Pe urmele Sfintei Maria Egipteanca – Viața Sfintei Fotinia, Pustnica de la Iordan

SFÂNTA FOTINIA, PUSTNICA PE URMELE SFINTEI MARIA EGIPTEANCA

Încetul cu încetul, printre credincioşii ortodocşi începe să fie cunoscută şi cinstită Sfânta pustnică Fotinia, care, precum odinioară Sfânta Mana Egipteanca, a trecut Iordanul, retrăgându-se în pustie, spre a se nevoi şi a se uni astfel cu Creatorul şi Dumnezeul său, Domnul nostru Iisus Hristos.

Cartea pe care i-a închinat-o cândva părintele Ioachim Spetsieris se găseşte astăzi în casele bunilor creştini din Grecia ori Palestina, alături de sinaxare – acele vieţi de sfinţi care constituie enciclopedia vie a credinţei, căci Dumnezeu este viu în cei ce s-au ostenit să facă voia Lui:

Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, zice Apostolul, ca să vorbesc de Ghedeon, de Baroc, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de proroci, care, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului.1

In mai multe părţi, dar mai cu seamă în Grecia, în acele insule în care mireasma rugăciunii şi a sărăciei, a ne voinţei smerite, necunoscută lumii, pare că se amestecă cu aerul, cu lumina, cu natura aspră, am putut vedea paraclise şi icoane ale Sfintei Pustnice Fotinia – această culme, această făclie a sfinţeniei ortodoxe din zilele noastre. Cel care ne-a însoţit în aceste binecuvântate insule, la fel ca pe atâţia alţi pelerini în decursul anilor, este părintele Ambrozie Fontrier, traducătorul cărţii despre viaţa Sfintei Fotinia, adormit întru Domnul pe 1/14 ianuarie 1992, după o viaţă de rugăciune isihastă şi nevoinţă. în 1980, părintele Ambrozie ne-a însoţit în Grecia, mai întâi pentru a ne închina la mormântul şi la moaştele Sfântului Nectarie de Eghina, apoi pentru a ne închina la peştera de pe insula Patmos, unde Sfântul Ioan a primit revelaţia Apocalipsei, precum şi pentru a vedea o mică mănăstire care se construia într-o pustie pietrificată dinspre mare – Kalymnos unde trăiesc de secole pescarii de bureţi2. In Eghina văzusem deja bureţii pe care îi binecuvântase Sfântul Nectarie: ei au, nu încape vorbă, formă de cruce. Când Kalymnos ne-a apărut în faţa ochilor, am fost izbiţi de austeritatea insulei, care nu era nici pe departe la fel de frumoasă ca Patmos, fiind mai sărăcăcioasă şi mai puţin cunoscută de turişti. Am fost găzduiţi de o familie a cărei viaţă se aseamănă cu cele pe care le citim în povestirile despre vechiul şi măreţul Constantinopol. Tatăl şi mama crescuseră nouă copii, dintre care şapte au devenit, de tineri, monahi şi monahii; sarcina educaţiei fiind încheiată, a venit rândul părinţilor să se îndrepte spre mănăstire. înainte de a pomi spre locul nevoinţei lor, s-au ostenit să construiască o biserică şi un cămin de bătrâni, luându-şi din puţinul pe care-l aveau, fiind ei destul de săraci. Dumnezeu însă nu-i lasă niciodată pe cei milostivi, iar această familie dădea dovadă de ospitalitate şi mărinimie cum rar se pot întâlni.

Marea era agitată în ziua aceea şi, ca să ne întoarcem la micuţa mănăstire Pissarion, trebuia să străbatem muntele. Părintele Ambrozie era foarte neliniştit pentru unul dintre pelerini, o tânără suferind de o boală gravă de plămâni. Aşa că am mers mai întâi în biserică – construită de gazdele noastre şi închinată Sfintei Fotinia

Samarineanca după care Manoli, capul familiei, ne-a invitat să coborâm sub biserică, într-un paraclis închinat unei sfinte de care nu auzisem vorbindu-se niciodată până atunci: Fotinia, pustnica de la Iordan.

La intrarea în acest paraclis era un portret, care semăna mai mult sau mai puţin cu o icoană, fiind însă cu adevărat tainic, deoarece amintea de o pustnică asemănătoare acelora din vechime, pe când sihaştrii locuiau pustiul şi-l stropeau cu lacrimile lor, aşa cum psalmodiază Biserica. Acolo, luând untdelemn din candelă, părintele Ambrozie a uns pe tânără, care, după aceea, cu rugăciunile sfintei, a reuşit să străbată muntele până la mănăstire şi nu a mai fost niciodată din acel moment bolnavă de plămâni.

Uimit de această minune, părintele Ambrozie a vrut să afle tot ce se putea despre această sfântă vindecătoare. Astfel, prietenul nostru Manoli i-a dăruit cartea scrisă de părintele Ioachim Spetsieris.

După revenirea în Franţa, în fiecare duminică, timp de mai multe săptămâni, în mica noastră biserică cu hramul Sfânta Treime – Sfântul Nec- tarie de pe bulevardul Sevastopol din Paris, părintele Ambrozie ne-a citit şi ne-a povestit viaţa acestei sfinte pe care el o compara cu viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Mai spunea că ne voinţele, luptele lăuntrice ale marilor pustnici nu sunt cunoscute în general decât de singur Dumnezeu, dar că viaţa acestei pustnice Fotinia – care fusese povestită părintelui Ioachim chiar de către sfântă – deschidea o cale sigură spre taina curăţirii inimii, a luminării duhovniceşti şi a unirii omului cu Dumnezeu, pe care Sfinţii Părinţi o numesc îndumnezeire ori proslăvire. Rare sunt vieţile de Sfinţi, spunea părintele Ambrozie, care dau la o parte acest văl interior, precum aceea a Sfântului Simeon Noul Teolog, vorbind de Sfântul Simeon cel din vechime, ori aceea a Sfântului Serafim de Sarov în convorbirea sa cu Motovilov sau, în vremea noastră, aceea a Sfintei Fotinia Pustnica. Dorind să răspândească viaţa sfintei, părintele Ambrozie – care a botezat şi două persoane cu numele Sfintei Fotinia Pustnica – a tradus în întregime cartea despre Sfânta Fotinia, publicând-o fragmentar în primul număr al revistei „Lumina taborică”, apărută în 1984.

Intemeindu-se pe Comentariul la Trepte al Sfântului Nicodim Aghioritul, părintele a subliniat în introducere: „Pentru pustnici precum Sfânta Fotinia a scris Sfântul Teodor Melodul al doilea an tifon al Treptelor, pe glasul 1:

Pentru trăitorii în pustie
setea de dumnezeire ajunge lucru după fire, fără a putea fi stinsă, aflăndu-se ei departe de lume şi de toată deşertăciunea.”

Desigur, celor singuratici trăitori în deşert, care se roagă Dumnezeului Celui Unul, le dedică Sfântul Teodor Melodul antifonul de mai înainte.

Sfântul Teodor spune că dragostea sihaştriior nu este atrasă de nici un lucru material ori deşert, că nu e atrasă şi nici influenţată de plăceri, patimi, bogăţii, slavă care se topesc şi dispar ca florile de primăvară ce trăiesc puţină vreme.

Pustnicii sunt deasupra şi în afara lumii trecătoare şi deşarte; nimic nu-i supără, aşezaţi şi întăriţi în singurul Bine cu adevărat înalt şi de dorit: Dumnezeu. „Dacă noi iubim cu adevărat pe Dumnezeu, această dragoste îndepărtează patimile. Dragostea de Dumnezeu înseamnă a alege pe Dumnezeu în locul lumii şi sufletul în locul trupului, a dispreţui lucrurile de pe pământ şi a trăi în înfrânare şi în dragoste, a ne apropia de Dumnezeu prin rugăciuni, psalmodii şi citiri sfinte”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul3.

Dumnezeu fiind nemărginit şi de neatins, dorinţa pustnicilor de înalt nu e niciodată potolită, ea este mereu în mişcare, în creştere, urcând continuu către ceruri. Şi Sfântul Apostol Pavel avea această năzuinţă atunci când a spus: Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu… (Filipeni 3,14).

O astfel de dorinţă de Dumnezeu cuprinsese inima Sfântului Antonie cel Mare, corifeul monahilor; în fiecare zi el adăuga râvnă peste râvnă, dragoste peste dragoste, aşa încât a putut să spună: „Nu mă mai tem de Dumnezeu, pentru că-L iubesc.”

Să spunem, ca o concluzie, că toţi pustnicii care locuiesc în deşert au o mare dragoste de Dumnezeu, dragoste care i-a împins să părăsească lumea, dispreţuind-o ca pe un gunoi şi ca pe ceva nevrednic de a fi luat în seamă. Ei au părăsit lumea pentru a trăi în locuri lipsite de viaţă, în sălaşuri de fiare, în peşteri, hrănindu-se cu pâine şi apă, lăcuste etc…, îmbrăcaţi în piei de animale, culcându-se pe jos, pe pământ bătătorit ori pe o mână de paie. Despre aceştia Sfântul Apostol Pavel a spus: Au rătăcit în pustii şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi, ei, de care lumea nu era vrednică.

Cu cât pustnicul are mai multă dragoste şi dor spre Dumnezeu, cu atât i se pare că nu mai are nimic al său. Cu cât se înalţă către culmile dragostei de Dumnezeu, cu atât el se crede mai jos decât toţi în dragostea de Dumnezeu. Frumuseţea infinită şi mult dorită a lui Dumnezeu este de neconceput pentru spiritul uman, infinitul nu poate fi cuprins de ceva limitat. De aceea Dumnezeu Se face cunoscut sufletului puţin câte puţin şi-l antrenează pe el ca să-L caute, să-L dorească şi să se bucure de El. Atunci sufletul se luptă ca să se ridice până la frumuseţea dumnezeiască, spre a o cuprinde în întregime. Dar ne-atingând-o, el cugetă că aceasta este mai presus de sine, mai de dorit decât treapta la care a ajuns el, decât ceea ce a cuprins el. Sufletul îi este nedumerit, apoi se minunează, îmbătat de dragostea dumnezeiască, de dor înflăcărat.

In limbajul pustnicilor, dorul priveşte obiectele ori persoanele absente, în timp ce dragostea se referă la obiectele ori persoanele prezente. Dumnezeu, fiind nevăzut şi necuprins, este dorit, dar fiind în acelaşi timp omniprezent şi participabil prin energiile Sale necreate în cei ce se fac vrednici de acestea, El este Dragoste. Iată de ce Sfântul Teodor Studitul foloseşte aceşti doi termeni: Dor şi Dragoste.

Acest dor după Dumnezeu, această dragoste pentru Dumnezeu se naşte numai în linişte, după cum spune Sfântul Teodor Studitul. Liniştea şi singurătatea îi ajută pustnicului să-şi adune mintea din tulburare, coborând-o în inimă pentru a cugeta şi a chema Numele cel mai dorit, singurul care trebuie iubit, al Preadulcelui Domn Iisus Hristos, spunând plin de dragoste: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

Această rugăciune neîncetată, această contemplare continuă a Numelui lui Iisus cuprinde inima pustnicului, iar sufletul său, purtat pe aripile Dragostei, se ridică până la contemplarea Frumuseţii Dumnezeieşti, astfel încât, îmbătat de dragoste, îşi iese din sine şi uită să bea şi să mănânce, să se îmbrace, precum şi de alte trebuinţe.

Viaţa Sfintei Fotinia Pustnica este menită să devină la fel de cunoscută, la fel de aproape de sufletul creştinilor evlavioşi şi plini de dragoste dumnezeiască, ca şi aceea a Pelerinului rus, căci, în spiritul tradiţiei vii, verificate, a Filocaliei, pustnica de la Iordan ne povăţuieşte asupra Rugăciunii lui Iisus, rugăciune care, coborâtă în inimă, face ca omul să se contopească cu Domnul său Preaiubit într-o unire despre care Cântarea Cântărilor mărturiseşte în modul cel mai expresiv. Cel ce se uneşte cu Dumnezeu prin energiile Sale necreate este, după Sfântul Simeon Noul Teolog, asemănător unei bucăţi de fier, care în căldura cuptorului devine foc, rămânând fier în natura sa; scoasă din acest foc, ea redevine însă ceea ce a fost.

Fără rugăciunea inimii o astfel de unire este de neconceput. Infierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc, cânta David.

Părintele Ambrozie repeta adesea că mulţi vorbesc în timpurile de acum despre rugăciunea inimii, trecând drept învăţători, dar puţini sunt cei care se îndeletnicesc cu aceasta. Viaţa Sfintei Fotinia Pustnica, pe care el a tradus-o cu atâta dragoste şi evlavie, depăşeşte în valoare multe cărţi, deoarece conţine o comoară de învăţături asupra rugăciunii şi unirii sufletului cu Dumnezeu. Nu este numai o carte, ci o hartă, un plan care ne arată calea Vieţii şi a împărăţiei lui Dumnezeu. Cu adevărat, Dumnezeu este minunat întru Sfinţii Săi; Lui fie slava, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimea Cea de o Fiinţă şi Dumnezeul drept credincioşilor creştini!

+ Părintele Patrie Ranson

Sfanta Fotinia, pustnica de la Iordan; Editura Sophia

Cumpara cartea „Sfanta Fotinia, pustnica de la Iordan”