Pe drumuri basarabene – O raritate bibliografică

care relatează despre mănăstirile din Codrii Lăpuşnei este cea semnată de căpitanul Aurel J.Gheorghiu, Pe drumuri basarabene (a doua zi după unire), Bucureşti, din publicaţiile „Casei Şcoalelor”, 1923.

Referinţele sunt sprinţare, notaţii directe de la faţa locului, şi au un caracter propagandistic, dar exact şi captivant.  Subtitlul cărţii ne vorbeşte despre faptul că autorul îşi propusese să surpindă starea de fapt şi realităţile basarabene după recucerirea teritoriilor basarabene, după 1918, cînd Sfatul Ţării a votat Unirea cu Ţara.  Surpinzător de autentică este şi împănarea textului cu tot soiul de rusisme, pe care autorul le culegea din graiul basarabenilor, fie că era vorba de boieri, ţărani sau monahi. Cuvinte ca: delă, nagaică, pivo, vino, storoj, pihotă, ateţ, nălog, desetină, cruşcă, cnigi, poezd, vivisca, faiton, şpigoni, pristav, barişne, zakoane, moscali, copeică, bolniţă, stăcan, seliski staroste, stanţia de telefon, zemstvă etc.; multe de tot sunt în cuprinsul textului, iar acest fapt devine cu atît mai preţios de ştiut, cu cît situaţia lingvistică de după 1989 nu se schimbase prea mult faţă de acea perioadă, pe care România o moştenea după mai bine de un veac de ocupaţie ţaristă. Majoritatea cuvintelor topite în limbajul curent al vorbitorilor Basarabiei erau cuvinte cu caracter funcţionăresc, administrativ şi legat de unele ocupaţii şi meserii pe care ruşii le-au adus cu ei.

Dar Aurel J. Gheorghiu a simţit nevoia să dea la note de subsol şi anumite regionalisme, pe care, probabil, el însuşi nu aflase decît în momentul descinderii în spaţiul basarabean, astfel aflăm ce este:  prăsada, ciutura, podvod, ostrov, vrâstă, puhă, laucă, garafă de jin, vajnic, sârg, năimi,bălteni, primae, şătrănci, căsoaia, casa cea mică, casa cea mare, cuşmă, cucuruz etc.

Cred că în această carte aflăm şi prima referinţă românească despre părintele Inochentie de la Balta (în carte: ateţ Inochentie bălteanul), în jurul căruia s-au purtat şi se mai poartă numeroase discuţii, unii considerîndu-l un sfînt, ucrainenii l-au şi canonizat, iar alţii – că a fost un smintitor al celor inocenţi, un sectant (o carte dedicată acestuia a fost redactată în rusă, între 1913-1924, şi tradusă în „limba poporană, curat moldovenească” de către P. Filimon, Gh.Ariton şi A.Ghimp, apoi scoasă la Bîrlad, în 1924)*. Regimul ţarist s-a răfuit crunt cu monahul Inochentie, trimiţîndu-l în surghiun, tocmai în „smârcurile Mării Albe”. A devenit şi una dintre primele victime martirizate de regimul ateu bolşevic. A trăit între 1875-1917.

Referinţa este de maximă importanţă, căci informa opinia publică din România asupra unui adevărat trăitor în Duh (un apostol nou), descendent din aceste locuri, deşi era încă perceput ca un sectant. Informaţia despre Inochentie autorul a cules-o la mănăstirea Căpriana.

Cartea abundă de fotografii, sunt în număr de 45, iar unele chiar reprezintă un interes etnografic şi artistic maxim, cum sunt cele ce au înregistrat troiţe, porţi, secvenţe de iarmaroc, lucru în vie, dar şi sfioase imagini cu mănăstirile Vărzăreşti, Chiţcani,Căpriana…

Într-o notă de subsol Aurel J. Gheorgiu citează mărturia că familii ca: Hâncu Sturza, Răşcanu, Donici, Razu, Duca, Catargi, Başotă, Stroiescu, Hajdău ş.a. se trag din boierii Basarabiei.

Nu în ultmiul rînd, se subliniază că la o suprafaţă de 44000 km pătraţi, în 1918, erau doar 700 de km. de drumuri pietruite.

Materialul este divers, ramificat pe toate planurile, iar în acest moment am vrut să semnalez doar chestiuni strict legate de viaţa religioasă şi socială – aşa cum o consemnează autorul în 1918-1919, scriindu-şi materialul la Nisporeni şi Bugaz.  Chestiunea publicării ulterioare a cărţii era condiţionată de aprobarea Marelui Stat Major, iar aceasta s-a dat în 22 iunie 1922, sub nr. 722.

* Acest volum a fost retipărit recent (2010), la editura basarabeană Trei Crai de la Răsărit, cu binecuvîntarea schiarhimandritului Iosif de la sfînta mănăstire Căpriana.

Sursa: http://manastiri-basarabene.over-blog.com/