Părinţii trebuie să-şi conştientizeze vinovăţia şi să se pocăiască

Sunt foarte mulţi părinţi care se plâng de copiii lor că au comportament necorespunzător, că se învârt în cercuri dubioase, că au prieteni care îi învaţă la rău, că se poartă urât chiar cu dânşii, părinţii lor. Vă rog, preacuvioase, daţi-le un sfat  acestor părinţi.

Părinţii de obicei emit pretenţii. „Aş vrea copilul meu să fie într-un anumit fel. De ce copilul meu nu este aşa?” Dar oare ai făcut ceea ce trebuia să faci tu, ca şi părinte? Ştiu că foarte mulţi părinţi au unul-doi copii. Ce s-a întâmplat cu restul? Socotesc că fie s-au păzit, că fie i-au omorât prin avort.

Sunt mulţi părinţi duhovniceşti care spun că te vei chinui cu unul sau doi copii tot atât de mult cât te-ai fi chinuit cu toţi pe care ar fi trebuit să-i naşti. Deci iată, din start, o mare vinovăţie a celor mai mulţi dintre părinţi. Apoi când sunt unul-doi copii, încerci să le oferi ce-i mai bun, dar ce ai mai bun material.

Când ai 9 copii, sau măcar 7, sau măcar 5, trebuie să te împarţi pentru fiecare. Aceşti copii cresc mult mai bine şi mai drept înaintea lui Dumnezeu şi sunt crescuţi cu ajutorul lui Dumnezeu. Când ai un singur copil, şi-l răsfeţi, şi el este lumina ochilor tăi, încet-încet începe să devină dumnezeul tău, pentru că tu, ca părinte, te învârţi în jurul lui.

Toate acestea să ştiţi că se întorc împotriva părintelui. Astfel, orice abatere de la rânduiala firească pe care a lăsat-o Dumnezeu (aceea ca femeia să nască copii), orice abatere de la modul cuviincios şi sănătos în care erau crescuţi cândva copiii se întoarce împotriva părinţilor. Sigur, părinţii nu sesizează îndeajuns vinovăţia lor, pentru că sunt puţini oameni care se învinovăţesc sincer pe ei înşişi pentru anumite nerealizări.

Omul are tendinţa de a da vina pe celălalt. Cu celălalt suntem aspri, îl sancţionăm imediat. În privinţa noastră însă suntem blânzi, iertători. Eu am cunoscut puţini oameni care să aibă faţă de ei înşişi o atitudine de pocăinţă reală. Pocăinţa este o mişcare a inimii care regretă toate greşelile pe care le-a făcut omul. Acest simţământ al pocăinţei este o mişcare a inimii omului, dar este şi o mişcare dumnezeiască. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu ne putem vedea pe noi înşine în adevărata Lumină.

Suntem capabili să ne vedem cu adevărat greşelile numai dacă ne ajută şi Dumnezeu. Mulţi dintre părinţi sunt revendicativi şi se întreabă: „De ce copilul meu se poartă aşa cu mine? Ce am făcut eu ca fiul meu să aibă o astfel de atitudine faţă de mine? Oare nu i-am dat îndeajuns? Oare nu am făcut pentru el mai mult decât pentru mine?” Da, dar toate acestea nu înlătură şi nu pot acoperi greşelile părinţilor.

Părinte Varsanufie, ce trebuie să facă părinţii, concret?

Întâi de toate părinţii trebuie să-şi conştientizeze vinovăţia şi să se pocăiască. Atunci când vede Dumnezeu pocăinţa, se deschid uşi tainice şi foarte multe lucruri se pot rezolva, dar nu peste noapte, pentru că nu peste noapte s-a ajuns la această situaţie. Aşa că primul lucru pe care ar trebui să-l facă părinţii nu este atât de mult în a găsi o modalitate de îndreptare a tânărului, cât întâi de a se pocăi. Şi dacă se pocăiesc celelalte vin prin darul lui Dumnezeu.

Le va da înţelepciunea şi răbdarea necesare şi, în acelaşi timp, Dumnezeu va lucra în inima copiilor pentru a se întoarce asupra părinţilor cu respect, cu responsabilitate şi cu dragostea cu care sunt datori faţă de părinţii lor, după cum însuşi Dumnezeu porunceşte: „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta ca să-ţi fie ţie bine!” Deci Dumnezeu rânduieşte ca până la urmă să se rezolve această ruptură între generaţii, această răceală între părinţi şi copiii lor.

Extras din interviul cu părintele Varsanufie de la Mănăstirea Sihăstria