Patimi suflteşti grave – neatenţia, invidia, nemulţumirea

Toate vor fi „nu aşa” pentru omul în cauză. Toată lumea îi va fi nu cum şi-ar dori. De la nemulţumirea de propria viaţă se va încumeta să zică şi el asemenea lui Salieri, că nu există dreptate în lume, dar şi nici mai presus de ea.

„Şi nimic din toată lumea nu şi-a dorit să binecuvânteze”, – iată diagnoza. O stare demonică.

Şi atunci cum rămâne cu Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi?

Unde e salvarea de la tristeţe? Desigur că nu în înmulţirea plăcerilor. Omul atent ar trebui să ştie că înmulţirea plăcerilor primite doar agravează tristeţea şi o face de nevindecat. Îndeplinirea diferitor dorinţe poate să ne dea doar unica experienţă de folos, şi anume, de la îndeplinirea dorinţilor omul nu devine mai fericit. „Setea” se înteţeşte, iluziile dispar, dar fericirea aşa şi nu o obţinem.

Pentru ca să trăiască, să muncească şi să se bucure, e necesar ca omul să aducă şi mulţumire pentru toate existente din viaţa sa. Mulţumirea e un leac tămăduitor şi împotriva invidiei şi neatenţiei şi desigur a nemulţumirii.

Iată de ce principala slujbă a Bisericii noastre este Euharistia – aducera mulţumirii, iar principala parte a ei este încununată de cuvintele „Să mulţumim Domnului”.

Să-i mulţumim pentru lumea creată, pentru intrarea noastă în această lume şi pentru părăsirea ei, pentru toate cele primite în dar de la Dumnezeu şi cunoscute de noi, dar şi neapărat pentru cele necunoscute. Trebuie să învăţăm să mergem la biserică anume pentru a aduce această mulţumire. Toate celelalte se vor adăuga, ca mai puţin importante, la locul lor. Şi pomelnice vom scrie şi lumânări vom aprinde, şi acatiste vom asculta. Dar cel mai important e că vom trece pragul Bisericii pentru a mulţumi Domnului.

Omul care ştie să fie recunoscător Domnului, ştie Cui trebuie mereu să-I mulţumească, e un om energic, puternic şi atent. El după cuvintele Apostolului este bine pregătit pentru orice lucru bun.

Un creştinism mâhnit şi nemulţumit e o acceptare binevolă a unui ghetou. Un creşinism puternic e acela care aduce bucurie, bucuria despre Dumnezeul nostru.

La acesta şi trebuie să-i chemăm pe acei care încă nu a găsit calea către sfânta Liturghie.

Toţi reformatorii promit oamenilor fericerea şi dacă presupunem că fericirea şi înseamnă îndeplinirea dorinţilor, atunci vom muri adânc nefericiţi. Dar omul nu trebuie să fie fericit „undeva” şi „cândva”, dar acum şi aici. Şi e foarte şi foarte posibil, dacă atunci când omul stă în faţa Creatorului nu vom zice „Dă-mi”, dar – „îţi mulţumesc, Doamne”.

***

Romancierul Salinger, auitorul romanului „ De veghe în lanul de secară” are şi o altă povestioră destul de interesantă pentru noi Franny şi Zooey. Franny este o tânără care vrea să devină actriţă. O tânără intelegentă ce caută sensul vieţii şi revelaţii spirituale. Nu suportă doar careva cunoştnţe de suprafaţă ci vrea să afle sensul adânc la tot ce o frământă. În căutările sale desopreră Rugăciunea lui Iisus şi începe practicarea ei.

Aceste „exersări duhovniceşti” au mărit şi mai mult detaşarea sa de la viaţa lumească, dar nu i-au dat nici putere, nici lumină şi nici bucurie. O rugăciune fără roade şi fără apropiere de Dumnezeu.

De la aceste experimente riscante cu propriul suflet înceară să-şi salveze sora Zooey. El se revoltă că sora sa nu-şi respectă mama, care încearcă să aibă grijă de fata care slăbise şi se îmbolnăvise în toate aceste rătăciri. Zooey remarcă că sora nu înţelege că rugăciunea nu poate fi doar o practică psihofizică. Pentru ea rugăciunea nu e un mod de a comunica cu Dumnezeu, pe care ea L-ar iubui, dar o stare magică de a ajinge la careva revelaţii. El îi spune sorii:

-Îţi voi spune doar un lucru Franny, un lucru pe care îl cunosc. Şi nu aş vrea să te supăr. Dacă tinzi atât de mult către viaţa religioasă, atunci să ştii că nu vezi nici lucrurile elimentare, care au loc chiar sub nasul tău, şi cu o importanţă şi intensitate foarte mare. Nu-ţi ajunge înţelegere măcar să beai cana de bulion sfinţit de mama îngrijorată.

Chiar dacă vei cutreera toată lumea în căutarea unui îndrmător spritual, un guru sau chiar un sfânt, nu te va ajutra cu nimic. Cum de fapt îţi vei da seama că este un om desăvârşit, dacă tu nu descoperi că ceea ce ţi se întinde ca ajutor e ceva sfinţit şi anume pentru tine? Îmi poţi răspunde?

Acel bulion a fost sfinţit de dragostea şi grija mamei, adică pe aceea pe ce se ţine întreaga lume. Şi noi toţi suntem vinovaţi că nu putem deosebi acel bulion „sfinţit” , zâmbetele „sfinte”, strângerele de mână, şi celelalte daruri cereşti pe care le primim zilnic doar sub învelişul mai puţin vizibil al celor lumeşti. Anume de la această imposibilitate de a observa cele sfinte între cele obişnuite şi suntem nefericiţi.

Neatenţia. Nerecunoştinţa. Invidia.

Însăşi tendinţele religiose nu-l vindecă pe om, atunci când sufletul nu e gata să se tămăduiască. Nu au nici nu rost nici rugăciunea inimi, nici postul şi nici altele dacă omul nu e în stare să aprecieze frumuseţea şi căldura sinceră. Iată legea spirituală care acţionează şi va acţiona mereu, în viaţă nicicând nu vei realiza nimic dacă neatenţia şi nerecunoştinţa ţi-au închis omului ochii de la „minunile obişnuite”.

Noi toţi suntem înconjuraţi de daruri şi învăluiţi de nu puţine minuni. Deaceea uimirea plină de recunoştinţă trebuie să fie o dominantă a vieţii noaste interne. Şi toţi trebuie să înveţe aceste lucruri – şi cei care sunt creştini nu doar cu numele şi acei care abea caută calea spre Biserică.

Doar nu degeaba principalele cuvinte ale Liturghiei sunt „Să mulţumim Domnului”.

Traducere și adaptare  Natalia Lozan

Sursa www.pravoslavie.ru