Pătimirea Sfinţilor Mucenici Ermil şi Stratonic

Împărăţind Liciniu păgînul (307-324), şi sîrguindu-se să placă foarte mult zeilor săi necuraţi, a dat poruncă grea asupra tuturor creştinilor: ca să fie urmăriţi prin cetăţi şi prin sate şi oricine va afla vreun creştin şi va spune despre el împăratului, să fie răsplătit, învrednicindu-se de mare cinste.

De aceea, toţi se sîrguiau spre cercetarea şi prigonirea creştinilor, ca să fie plăcuţi împăratului. De acel Liciniu – pe cînd el şedea odată şi făcea judecată la un loc înalt – s-a apropiat unul din ostaşi, zicîndu-i: „Este aici un creştin, anume Ermil, care are, după regula creştinătăţii sale, rînduiala diaconiei şi care slujind de demult lui Hristos, rîde de zeii noştri şi de tine, împărate, şi întru nimic te socoteşte”.

Auzind acestea Liciniu, a poruncit ca îndată să-l caute şi să-l prindă. Deci trimişii aflară pe sfîntul rugîndu-se şi ridicîndu-şi mîinile spre Domnul Dumnezeul său; iar el înştiinţîndu-se că este prins, spre a fi judecat şi chinuit pentru Hristos, s-a umplut de bucurie şi de veselie; apoi a mers cu ostaşii, nu cu sila fiind dus, ci ca şi cum avea a primi cinste, alerga cu sîrguinţă şi a stat înaintea împăratului cu multă îndrăzneală. Văzîndu-l împăratul, i-a zis: „Spune cu adevărat, eşti creştin, cum am auzit despre tine?” El a răspuns: „Cu slobod glas mărturisesc, nu numai că sînt creştin, ci despre aceasta adeverez că sînt sfinţit Dumnezeului celui nevăzut, şi înaintea Lui slujesc în rînduiala diaconiei”.

Împăratul a zis: „Să fii diacon, adică slujitor şi la ai noştri zei”. Iar mucenicul rîzînd de cuvintele lui, i-a zis: „O! împărate, mi se pare că eşti surd sau nebun! Eu ţi-am spus că slujesc Dumnezeului Celui nevăzut, iar nu idolilor voştri, care sînt văzuţi, căci ei nu văd nici nu ştiu ce sînt, ca să le fie cineva diacon, dar pe care tu, înşelîndu-te, îi cinsteşti ca pe nişte zei, fiind pietre şi lemne cu totul surde şi neînsufleţite, lucruri de mîini omeneşti, de care se cade mai ales a rîde decît a li se închina cineva”.

Atunci împăratul n-a suferit vorba lui, ci îndată a poruncit să bată pe mucenic peste obraz cu nişte unelte de aramă, pregătite spre muncire, iar chinuitorii să strige: „Nu fi îndrăzneţ cu limba, Ermile! Cinsteşte pe împărat, jertfeşte zeilor, şi te izbăveşte de munci”. Iar el fiind bătut tare, se arăta ca şi cum nu simţea durerea; ci dimpotrivă defăima slăbiciunea tiranului. Apoi cu glas mai tare a strigat, zicînd: „Răni fără sfîrşit vei lua şi înfricoşata mînă a lui Dumnezeu o vei cunoaşte, căci lăsînd pe Ziditorul tău, iei aminte la zeii cei surzi şi muţi şi, ce este mai rău, te sileşti a atrage şi pe alţii la aceeaşi pierzare, ca unul ce urăşte mîntuirea lor”.

După aceasta, împăratul a poruncit să-l ducă la temniţă trei zile, nădăjduind că se va gîndi şi se va căi de îndrăzneala sa. Iar mucenicul mergînd, cînta: „Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme ce-mi va face mie omul”. Şi intrînd în temniţă, a cîntat: „Cel ce paşti pe Israel, ia aminte; Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif, Cel ce şezi pe heruvimi, arată-te şi vino ca să ne mîntuieşti pe noi”.

Domnul n-a trecut cu vederea pe robul Său, ci a trimis un înger, mîngîindu-l şi întărindu-l pe el. Apoi îngerul i-a zis: „Ermile, îndrăzneşte, grăieşte şi nu tăcea, iar de acum nu te teme, căci vei birui îndată meşteşugurile duşmanului, şi de sus vei primi cunună prea luminoasă pentru pătimire”. Astfel Dumnezeu a înarmat pe ostaşul Său spre nevoinţă, l-a încins cu putere, a învăţat mîinile lui la război, şi a dat arc de aramă în braţele lui şi pavăză de mîntuire.

Iar după trei zile, Liciniu împăratul, şezînd iarăşi la judecată, a pus de faţă pe Ermil, zicîndu-i: „Oare te-ai căit şi vei voi acum ca să aduci jertfă zeilor, ca să fii slobod de chinurile cele pregătite ţie? Sau tot aceeaşi nebunie te cuprinde, şi de bunăvoie vrei să te dai pierzării?”

La aceasta ostaşul lui Hristos, pentru cinstea Domnului, care l-a înarmat cu îndrăzneală, a răspuns: „Ţi-am spus odată, împărate; se cădea ca să fie de ajuns cuvintele mele cele dintîi, şi mai mult să nu mă întrebi; pentru că am pe Dumnezeu în cer, Căruia şi slujesc, şi Căruia pe mine însumi mă sîrguiesc a mă aduce jertfă; căci de la El nădăjduiesc mare ajutor”. Zis-a împăratul: „Atunci voi vedea de-ţi va ajuta Cel ce locuieşte în cer”.

Şi îndată a poruncit la şase ostaşi vîrtoşi, să-l ia şi întinzîndu-l la pămînt, să-l bată fără cruţare”. Deci, fiind bătut ucenicul, răbda ca un fără de trup şi se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, care pentru mine ai răbdat răni şi bătăi, în zilele lui Pilat din Pont; Însuţi întăreşte-mă pe mine, care iarăşi pătimesc pentru Tine, ca să pot săvîrşi această alergare de acum; ca fiind părtaş patimilor Tale, să mă fac vrednic răsplătirii Tale celei veşnice”.

Sfîntul astfel rugîndu-se, îndată s-a auzit un glas de sus, zicîndu-i: „Amin, Amin, zic ţie, Ermile; după trei zile te vei izbăvi din aceste primejdii şi vei primi mare răsplătire pentru pătimirea ta”. Acest glas a adus mucenicului mare îndrăznire şi întărire; iar chinuitorilor le-a pricinuit mare frică şi cutremur. Pentru că aceia au căzut la pămînt şi nu mai puteau să facă nimic; chiar şi împăratul s-a cutremurat, dar n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu şi a poruncit ca iarăşi să ducă pe mucenic în temniţă.

Atunci era străjer la temniţă Stratonic, căruia i se poruncise să păzească pe mucenic. Iar acest Stratonic era în taină creştin şi prieten al Sfîntului Ermil, de care se rănea cu inima, văzîndu-l în munci; dar se înveselea cu duhul de îndrăzneala şi de tăria lui, însă el singur nu îndrăznea să se dea la nişte pătimiri ca acestea. Iar Sfîntul Ermil intrînd în temniţă, cînta, zicînd: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Atunci a strălucit asupră-i o lumină cerească şi iarăşi a auzit un glas, poruncindu-i să îndrăznească şi făgăduindu-i că va avea sfîrşitul pătimirilor, după trei zile.

A doua zi chinuitorul şezînd iarăşi la judecată, a adus la cercetare pe Sfîntul Ermil, care a stat înainte cu faţa luminoasă, cu ochii veseli şi cu inima plină de bucurie. Dar tiranul Liciniu clătinînd capul şi rîzînd de mucenic, i-a zis: „Spune-ne nouă la ce ţi-a folosit temniţa cea întunecoasă şi vremea cea petrecută în pătimire? Te-a învăţat oare să te supui legii împărăteşti? Şi să dai zeilor cinstea cea cuviincioasă sau încă va fi trebuinţă de chinuri împotriva inimii tale atît de împietrite?” Mucenicul i-a răspuns: „Temniţa cea întunecată mi-a mijlocit mare lumină şi acum sufletul meu este în pace şi în bucurie şi în negrăită lumină, care îmi dă bună nădejde de cîştigarea bunătăţilor ce vor să fie; iar eu mă minunez foarte, cum întunericul care este în tine nu primeşte nici o schimbare, ci totdeauna întunecă ochii tăi cei sufleteşti ca să nu vadă adevărul”.

Astfel mustrînd sfîntul rătăcirea împăratului, acesta a strigat: „Spre nimic altceva, precum văd, nu te-ai deprins, decît numai să ocărăşti pe faţă cu neînfrînata ta limbă, cu îndrăzneţul tău suflet şi cu nebunia ta; însă să ne răspunzi cu încredinţare, vei jertfi zeilor şi te vei supune poruncii noastre? Sau vei lua muncile cele vrednice după faptele tale?”. Mucenicul lui Hristos, Ermil, i-a răspuns: „Ai auzit răspunsurile mele, împărate, şi nimic mai mult nu vei auzi de la mine. Fă de acum ceea ce voieşti şi săvîrşeşte cu lucrul ceea ce ai gîndit”.

Şi mîniindu-se Liciniu, a poruncit să întindă pe sfînt gol la pămînt şi să-l bată cu beţe pe pîntece. Iar sfîntul în bătăile ce i se aduceau avea întărire pe Hristos, către Care ridicînd ochii cei sufleteşti se ruga: „Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu; Doamne grăbeşte ca să-mi ajuţi”. Iar tiranul aprinzîndu-se de mînie pentru multa răbdare a sfîntului, a poruncit ca să-i rupă pîntecele lui cu unghii de vultur, ca să vadă cu ochii săi cele dinăuntrul lui.

Iar mucenicul zicea: „Inima şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu, ca de seu şi de grăsime să se umple sufletul meu, şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea”.

Stratonic, văzînd pe Sfîntul Ermil, prietenul său, chinuit astfel fără de omenie şi pîntecele lui fiind rupt, a început a plînge; dar văzîndu-l unii din cei ce stăteau acolo, îndată au spus împăratului că Stratonic, străjerul temniţei, pe faţă se arată că este părtaş al rătăcirii creştineşti, şi prieten cu Ermil; căci se milostiveşte şi plînge pentru dînsul. Împăratul chemînd pe Stratonic, îl întrebă: „Eşti prieten al lui Ermil?”.

Stratonic nevrînd a minţi, fiind ucenic al adevărului, şi văzînd că acum venise vremea nevoinţei sale, a mărturisit că este prieten al lui Ermil şi că este creştin; deci, defăimă pe idoli ca nişte neînsufleţiţi şi pe închinătorii lor ca pe nişte nebuni, şi numai pe Unul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului îl preamări.

Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să bată pe Stratonic cu beţe peste tot corpul gol. Dar acesta fiind bătut, îşi ridica ochii către Sfîntul Ermil, prietenul său, şi zicea: „Roagă-te lui Hristos pentru mine, Ermile, ca să-mi dea putere să-mi păzesc credinţa tare şi nemişcată şi să fiu mai presus decît toţi chinuitorii mei”. Apoi rîdea de Liciniu şi-l îndemna ca să înceteze a se închina idolilor celor orbi şi neînsufleţiţi şi să se teamă de pedeapsa adevăratului Dumnezeu, în ale Cărui mîini este înfricoşat lucru a cădea. Dar au bătut pe sfînt pînă ce a tăcut, fiind slăbit de răni. După aceea a poruncit împăratul ca pe amîndoi, pe Stratonic şi pe Ermil, să-i arunce în temniţă.

Deci, Sfîntul Stratonic se ruga, zicînd: „Doamne, să nu pomeneşti fărădelegile mele cele dintîi”. Apoi, amîndoi grăiau către Dumnezeu: „Ajută-ne Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău Celui sfînt”. Atunci ei au auzit un glas dumnezeiesc, zicînd: „Alergarea aţi săvîrşit, credinţa aţi păzit, şi de acum s-a pregătit vouă cununa dreptăţii, pe care dimineaţă o veţi lua”. A doua zi, aduseră iarăşi pe Ermil la judecată, şi Liciniu l-a întrebat: „Vei jertfi idolilor?”.

Sfîntul a răspuns: „Cele ce întîi ţi-am spus, acelea şi astăzi îţi repet; pentru aceea arde, taie şi chinuieşte-mă cum voieşti, pentru că am învăţat a nu mă teme de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”. Deci, a poruncit tiranul ca să spînzure pe sfînt de un lemn şi cu cuţitele să-i împungă trupul. Iar sfîntul, într-acea mare durere, neîncetat se ruga: „Fii mie ajutor, Dumnezeule, Mîntuitorul meu”. Apoi a auzit un glas de sus: „Nu te teme, căci cu tine sînt Eu, Dumnezeul Tău.”

După aceasta, împăratul a judecat pe Sfîntul Ermil, ca să fie înecat în Dunăre; iar pe Sfîntul Stratonic aducîndu-l, îl îndemna să jertfească idolilor, ca să nu pătimească şi el ca prietenul său; dar fericitul Stratonic a răspuns: „Cu adevărat, ticălos aş fi dacă m-aş supune poruncii tale celei nebune; şi cum aş voi eu ca să rămîn viu, cînd prietenul meu moare pentru Hristos?” Liciniu a zis: „Atunci voieşti să mori cu Ermil?” Sfîntul Stratonic a răspuns: „Foarte mult doresc; pentru că se cuvine ca prietenii cei adevăraţi să îndure primejdia împreună şi de bunătăţi iarăşi împreună să se îndulcească. Şi ce va fi mai dulce pentru noi, decît a pătimi şi a muri pentru Hristos?”.

Văzînd împăratul Liciniu că nimic nu sporeşte, a osîndit pe Sfîntul Stratonic la acelaşi fel de moarte, ca să fie înecat în Dunăre cu Ermil.

Pe cînd duceau pe amîndoi sfinţii spre înecare, ei cîntau cu veselie: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire. Şi ducîndu-i ostaşii la Dunăre, i-au pus în mreje şi i-au aruncat în adîncul apei.

Astfel Dunărea a primit trupurile sfinţilor mucenici, iar cerul a sălăşluit sufletele lor întru acoperămintele sale. Apoi a treia zi, s-au aflat la mal sfintele lor trupuri, pe care credincioşii le-au îngropat cu cinste, ca la 18 stadii departe de cetatea Singhidon (Belgrad), punîndu-i pe amîndoi într-un mormînt, ca toate să le fie de obşte, ca prieteni: de obşte mărturisirea pentru Hristos, de obşte temniţa, de obşte chinurile, de obşte înecarea, de obşte îngroparea trupurilor lor, de obşte şi mărirea în ceruri; cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.