Poezii creștine de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Studiul operei eminesciene,  ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoaștere, dornică de a-și însuși tot ceea ce oferea gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. „Nu e ramură de știință, afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, și când se înfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg șir de cărți privitoare la ea…”

Nu avem știinta că Mihai Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor în străinatate. Avem mărturie însă că în primul rând acasă, și mai apoi la Cernăuți, a făcut cunoștință cu biserica și cărțile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cărțile de învățătură n-au rezistat curiozității tânărului din Ipotești și au fost cercetate cu atenție. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat în câteva poezii și în articolele publicate în „Timpul”. Intuițiile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu sunt foarte numeroase, dar compensează prin profunzimea lor. Cel mai reprezentativ text cu privire la creștinism este un articol intitulat „Si iarăsi bat la poartă…”, publicat în ziarul „Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881. Se pare că este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sâmbata din Săptămâna Mare a acelui an, pentru că autorul scrie: „Astăzi înca Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălța din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-și fruntea sa radioasă la ceruri”.

Rugăciune

 Nădejde și-ntărire

  și zid de mântuire

  pe tine câștigându-te,

  îngenunchem rugându-te:

  de chinuri ce ne bântuie,

  Marie, tu ne mântuie!

  O, Sfântă Marie!

  Tu, maica durerilor,

  regina tăriilor,

  tăria soliilor,

  izvoru-ndurărilor

  luceafăr al mărilor,

  îndură-te, pleacă-te,

  nădejdea corabiei,

  învingerea sabiei,

  limanul sărmanilor

  și soarele anilor,

  balsamul răniților,

  norocul iubiților,

  o, dă-ne tărie,

  Sfântă Marie!

  Iisuse Hristoase,

  de oameni iubitorule,

  Mântuitorule,

  izvor mântuirilor,

  de acum și pururea

  și-n vecii vecilor!

 Rugăciune

 Crăiasa alegându-te

  Îngenunchem ruâandu-te,

  Înalță-ne, ne mântuie

  Din valul ce ne bântuie;

  Fii scut de întărire

  Și zid de mântuire,

  Privirea-ți adorată

  Asupra-ne coboara,

  O, Maică prea curată

  Și pururea Fecioară,

  Marie!

 Noi, ce din mila Sfântului

  Umbra facem pamântului,

  Rugămu-ne-ndurărilor,

  Luceafărului mărilor;

  Ascultă-a noastre plângeri,

  Regina peste îngeri,

  Din neguri te arată,

  Lumină dulce clară,

  O, Maică prea curată

  Și pururea Fecioară,

  Marie!

 Învierea

 Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

  Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;

  Un singur glas îngâna cuvintele de miere,

  Închise în tratajul străvechii evanghelii.

  C-un muc în mâini moșneagul cu barba ca zăpada,

  Din cărți cu file unse norodul îl învață

  Că moartea e în luptă cu vecinica viață,

  Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

 O muzică adâncă și plină de blândețe

 Pătrunde tânguioasă puternicile bolți;

 „Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colț,

 Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

  Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,

  Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,

  În pâlcuri sunătoare de plânsete duioasă

  A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg”.

  Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială

  Și negrul întuneric se sperie de șoapte,

  Douăsprezece pasuri răsună, miez de noapte,

  Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,

  Colo-n altar se uită și preoți și popor,

  Cum din mormânt răsare Hristos învingător

  Iar inimile toate s-unesc în armonie:

Cântari și laude’nălțăm,

  Noi, Ție Unuia,

  Primindu-L cu psalme și ramuri

  Plecați-vă neamuri,

  Cântând Aleluia!

  Hristos a înviat din morți,

  Cu cetele sfinte,

  Cu moartea pre moarte călcând-o,

  Lumina ducând-o

 Celor din morminte!”

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viață dătător,

  Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,

  Căci unul erau toate și totul era una;

  Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

  Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

  Pe-atunci erai Tu singur, încat mă-ntreb în sine-mi:

  Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

  El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii

  Și din noian de ape puteri au dat scânteii,

  El zeilor dă suflet și lumii fericire,

  El este-al omenimei izvor de mântuire:

  Sus inimele voastre! Cântare aduceți-i,

  El este moartea morții și învierea vieții!

  Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,

  Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,

  În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

  Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,

  Și tot pe lâng-acestea cersesc înc-un adaos:

  Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

  Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,

  Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,

  S-asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă radă,

  Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,

  Ș-acela între oameni devină cel întâi

  Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

 Gonit de toată  lumea prin anii mei să trec,

  Pân’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrimi e sec,

  Ca-n orice om din lume un dușman mi se naște,

  C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,

  Căci chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,

  Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o

  Când ura cea mai crudă mi s-ar părea amor…

  Poate-oi uita durerea-mi și voi putea să mor.

  Străin și făr’ de lege de voi muri – atunce

  Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,

  Și-aceluia, Părinte, să-i dai coroana scumpă

  Ce-o să amute cânii, ca inima-mi s-o rumpă,

  Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,

  Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viața!

  Astfel numai, Părinte, eu pot să-ti muțtumesc.

  Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.

  Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,

  Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,

  Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă

  Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

 

Iar când voi fi pământ

Iar când voi fi pamânt,

În liniștea serii,

Săpați-mi un mormânt

La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,

Podoabe și flamuri,

Ci-mi împletiți un pat

Din veștede ramuri.

Să-mi fie somnul lin

Și codrul aproape,

Să am un cer senin

Pe-adâncile ape.

S-aud cum blânde cad

Izvoarele-ntruna,

Pe vârfuri lungi de brad

Alunece luna.

S-aud pe valuri vânt,

Din munte tălanga,

Deasupra-mi teiul sfânt

Să-și scuture creanga.

Și cum n-oi suferi

De-atuncea-nainte,

Cu flori m-or troieni

Aduceri aminte.

Și cum va înceta

Al inimii zbucium,

Ce dulce-mi va suna

Cântarea de bucium!

Vor arde-n preajma mea

Luminile-n dealuri,

Izbind s-or framânta

Eternele valuri

Și nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creștet,

Ci codrul vânt să dea

Frunzișului veșted.

Luceferii de foc

Privi-vor din cetini

Mormânt făr’ de noroc

Și fără prieteni.