Pîine de la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu

Sînt ani de zile, de cînd într-o zi, la rugămintea părintelui stareț Irinarh, m-am apucat, cu binecuvîntarea mitropolitului Vladimir, să scriu un acatist pentru icoana Maicii Domnului a bisericii de iarnă „Sfîntul ierarh Nicolae” de la Mănăstirea Țigănești și de parcă aș fi abia la începutul acestei anevoioase lucrări. De parcă aș scrie pe-o tablă ștearsă de vînturi și ploi. Încît uneori îmi zic: nu cumva acest început este o neputință și-a lumii… ?

Și iată că zilele trecute de pe Muntele Athos, de la Mănăstirea Sfîntul Pantelimon, prin internet, îmi vine o veste. O știre despre  o fotografie  veche, făcută acum un secol, în poarta Mănăstirii, la împărțirea pîinilor pentru săraci și crezută pierdută demult, definitv. Atunci, cu peste o sută de ani în urmă, călugărul fotograf, developînd poza a descoperit pe negativ cum alături de săraci și-a luat pîinea, în mod nevăzut, și-o oarecare femeie. Femiea aceea a produs un adevărat cutremur pe Muntele Athos.

Ce picior de femeie poate călca aici, și-au zis frații, afară decît de fecioara Maria? Mii de rugăciuni s-au înălțat atunci. Zeci de paraclise și schituri au apărut pe creste. Dar au trecut anii, s-au perindat cîteva războaie, s-au iscat nenumărate pojaruri, molime,au plecat la ceruri generații de monahi și din cutremurul acela nu s-a ales decît o simplă icoană și o simplă sărbătoare locală de care pregătimdu-se anul acesta un monah a descoperit în arhive negativul vechii fotografii. Și iarăși s-a cutremurat Muntele. Iarăși au multiplicat monahii fotografia. Iarăși au trimis-o în toate colțurile lumii, prin internet, în milioane de exemplare.

Încît diminețile trezindu-mă, cu rugăciunea pe buze, mă-ntreb dacă nu cumva Măicuța stă la pragul meu, la poarta aceasta metalică din Dealul Schinoasei. Așa cum a stat mai demult maica mea la Malina, o noapte întreagă, în pragul unui cămin studențesc hrintuit, așteptîndu-și feciorul. Nimeni din păcate pe lumea aceasta nu știe cum pornește o mamă la drum și cînd ajunge.

Dar poate că, îmi zic cu ochii pe poartă, negativul acelei fotografii este demult în inima mea.Încă din clipa cînd am scos din crăpătura Namilei de oțel, bucuros de nașterea Anai, telegrama cu vestea despre chinul de  pe patul de moarte al mamei. Cum să deschid această Nămilă, mi-am spus atunci, sau cum s-o închid? Cu ce forță? Unde să pun bucuria Anei și ce să fac cu boala mamei. Doar să le iau în spate și să alerg cu ele acolo departe la Dondușeni. Greu le-am ridicat și lung am alergat, iar odată ajuns a fost prea tîrziu. Trei zile am stat la căpătîul ei, nemișcat. Și trei zile a tăcut, cu ochii în lacrimi și buzele ușor fremătînd, ca o frunză.

Pînă cînd tușa Chița, sora mai mică a mamei, m-a apucat de umeri și izbit supărată afară. Doar o clipă. Și mama a murit. N-am să-mi iert niciodată clipa aceea, care momentan s-a rupt din mine și autonom, asemenea Namilei de oțel din Dealul Schinoasei, s-a prefăcut într-o forță oarbă și rece, gata să mă frîngă.

De atunci îmi tot stă înainte, ca un judecător etern. De atunci tot întru și es din ea. De atunci orice n-aș fi făcut în viața aceasta, orice fac și orice voi face trec prin această clipă, ca într-un chin al lui Iov… Nimic nu încape însă în ea, poate doar scrîșnetul sec de metal al Namilei din Dealul Scihnoasei peste care se așeză ultima plecare a Anei la Londra și sutele de mii de alte plecări de prin sate din care pornește drumul de întoacere al Fecioarei. Și minunata clipă a unui călcîi de pîne pentru săraci. Pentru care cad și strig cu glas de mulțmire și stih de Acatist: Bucură-te, o maică a năpăstuiților, bucură-te Fecioară iubită și mărită, bucură-te și ne izbăvește de tot răul.

Ion Bradu, 12 februarie 2015