„Pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât Dumnezeu iartă fărădelegile noastre, deci infinit.” – Interviu despre credință cu Gheorghe Becali

Prin mijlocirea Sfântului Dimitrie cel Nou, l-am întâlnit pe domnul Becali într-un context cât se poate de creștin… Mai exact, la pelerinajul Sfântului din Basarabov de la Patriarhia Română, unde cu răbdare, a așteptat să se consume o coadă kilometrică, ce pornea din „Piața 11 iunie” cu un singur scop: să se închine cu evlavie și bucurie sfintelor moaște ale ocrotitorului Bucureștiului. Surpriza mea văzându-l, a fost una pe măsura cozii de oameni: nefiindu-mi ușor să-l identific. Era îmbrăcat modest, iar masca medicală de protecție pe care o purta și gluga de pe cap făceau aproape imposibilă recunoașterea. Dar voia lui Dumnezeu, se arată adesea peste voia oamenilor. A rânduit El să existe un moment favorabil, despre care nu doresc să intru în detalii. Așa că n-am pierdut ocazia și am îndrăznit să-l rog să acorde un interviu revistei noastre. După o ușoară ezitare, pe care am înțeles-o mai apoi („nu mai vreau să cad în mândrie și slavă deșartă”, spunea la un moment dat), a acceptat interviul. La câteva zile am mers invitat, la cunoscutul palat din Bulevardul Aviatorilor. Cât am stat de vorbă, pe parcursul interviului, prin mici întreruperi, ajuta fianciar oameni cu probleme, stareți și mânăstiri, familii și asociații aflate în nevoi. Părea că are o pungă magică, fără fund. Nu am îndrăznit să iscodesc punctual aceste situații delicate și de aceea, am găsit de cuviință ca interviul să se orienteze cu precădere către alte subiecte, despre credință.

Stimate domnule Becali, vă mulțumim în primul rând pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu. Aflându-ne în perioada de post a Nașterii Domnului, aș dori să încep prin a vă întreba ce reprezintă postul pentru dumneavoastră și în ce constă el?

Vine Ioan Scărarul, care zice că: „cel ce crede că poate să stingă patima cu lăcomia pântecelui, este ca și când crede că poate stinge focul cu ulei”. Deci îți dai seama? Dacă nu ții postul, te supui lăcomieli pântecelor, pe care Sfinții Părinți o consideră maica patimilor. Dacă îi dai trupului de toate, nu mai poți să-l stăpânești. Hristos a zis: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post!” (Mc.9, 29). Este adevărat că rugăciunea este cea prin care vorbim cu Dumnezeu, dar fără post nu putem să ne apropiem de Dumnezeu. De ce? Pentru că îi dăm trupului, materiei celei care ne desparte de Dumnezeu. Dar nu numai atât! Postul nu este doar legat de mâncare. Postul cere să ne înfrânăm de la toate. Adică, să nu-ți mai dai drumul nici la gură. De ce crezi că eu nu mai vreau să apar în public… Pentru că dacă o să ies, o să fac grăire de rău, cad în slavă deșartă, trufie, mândrie. Și atunci, ca să mă înfrânez zic: „Pune Doamne strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele” (Ps. 140, 3). Eu dacă mă apucam să țin post de mâncare și mă apucam totodată să vorbesc vrute și nevrute, păi degeaba țineam eu post și mergeam la biserică, pentru că eu mă otrăveam tot. Se spune că vorbele din inimă ies, iar unde e inima ta, acolo e și comoara ta, pentru că vorbele care ies otrăvesc mai mult decât mâncarea. Vorbele otrăvesc sufletul în mod direct. Zic Sfinții Părinți: „poți să postești și să nu postești, dar poți să nu postești și să postești”.

Dar pentru aceste sfinte sărbători de iarnă, cum trebuie să ne pregătim sufletește, cum trebuie să pregătim această comoară a inimii?

Îmi este greu să vorbesc strict despre mine în privința asta. Nu știu cum aș putea să spun, dar dacă este doar a face mărturisire, pot spune că la mine este altceva. La mine o zi fără biserică și fără Liturghie… nu mai poate fi. Dar nu ai cum să le spui oamenilor: în fiecare zi la Liturghie! Că oamenii se duc la serviciu. Dar dacă se duc la serviciu, ei lucrează, însă pot să facă și o rugăciune, să găsească un moment prielnic, măcar când se află pe drum. În mod normal, pregătirea (sufletului – n.r.) trebuie să fie nu numai pentru Crăciun sau altă sărbătoare mare, ci trebuie să fie toată viața. În fiecare duminică la Sfânta Liturghie. Chiar dacă poate la început nu crezi prea mult și o faci mai mult ca pe o obligație, la un moment dat te atinge harul. Se zice că: „dacă faci mai mult timp ceea ce nu crezi, ajungi să crezi în ceea ce faci”. Apoi îți scoate Dumnezeu în cale întăritoare: ba o carte pe care s-o citești, ba o mică minune pe care o simți numai tu, dar e o minune și, încet, încet, îți dai seama că de fapt ai crescut. Precum un copil pe care nu-l vezi cum crește decât după ce te uiți în urmă cum era, după o perioadă de timp și compari. Nu se poate decât numai cu Hristos, Spovedanie, Împărtășanie, rugăciune, că acum sunt vremuri grele și cade lumea. Cădem. Dar cad și mă ridic. Pentru că Dumnezeu iartă greșelile noastre „de 70 de ori câte 7”, adică infinit. Pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât Dumnezeu iartă păcatele noastre, deci infinit.

Spuneați despre vremurile grele pe care le trăim. Oamenii astăzi ajung la depresii, burnout și alte afecțiuni mintale și sufletești grave, clachează. De unde vin aceste stări și cum pot fi ele rezolvate din perspectivă creștină?

Fără rugăciune nu se poate. Nu putem să-L mai ignorăm la nesfârșit pe Dumnezeu. Noi am ajuns la așa patimă, încât ea nu te mai poate duce în adânc. Adică e la maximum de jos și, nu se poate tăia decât numai cu rugăciunea. Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” și rugăciunea în general este singura armă împotriva dracilor. Ei spun că omul are depresie. E bolnav, are depresie. Dar de fapt nu are depresie. Sau mai bine zis această așa-zisă depresie de care aflăm astăzi în lume, nu e o boală psihică. Ea este de fapt lucrarea dracilor care îți bagă și îți aduc toate mizeriile în cap, pentru păcatele pe care le-ai făcut. Și atunci nu poți să dormi și iei tot felul de pastile și începi să te droghezi și devii dependent. Singurul medicament și armă împotriva depresiei este rugăciunea și postul. Sunt oameni curați care fac multă rugăciune și tot greu alungă gândurile, pentru că atâta timp cât ești în lume, ești în mijlocul războiului și pe marginea păpastiei și e normal să mai fi rănit de câte o „schijă”, un „glonț” mai trece pe lângă tine, dar nu ne lăsăm, nu deznădăjduim. Dar, noi mai trebuie să știm un lucru: oamenii au înebunit. Ei vobesc mereu doar de știință, știință, știință, însă se spune:„Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați voi nimici-o” (Cor. I. 1,19). Dacă nu știi că nu știi nimic, atunci ești zero.

Știu că familia este foarte importantă pentru dumneavoastră. Însă în prezent în societate, familia trece prin multe încercări, minimalizându-i-se rolul și suferind atacuri din toate direcțiile. Cum putem gestiona mai bine aceste atacuri?

Dacă părinții merg la biserică și îi învață pe copii: spovedește-te, împărtășește-te, cunună-te, ca să nu trăiești în desfrânare, atunci ei învață și așa fac. Și îi apără Hristos, nu mai trebuie să-i apărăm noi. Am eu nevoie să-mi apăr copiii? Adică eu sunt mai puternic decât Hristos? Pot eu mai bine decât Hristos? Eu merg la biserică și zic în primul rând: Maica Domnului, Iisuse Hristoase apără-mi fetele! Acoperă-mi fetele! Protejează-le! Și le acoperă. Mai pot eu să fac ceva? Ce să mai fac eu? Nimic. Asta este familia. Eu îți spun un lucru: ce nu-i place diavolului? Nu-i place pacea. Că el trebuie să facă război. Păi unde să facă război? Păi în familie, pentru că dacă e pace în familie e pace în lume, iar dacă nu poate să destrame familia atunci nu poate să facă război. Și atunci, dacă la noi nu există rugăciunea, Biserica și Hristos, nu avem putere ca să luptăm. Și ne fac dracii praf.

Unii zic, păi eu îmi iubesc familia, fac orice pentru familia mea. Iubești tu familia? Tu ești mincinos! Tu n-ai cum s-o iubești dacă nu-L iubești pe Dumnezeu, care te-a făcut. Tu susții: nu domnule că eu mi-o iubesc! Tu de fapt te iubești pe tine. Adevărat că ții și la familie, că sunt copii tăi. Dar nevasta? Când vezi alta la primul colț, mai frumoasă și mai tânără, mai zici îmi iubesc familia? Păi familia este nevasta ta pe care ți-a dat-o Hristos, la Sfânta taină a Cununiei. Deci, cum ne luptă pe noi dracul? Prin pofte și plăceri? Asta este hrana lui!

În prezent există atacuri fățișe, cu o verbalitate vulgară, violentă și concertată împotriva Bisericii, împotriva conducătorilor Ei sau a credincioșilor. Cum considerați aceste acțiuni și cum ar trebui să reacționăm când le vedem?

Despre acel om care a făcut acele declarații, mai bine uitați-vă ce a spus el când a murit Papa (Ioan Paul al II-lea – n.r.). El spunea că e alt om și că nu își poate reveni pentru că a murit Papa. Mai mult îl iubea pe Papă. L-aș numi într-un fel…! Și nu fac un păcat daă l-aș numi, pentru că aș face-o din dragoste față de Patriarh. Spune Sfântul Paisie Aghirotul că atunci când te mânii pentru tine este păcat, dar când te mânii pentru altul, din dragoste, este mărturisire. Eu îl iubesc pe Întâistătătorul Bisericii noastre. Dar el îl iubea pe Papa. Păi ce treabă ai tu cu Papa? Noi suntem majoritari ortodocși, care suntem frați întru Hristos. Ce îl iubea el atât de mult pe Papă? Iar pe Patriarhul nostru, care este păstorul nostru, l-a făcut cum l-a făcut. Dar sunt oameni pe lumea asta pe care mai bine nu-i iei în seamă, de ce? Pentru, că dacă-l luăm în seamă pe el, pe ăsta care a făcut acele declarații, este ca și când am da importanță dracilor. Noi trebuie să ignorăm dracii.

Sfinții Părinți au ajuns la concluzia (din luptele, bătăile și războaiele pe care le-au primit) că oamenii toți sunt buni, iar de vină sunt numai dracii. Și atunci când vrei să judeci pe cineva, să-ți aduci aminte de căderile tale. Așa că mai bine să spunem: dracu-i de vină! Și să nu mai judecăm pe niciun om. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Lui. Din nefericire, el, omul, s-a întovărășit cu dracul și astfel a devenit stăpânitorul lui. El îl pune să facă și să spună. El stăpânește doar pentru că noi îi dăm puterea noastră și faptele noastre. El e stăpânitor doar prin noi, pentru că facem ce vrea el. Dumnezeu nu a făcut lumea ca să i-o dea lui în stăpânire, nu. Noi i-am dat-o. Dar asupra celui care e cu Hristos, care are Spovedanie, Împărtășanie, nu are nicio putere. Deci, revenind la acest individ, nu are nicio vină el în mod direct, pentru că vorbesc de fapt dracii prin gura lui. Și atunci noi trebuie să facem rugăciune pentru el. Doamne miluiește-l!

Aș dori în final să vorbim despre suferință, știind bine că dumneavoastră ați trecut și prin suferința privării de libertate. Cum trebuie noi creștinii să primim suferința și cum a fost pentru dumneavoastră în închisoare?

Eu nu știu nimic ci spun din ceea ce spun Sfinții Părinți, suferința este curățirea sufletului (pe parcursul interviului, domnul Becali, încercând să se smerească, chiar dacă vorbea din proprie experiență, aproape la oricare întrebare începea prin a răspunde: Sfinții Părinți au spus… – n.r.). Dacă te cureți aici de rugină prin suferință, după aceea nu mai trebuie să te cureți dincolo. La pușcărie aveam o icoană cu Hristos răstignit pentru care am multă evlavie. Și am pus-o jos și am îngenuncheat și am zis: Doamne îți mulțumesc că m-ai adus în pușcărie. Pentru că mă iubești atât de mult încât vrei să mă mântuiești cu forța! Nu am cârtit. Știu că oamenii vor să afle despre mine, ei de mine sunt interesați și atunci nu știu cum să fac… Să vă spun o întâmplare despre mine. Am avut o dată o durere de măsea atât de mare că îmi tremura capul. Mama mă întreba dacă mă doare, dar spuneam că nu. Chiar dacă îmi tremura capul. Aveam durerea și vroiam să mi-o ia Dumnezeu. Dar în același timp îi și mulțumeam: Doamne îți mulțumesc pentru că mi-ai dat-o! Deci aveam două dialoguri cu Dumnezeu în același timp. Unul să-mi ia durerea, iar altul de mulțumire că mi-a dat-o. Deci orice durere, probleme, suferințe pe care le primești, nu sunt întâmplătoare. Orice primești este numai de la Dumnezeu. Toate sunt date de la Dumnezeu și atunci cum să zic eu că nu vreau suferința asta? Păi dar cum să nu vrei, mă? Că dacă Dumnezeu a dat-O, zi mă mulțumesc! El știe mai bine ce să-ți dea. Noi vrem numai lucrurile ușoare, lumești, dar suferința ne este de folos pentru viața veșnică. Ca să ne curățăm de rugină.

Interviu realizat de Laurențiu Cosmoiu

Sursa: https://lumeacredintei.com/