele lucrări şi le-am săvârşit cu bine. Şi mi-a dat Dumnezeu mie aşa o bucurie, precum nu pot să o aibă toţi preoţii, că în 1990, în septembrie, a venit la noi Patriarhul Alexie II.

Părintele Vasile povesteşte cu lux de amănunte despre acea neuitată vizită. Aflase, că Patriarhul va veni la Chişinău să hirotonisească doi arhimandriţi şi l-a rugat pe Vlădica să-l aducă în vizită la renumitele beciuri de la Mileştii Mici, mândria Moldovei.  Prea Fericitul Alexie II a fost întâmpinat cum nu se poate mai bine, lucrul pe care l-a mărturisit chiar însuşi Prea Fericirea Sa.  Părintele Vasile îşi aminteşte şi acum, cine l-a însoţit pe Patriarh, care mitropoliţi şi de unde, îi numeşte pe toţi funcţionarii, care făceau parte din delegaţie, descrie colacii, care au fost înmânaţi oaspeţilor, fiecărui după rangul său, ce bucate şi ce vinuri s-au servit, ce s-a vorbit. Tot atunci părintele a fost decorat cu o distincţie bisericească şi a fost ridicat în treapta de protoiereu.

Fiind de acum cunoscut la Patriarhie, părintele Vasile a mers la Moscova şi lesne a obţinut toate cele trebuincioase pentru biserică. Era în ajunul Învierii Domnului, a înfrumuseţat Biserica şi se bucura părintele până la lacrimi, „cum a primit ea haina unei mirese frumos împodobite”.  Dar nu i-a fost dat părintelui Vasile să se bucure mult de această frumuseţe. Aşa a rânduit Bunul Dumnezeu, ca la puţin timp să se îmbolnăvească,  şi în perioada acestui mic de concediu de boală a fost transferat la o altă biserică, la Malcoci. Mult s-a întristat, dar s-a conformat şi timp de 20 de ani şi-a dus cu smerenie slujirea în acest sat. A făcut multe şi pentru acest sfânt locaş, amenajându-l şi îngrijindu-l cum a ştiut mai bine. Se gândea, că aici îşi va dormi şi somnul cel de veci, dar nu a fost să fie. La adânci bătrâneţe a trebuit să-şi mai schimbe o dată parohia. Astfel a ajuns la biserica „Întâmpinarea Domnului” din campusul Universităţii de Stat din Chişinău, unde deseori obişnuia să vină în vizită la prietenul său, vrednicul de pomenire arhimandritul Ermoghen (Adam):

• Sunt mulţumit aici, am găsit mângâiere, linişte, mă respectă şi părintele-paroh Octavian Moşin, şi părintele Mihail, şi părintele Constantin. Rog pe bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze pe mine şi pe dânşii să ajungă la anii mei, să ajungă în frică şi dragoste de Dumnezeu, să fie întotdeauna tari în credinţă, tari în ispite, care ne vin de la diavolul şi de la cei fără de Dumnezeu. Sunt bucuros de ceea ce  mi-a dat Dumnezeu, şi de sănătatea pe care o am, deşi sunt cam bolnav, dar mă întăreşte Bunul Dumnezeu şi fac sfânta slujbă.

Părintele-paroh Octavin Moşin poartă tot respectul acestui vrednic slujitor înaintat în vârstă şi spune, că puţini dintre preoţii tineri au aceeaşi râvnă, străduinţă, responsabilitate şi dragoste pentru cele sfinte, precum le are părintele Vasile Gulivati. Străduinţa lui de-a lungul slujirii preoţeşti a fost apreciată cu toate distincţiile bisericeşti, începând cu Bedreniţa şi terminând cu dreptul de a sluji cu Uşile împărăteşti deschise până la Heruvic.

La ceas aniversar, când părintele Vasile s-a învrednicit să ajungă la onorabila vârstă de 85 de ani, toţi clericii bisericii „Întâmpinarea Domnului”, fiii săi duhovniceşti, enoriaşii îi doresc din tot sufletul ca Bunul Dumnezeu să-l întărească, Maica Domnului să vegheze la căpătâiul său, ştergându-i lacrima de pe suflet şi să-l întâmpine pe dânsul la Porţile Raiului.

Întru mulţi ani, părinte Vasile!

Corespondent ”Altarul Credinței”