Plăcerea de a face rău este principala trăsătură a diavolului

Pe om Scriptura îl numeşte doar rău, dar atunci când vorbeşte de diavol, îl numeşte „cel viclean”. De ce, la urma urmei? Pentru că diavolul s-a făcut părintele răutăţii şi, de aceea, este numit „cel viclean” prin excelenţă. Şi s-a socotit că este de ajuns să fie numit doar cu acest adjectiv şi să nu i se mai rostească şi numele propriu, din pricina vicleniei sale fără seamăn, pe care, însă, n-o are din fire, ci pe care a dobândit-o mai târziu.

„Izbăveşte-ne pe noi de cel viclean” (Matei 6, 13). Îl numeşte pe diavol „cel viclean” şi ne îndeamnă să ducem neîncetat război cu el şi, pe lângă aceasta, ne arată că viclenia nu este proprie după fire, de vreme ce nu este o trăsătură a firii noastre, ci urmarea alegerii pe care am făcut-o. Diavolul a fost numit viclean, tocmai din pricina marii sale răutăţi şi pentru că, fără ca noi să-i fi greşit vreodată şi să-l fi nedreptăţit, el ne războieşte neîmpăcat şi fără răgaz. Domnul n-a spus „…izbăveşte-ne de cei vicleni…”, ci „de cel viclean”. Ne învaţă, astfel, să nu ne supărăm pe semenii noştri pentru ceea ce ne fac, ci să mutăm duşmănia noastră faţă de dânşii asupra diavolului, fiindcă el este cauza tuturor relelor.

Când Hristos spune „…Că a Ta este Împărăţia…” (Matei 6, 13), ne arată că diavolul se supune lui Dumnezeu şi că acest vrăjmaş al nostru, chiar şi atunci când pare a ne război, o face numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci şi el este unul din robii Săi, chiar dacă dintre aceia care s-au răzvrătit împotriva Lui şi cărora li s-a luat cinstea. Diavolul n-ar îndrăzni să atace pe niciunul dintre cei ce sunt robi împreună cu el, dacă n-ar fi luat îngăduinţă de sus. Dar ce spun eu pe unul din robii asemenea lui, când nici cu porcii n-ar putea să se pună, dacă nu i s-ar îngădui. Nici cu oile, nici cu viţeii, dacă n-ar fi căpătat învoire din Cer.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Diavolul și magia, Editura Agaton, Făgăraș, 2012, p. 12