Pericolul amânării

Tânărul şi nefericitul prinţ Louis (Ludovic) Napoleon, fiul împăratului Napoleon al III-lea, îşi pierdu viaţa într-o luptă cu duşmanul, din pricina unei întârzieri de câteva minute. Şi iată cum: El se deprinsese de mic copil ca, ori de câte ori era chemat la masă şi se întâmpla jucându-se… ridica degetele mâinilor în sus, arătând prin aceasta că se roagă să mai fie lăsat zece minute cu copiii la joacă. Astfel a rămas cu deprinderea aceasta prostească de a mai zăbovi zece minute, după orice chemare care venea de la mai marii săi.

Ajungând vârstnic, deveni comandantul unui corp de armată. Într-o luptă năpraznică cu vrăjmaşii săi, prinţul fiind obosit, se retrase într-un loc, departe de tabăra vrăjmaşă, şi descălecă de pe cal să se odihnească o clipă. Ofiţerul care-l întovărăşea, dându-şi seama de primejdia ce-l pândea, îl sfătui să se urce pe cal şi să plece, dar prinţul îi spuse că mai stă numai zece minute. În vremea aceasta, vrăjmaşul înaintă, şi când prinţul s-a repezit să se urce pe cal şi să fugă, s-a pomenit lovit în piept de un glonţ. Acele zece minute de întârziere au fost pieirea lui.

Când maică-sa, împărăteasa Eugenia, află despre această groaznică veste şi i se povesti cum s-a întâmplat nefericirea, zise cu multă durere de inimă:

– Iarăşi cele zece minute. Şi povesti apoi cum din copilăria lui prinţul avea obiceiul să ceară pentru orice un răgaz de zece minute. Era trimis să se culce?

– O, mămico, mai lasă-mă zece minute, răspundea el.

– Trebuia să se scoale?

– Peste zece minute, se ruga el, acoperindu-se din nou cu plapuma.

Totdeauna zece minute, şi aceste zece minute de întârziere îl costară viaţa.
Iată unde duce amânarea, pregetarea! Tot la fel vor păţi şi cei ce pregetă, amână vremea de pocăinţă de azi pe mâine. Încetul cu încetul, tot repetându-se, această amânare se face deprindere rea, apoi obicei rău, nărav rău, şi, „năravul din fire n-are lecuire”. Acest rău nărav aduce apoi pierderea sufletului, cum au adus şi prinţului Louis Napoleon pierderea vieţii cele zece minute amânate.

Iubiţilor! Să nu ne obişnuim a tot zice: „Suntem tineri şi pentru pocăinţă aşteptăm bătrâneţea pentru a ne pregăti şi a ne face vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu; ci, „… noi să ne ostenim lucrând cele plăcute lui Dumnezeu pentru a intra întru acea odihnă, ca să nu cadă cineva întru acea pildă a neascultării” (Evr.4, 11-16)”

Protos. Nicodim Mândiţă, Oglinda duhovnicească, Editura Agapis, 2008