Picături de înțelepciune de la Cuviosul Paisie Aghioritul

Răul înaintează puţin câte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi inşelaţi.

Bunul Dumnezeu Se îngrijeşte de noi, mai întâi, pentru viaţa cealaltă şi după aceea, pentru aceasta.

Câtă vreme trăieşte, omul are multă treabă de făcut pentru îmbunătăţirea sufletului lui şi are dreptul să dea examene duhovniceşti. Dacă moare şi nu trece, cade. Reexaminare nu există.

Astăzi lumea s-a umplut de asigurări şi asigurări, dar, fiind depărtată de Hristos, simte cea mai mare nesiguranţă. În nici o epocă nu a existat nesiguranţa pe care o au oamenii contemporani. Şi deoarece asigurarile omeneşti nu-i pot ajuta, ei aleargă acum să intre în corabia Bisericii, ca să simtă siguranţă duhovnicească, căci văd cum corabia lumească s-a scufundat.

Dacă omul, şi mai ales monahul, şi-ar cunoaşte urâţenia sa lăuntrică, n-ar urmări frumuseţi exterioare. Înlăuntrul său, sufletul are atâtea pete, atâtea mâzgăleli şi noi să ne privim, de pildă, hainele noastre? Ne spălăm hainele, le călcăm şi suntem curaţi, dar înauntru suntem… nu mă întreba! De aceea, dacă cineva ar sesiza ce necurăţie duhovnicească are înlăuntrul său, n-ar mai sta să scoată cu atâta migală cea mai mică pată de pe hainele sale, pentru că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul lui. Dar dacă omul nu are în vedere zgura duhovnicească pe care o are înlăuntrul său, el atunci caută să scoată cu migală şi cea mai mică pată. Ceea ce trebuie, este să-şi întoarcă toată grija spre curăţia duhovnicească, spre frumuseţea lăuntrică şi nu spre cea dinafară.

Dragostea şi smerenia sunt grele pentru diavol şi uşoare pentru om.

Toată lumea se îndreaptă spre a ajunge un singur caz. O încurcătură generală. Nu poţi spune: “Într-o casă s-a stricat puţin fereastra, sau altceva, să o repar”. Toată casa este în dezordine. S-a stricat tot satul. Situaţia a scapat de sub control, numai de sus mai e nădejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu să lucreze cu şurubelniţa, cu mângâierea mâinii Sale ca să repare. Lumea are o rană care s-a îngălbenit şi trebuie spartă, dar încă nu s-a copt bine.

Dumnezeu face minuni când cineva participă cu inima sa la durerea celuilalt.

Trebuie să avem nobleţe duhovnicească, să dispreţuim pe diavolul şi toate telegramele lui viclene – gândurile – şi să nu începem a discuta cu el. Toţi judecătorii de s-ar aduna nu vor putea sta împotriva unui diavolaş mic.

Numai lângă Dumnezeu află omul bucuria cea adevărată şi veşnică.

Câtă nefericire există în lume! Când pe cineva îl doare şi se interesează de ceilalţi şi nu de sine, atunci el vede întreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovniceşti…

Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască.

Precum copilul suferă când se depărtează de mama lui, tot aşa şi omul suferă şi se chinuieşte când se depărtează de Dumnezeu. Depărtarea omului de Dumnezeu este iad.

Într-un minut, omul poate deveni înger sau drac. Cum? Cu smerenia sau cu mândria. Ce, oare au trebuit ore întregi ca Luceafărul să se facă diavol din înger? S-a făcut în câteva secunde. Modul cel mai uşor ca să ne mântuim, este dragostea şi smerenia. De aceea, să începem cu dragostea şi smerenia, şi după aceea vom înainta şi cu celelalte.

În vechime când se pornea vreun război, cu vitejie mergeau să se lupte pentru apărarea Patriei, a neamului lor. Astăzi, nu mai mergem să ne apărăm Patria, sau să ne luptăm ca să nu ne ardă barbarii casele, sau să ne ia sora şi s-o necinstească, nici nu mergem pentru vreun neam, sau pentru vreo ideologie. Acum mergem sau pentru Hristos sau pentru diavolul. Frontul este clar.

Sufletul ce se minunează de frumuseţile lumii materiale, arată astfel ca în el trăieşte lumea cea deşartă; de aceea, este atras de făptură şi nu de Făcător, de pământ şi nu de Dumnezeu. Nu are importanţă dacă pământul acesta este curat sau are noroiul păcatului. Inima, când este atrasă de frumuseţile lumeşti, care nu sunt păcătoase, dar care nu încetează să fie deşarte, simte bucuria lumească a vremii, care nu are mângâierea dumnezeiască, într-ariparea lăuntrică cu veselie duhovnicească. Însă, când omul iubeşte frumuseţea duhovnicească, atunci sufletul lui i se umple şi i se înfrumuseţează.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012