Pătimirea Sfinților Mucenici Trofim, Savatie și Dorimedont

Rau-credinciosul Probus (276-282) avea sceptrul imparatiei Romei, iar in Antiohia stapanea Attic, care se numea si Eliodor. Atunci se savarsea praznicul pierzator de suflet al lui Apolo si locuitorii cetatii, precum le era obiceiul, toata ziua aceea se indeletniceau cu aduceri de jertfe, betii, dantuiri si toate lucrurile cele de desmierdare.

Atunci au venit acolo din partile din afara doi necunoscuti, Trofim si Savvatie, barbati dreptcredinciosi si inchinatori ai adevaratului Dumnezeu. Acestia vazand orbirea si pierderea marii multimi de suflete, au suspinat cu greu si, amestecandu-si cuvintele cu lacrimi, au zis catre Dumnezeu: „Dumnezeule! Cel ce cu cuvantul din nefiinta toate Le-ai alcatuit si pe om dupa chipul Tau l-ai zidit, Tu cauta din cer si scoate pe acesti oameni din mainile vrajmasului”. Graind ei acestea, inchinatorii la idoli, cei ce i-au vazut pe dansii, au cunoscut ca nu fac parte din paganatatea idoleasca, si, prinzandu-i, i-au dus la stapanitorul si judecatorul lor cel mai dinainte pomenit, Attic Eliodor, care vazandu-i, indata a poruncit sa-i desparta pe unul de altul. Aducand de fata intai pe Sfantul Trofim il intreba de nume, de viata si de credinta. Iar el a raspuns: „Numele meu este Trofim si m-am nascut din parinti slobozi si de neam bun; insa am fost robit pacatului fara de necinstire; pana ce, prin botezul lui Hristos, am luat cea mai buna libertate si neamul cel mai bun”. Iar judecatorul a zis: „De care credinta esti?” Raspuns-a Trofim: „Iata, ti-am spus, dar asculta mai lamurit: Sunt crestin, rob al lui Hristos si lui Hristos jertfa vreau sa fiu”. Judecatorul a zis: „Dar esti strain sau cetatean?” Iar sfantul, cel ce cu adevarat era strain de lume, a zis ca este strain. Iar judecatorul l-a intrebat: „Oare ai citit poruncile imparatesti?” Raspuns-a sfantul: „Le-am citit, insa ce este noua ca intre dreapta credinta si intre inselaciunea diavoleasca este atata deosebire pe cat intre zi si intre noapte”.

Dupa aceste cuvinte, maniindu-se prigonitorul, a poruncit ca pe Sfantul Trofim, dezbracandu-l, sa-l intinda in patru parti si sa-l bata fara mila. Si l-au batut mult pe mucenic, pana s-a rosit pamantul de sangele lui. Apoi, judecatorul a poruncit ca sa inceteze a-l bate si i-a zis: „Jertfeste zeilor, Trofime, ca de nu vei jertfi, apoi te voi trimite in Frigia, la Dionisie prigonitorul”. Acel Dionisie era foarte cumplit. Prin tirania sa cea fara de omenie era vestit in toata lumea. Raspuns-a Sfantul Trofim: „Nu mi se cade mie nici a ma gandi la aceasta, chiar daca voi fi ucis de tine ori de altul, ca de voi fi chinuit ori de Eliodor, ori de voi fi chinuit de Dionisie, tot o moarte imi este inainte, pentru ca amandoi au acelasi gand: sa ucida pe aceia care au hotarat sa slujeasca cu dreapta credinta lui Dumnezeu”.

La aceste cuvinte judecatorul mai tare s-a maniat si a poruncit sa-l spanzure pe lemn pe sfant si sa-i rupa trupul. Si indata venira de fata speculatorii (Cei care taie capetele) cu unelte ascutite, cu care taind trupul mucenicului si strujindu-l pana la oase ajunsera la cele dinlauntrul lui. Iar el, rabdand, graia incet si lin: „Doamne, ajuta robului Tau”. Iar judecatorul a zis catre dansul: „Unde este Hristos al tau, Trofime?” Iar el a raspuns: „Hristos al meu este cu toti cei ce-L chiama pe El in adevar si de mine nu se desparte. Semnul adevarat al venirii lui Hristos la mine este acesta: ca rabd cu inlesnire chinurile pe care nu le poate rabda firea omeneasca, de nu ar fi linga dansa ajutorul lui Dumnezeu”.

Dupa aceste chinuri il aruncara pe Sfantul Trofim in temnita, apoi adusera la judecata pe fericitul Savvatie. Si indata a zis catre dansul judecatorul: „Nu te intreb pe tine de esti crestin, ci spune mai intai de ce randuiala esti”, pentru ca singur cuvantul crestin era asa de urat acelui necurat, incat nici nu voia sa-l auda; precum cel bolnav de ochi nu sufera sa vada lumina cea bineprimita la toti, fiindu-i ochii sufletesti asa de intunecati nu suferea sa caute cu dansii la lumina numelui lui Hristos. Pentru aceea i-a zis: „Nu te intreb pe tine de esti crestin”. Iar Sfantul Savvatie a raspuns: „Mie, o, judecatorule, dregatoria, vrednicia, mostenirea, marirea si bogatia imi este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel pururea viu, cu a Carui purtare de grija toata lumea dureaza si se cirmuieste”.Iar judecatorul, socotind raspunsul cel indraznet al muce-nicului ca o jignire, s-a maniat si l-a lovit peste obraz, zicandu-i: „Na, sa raspunzi precum te intreb eu! Si mai inainte, pana nu te voi pierde pe tine cu chinurile, apropie-te de zei si le jertfeste lor”. Sfantul a ocarat pe zeii lor si a ris de nebunia lor si a dat pe fata paganatatea lor. Atunci, dupa porunca prigonitorului l-au spanzurat si cu unghii de fier l-au strujit atat de mult, pana ce au ramas oasele goale, cazand carnea si cele dinlauntrul lui se vedeau rupte, incat chinuitorii nu aveau ce sa mai rupa de pe dansul, ca toata carnea cazuse. Ramanand numai oasele spanzurate, il dezlegara de pe lemn si indata Sfantul Savvatie, in acele chinuri si-a dat sufletul in mainile Domnului.

Mutandu-se Sfantul Savvatie catre Domnul, a ramas singur in chin fericitul Trofim. Judecatorul, pierzand speranta ca-l va intoarce spre paganatate, a gandit sa-l trimita in Frigia la prigonitorul Dionisie, de care am pomenit mai inainte. Drept aceea, a scris catre dansul o scrisoare, instiintandu-l despre Trofim, despre cate chinuri a rabdat, si ca s-a aratat mai tare decat cei care l-au chinuit si ca pe Hristos Unul il cinsteste si pe ei ca pe nimic ii socoteste.

Trimisii, luand scrisoarea, au scos pe sfant din temnita si, dupa porunca prigonitorului, l-au incaltat cu incaltaminte de fier care avea in ea multime de piroane ascutite, cu care sa-l duca incaltat pe cale. Si luand ostasii pe sfant il duceau si il sileau sa mearga deopotriva cu dansii; ei pe cai, iar sfantul pe jos, in incaltamintea cea de fier, intepandu-i-se picioarele de piroane, mergea intrecand pe cei pedestri si calari si se uda calea cu sfantul lui sange. Acolo cu adevarat chinuitoare a fost calea ce a dus la viata vesnica, unde cu citi pasi a masurat, atatea rani noi a luat in picioare si cate rani noi erau, atatea dureri si necazuri a rabdat. Insa Domnul fiind calea, il intarea pe robul sau pe cale si pentru fiecare pas ii gatea lui rasplatire.

Mergand trei zile a ajuns la cetatea Frigiei, care se numea Sinad. Si acolo ostasii au dat lui Dionisie scrisoarea de la Eliodor. Acesta, citind-o, a poruncit sa-l aduca inaintea sa pe Sfantul Trofim, si, vazandu-l, l-a intrebat: „Oare tu esti Trofim?” Iar mucenicul a raspuns: „Trofim ma numesc si sunt rob al lui Hristos, adevaratul Dumnezeu, in care cei ce cred nu se rusineaza niciodata”. Iar Dionisie a zis: „Si inca te afli tot in nesupunere si pe Acel Hristos zadarnic si in desert Il mai chemi; El la multi a fost pricinuitor al mortii. Daca n-ai vrut mai intai sa te lepezi de El, apoi acum lasa nadejdea pe care ai avut-o spre Dansul si jertfeste idolilor ca, scapand de muncile cele cumplite si de moarte, sa-ti petreci zilele tale in pace”. Viteazul Trofim a raspuns: „De moarte si daca as vrea sa scap, nu este cu putinta, ca de nu ma vei ucide tu, apoi insasi firea cu adevarat este datoare sa moara. Iar prin moarte se cade a dobandi viata aceea care fara de masura este mai buna si mai mare decat aceasta care este plina de rautati si scurta. Bunatatile vietii ce va sa fie, ochiul cel de tina nu poate sa le vada si urechea sa le auda, nici nu se suie la inima omului. Deci, cu mare dorinta sunt robit de viata aceea si ma bucur auzind de la tine de moartea cu care ma ingrozesti”.

Atunci Dionisie, oftand de manie, a poruncit ca sa-l bata pe sfantul Trofim cu vine crude. Iar cand il batea ii zicea prigonitorul: „Sa zici numai cu buzele, Trofime: „voi jertfi zeilor” si indata te vei izbavi din chinuri”. Iar el, nesocotind bataile si cuvintele prigonitorului, tacea. Apoi, slujitorii au turnat otet cu mustar amestecat in narile lui, dupa porunca prigonitorului. Dupa aceasta, spanzurandu-l pe un lemn, ii spintecau coastele, facandu-i rani lungi si adanci, incat ieseau rauri de sange din ele. Iar el, rabdand, zicea in sine: „Multe-s necazurile dreptilor si din toate acelea ii va izbavi pe ei Domnul”. Aceasta auzind-o Dionisie, i-a zis: „Desarta este nadejdea ta, Trofime, si zadarnice gandurile tale, pentru ca cine va veni la tine din Cer ca sa te izbaveasca de rautatile cele de aici? Deci, te sfatuiesc pe tine, jertfeste zeilor, si iti vei ajuta tie”. Iar sfantul, rizand de nebunia prigonitorului, a zis: „De Dumnezeul meu cel adevarat si viu nu ma voi lepada niciodata”.

Dionisie a zis cu manie catre slujitori: „Mai groaznic sa-l chi-nuiti pe el”. Si se silea chinuindu-l foarte cumplit, iar sfantul se ruga: „Cauta din Cer, Dumnezeul meu, si ma izbaveste de cursa vanatorilor, ca Tu esti asteptarea mea Doamne”. Prigonitorul a poruncit ca sa toarne pe ranile lui otet cu sare adaugandu-i mai multa durere. Iar fericitul a zis catre judecator: „Mai tare acum ai facut trupul meu, ca sa nu se strice de bataile ce mi-ai dat tu”. Apoi, cu lumanari aprinse ii arse coastele, dar nici asa nu s-a slabit ostasul lui Hristos cel nebiruit. Dupa aceasta, il aruncara in temnita.

Era acolo un barbat, anume Dorimedont, singlitic, intai intre sfetnici, crestin binecredincios, dar tainuit pentru frica muncitorului. Acela, mergand adeseori in temnita in taina la Sfantul Mucenic Trofim, ii spala sangele, ii stergea ranele cu panze curate, si-i lega umflaturile, avand si in toate grija de dansul.

Dar nu s-a tainuit multa vreme aceasta fapta buna a lui inaintea muncitorului, pentru ca indata a sosit praznicul cel urat de Dumnezeu care se numea „Dioscoria”, adica ziua lui Castor si a lui Polux, si se sarbatorea de catre intregul popor acel praznic paganesc in cetatea Sinad. Dionisie, cu toti mai marii si sfetnicii sai, se inchinau idolilor in acea vreme; dar vazand ca nu este cu dansii si Dorimedont, au trimis dupa dansul ca sa se veseleasca cu dansii. Iar fericitul Dorimedont a raspuns celor ce venisera la dansul: „Sunt crestin, si nu mi se cade a veni la ospete paganesti!” Auzind aceasta Dionisie, a poruncit ca sa-l aduca cu sila pe acela la sine. Intrebandu-l pentru ce n-a venit cu dansii la ospat, s-a instiintat ca intr-ade-var este crestin; insa, nevrand in acea zi sa-l judece pe el, a poruncit sa-l ia sub paza.

Deci, trimitea la dansul pe oarecare din prietenii sai, indem-nandu-l sa se pocaiasca si sa se intoarca la zeii lor. Iar el, privind cu iutime la dansii, le-a zis: „Departati-va de la mine toti lucratorii faradelegii”. Apoi iar tacea si s-a facut ca un om ce nu aude si nu avea in gura lui mustrari. Iar a doua zi a sezut prigonitorul la jude-cata, si aducand de fata pe Dorimedont, a zis catre dansul: „Omule inselat, ce ti-a fost tie ieri ca te-ai departat de zei si n-ai implinit poruncile imparatesti? Oare nu erai tu indestulat ca sa te cinstesti de toti si sa ai intre noi locul cel mai de pe urma?” Raspuns-a sfan-tul: „Cel ce iubeste pe adevaratul Dumnezeu, intru nimic socoteste toata cinstea si slava. Pentru ca ce folos este ca mai mult decat altii a se mandri, in haine de mult pret a se imbraca, si celor fara de suflet idoli a se inchina? Toate acestea sunt vremelnice si desarte, despart pe om de Dumnezeu, si mijlocesc gheena focului”.

Chinuitorul se sarguia mult, cu imbunari si cu ingroziri, ca pe sfantul Dorimedont sa-l desparta de Hristos; dar dupa ce n-a sporit nimic, a poruncit sa-l dezbrace si sa-l spanzure si cu tepi de fier infocate sa-i arda coastele lui. Si zicea nelegiuitul: „Voi vedea de va veni Hristos ca sa-i ajute lui”. Iar sfantul fiind chinuit, chema nu-mele Domnului Dumnezeului sau, si batjocorea pe idolii paganesti si cu cuvintele sale ranea inima prigonitorului, mai mult decat acela cu tepile ranea trupul lui. Iar Dionisie se repezea la slujitorii cei ce munceau pe sfantul, si ii mustra pe ei ca nu pot sa biruiasca limba unuia ce huleste pe zeii lor, ca sa taca. Iar ei, umplindu-se de manie, cu unghii de fier au rupt fata sfantului si i-au dezradacinat dintii lui; insa nici asa n-au putut sa incuie cu tacerea gura cea gra-itoare de Dumnezeu care marturisea pe Hristos, si ocara pe idolii cei fara de suflet. Apoi, au aprins foc sub dansul si l-au pus pe carbuni aprinsi. Iar el, ca pe niste flori rosii umblind, se bucura in patimirile sale, aratandu-se gata sa rabde mai multe si mai cumplite munci pentru Hristos. Dupa aceasta prigonitorul a poruncit sa-l aduca pe el in temnita, iar pe Sfantul Trofim sa-l scoata din nou la chinuri, pe care, spanzurandu-l, cu unghii de fier ii rupea carnea de pe trupul lui, indoind ranele cele dintai. Dupa aceasta cu tepusi infocate i-au scos ochii, iar sfantul, patimind, multumea lui Hristos, apoi il aruncara iar in temnita.

Deci se sfatui Dionisie cu sfetnicii sai cum sa piarda pe Trofim si pe Dorimedont, ca de toate muncile nu bagau seama. Astfel, se hotari sa-i dea pe ei la mancarea fiarelor. Apoi, a poruncit chinuitorul ca sa pregateasca niste fiare flamande si sa hotarasca ziua privelistii. Sosind ziua aceea in care sfintii erau sa fie mancati de fiare, a iesit Dionisie cu toti sfetnicii si cu slugile sale la priveliste, si s-a adunat popor mult. Apoi, scoasera pe sfintii mu-cenici Trofim si Dorimedont, goi si raniti, fiindu-le tot trupul ca o rana.

Punandu-i pe ei in priveliste, au dat drumul din cusca la o ursoaica; iar ea, cu manie repezindu-se, alerga spre dansii. Cand s-a apropiat de ei, indata mania fiarei a schimbat-o in blindete. Iar Sfantul Dorimedont, dorind ca mai degrab sa se dezlege din trup si cu Hristos sa vietuiasca, a luat pe ursoaica de ureche si o intarata pe ea, ca doar mai degrab ar fi sfisiat de dansa; iar ea, ca si cum se rusina de el, isi pleca si-si intorcea capul ei. Iar muncitorul se mania mai mult decat fiara, si singur intru sine se manca, vazand pe sfinti, nevatamati de acea ursoaica.

Apoi, a dat drumul din cusca asupra lor unui pardos, dar si acela, ca un ciine bucurandu-se, lingea picioarele lor. Dupa aceea a dat drumul unui leu, insa si acela a facut tot ca si cei dintai, ara-tandu-se ca un mielusel blind. Apoi, s-a maniat chinuitorul asupra celui ce avea grija de fiare, si-l ingrozea pe el cu moarte de nu va intarata pe fiara, ca pe acei doi crestini sa-i manance. Si cand acela vrea sa intarate leul, indata s-a repezit leul la dansul si a rupt pe stapanul sau. Deci, tot poporul vazand o minune ca aceea, se mira si cunostea puterea Marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru. Numai singur muncitorul cel faradelege nu voia sa cunoasca, si cu mai mult intuneric de nebunie se acoperea, hulind pe Hristos, si pe robii lui numindu-i fermecatori. Apoi a poruncit sa le taie lor capetele cu sabia. Si asa sfintii mucenici Trofim si Dorimedont, dupa multe si amare munci, au murit cu ucidere de sabie, iar acum, in viata cea fara de moarte, adaugandu-se Sfantului Savvatie, dantuiesc cu ingerii, slavind pe Sfanta Treime, pe Tatal, pe Fiul si pe sfantul Duh, pe Unul Dumnezeu cel de toti slavit in veci. Amin.