Pr. Constantin Sturzu: Pentru un creștinism fără substitute

Trăim, fără putință de tăgadă, în epoca aromelor identic naturale, a substituenților, a prieteniilor „legate“ pe rețelele sociale sau a vieților trăite în ritm de telenovelă, a hainelor din „imitație de piele“ sau a florilor de plastic… Și lista poate continua cu mult peste spațiul acordat acestui editorial. Pe scurt, trăim o viață care, în multe dintre aspecte, de fapt imită adevărata viață. Inevitabil, acestea ne marchează însuși modul în care ne trăim credința. Se pliază, ca un corset, pe modul în care ne raportăm la cele sfinte. Ne induc ideea de a înlocui cele pentru care e nevoie să ne trudim cu cele mai lesne de dobândit. Ne susțin spre a persevera în consumarea experienței noastre religioase la nivelul accesabilității imediate, instantanee chiar.

Unul aprinde o lumânare la o biserică, în drum spre serviciu, și se simte împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii pe care-i pomenește, dar nu ajunge nici măcar o dată în an să participe la o slujbă de la început până la sfârșit. Altul aduce duminica un pomelnic la altar – „pentru 40 de zile“ -, apoi se duce la ale sale, așteptând să i se îndeplinească dorințele prin ruga preotului. Spovedania e prea solicitantă, presupune pocăință, așa că se găsește adesea câte cineva care să asculte cutremurat molitfele Sfântului Vasile cel Mare (nu că ar fi posedat, ci doar pentru că vrea „să alunge răul“ din viața sa). Decât să se preocupe a se cumineca cu Sfintele Taine, care sunt „spre tămăduirea sufletului și a trupului“, creștinul nostru a găsit acum și formula de a cere vindecare și iertare de păcate la Sfântul Maslu, unde oricine poate primi înșeptita ungere cu untdelemn sfințit. Totul trebuie să fie ușor, accesibil, fără a implica o conlucrare a noastră cu harul lui Dumnezeu. E modelul pe care-l receptăm peste tot în societate, mai ales prin intermediul televiziunilor: să cauți confortul, facilul, „soluția-minune“, care te eliberează de toate problemele cât ai schimba un canal din telecomandă. De unde râvnă pentru rugăciune – „plugăria sufletului“, de unde atâta preocupare de a ne curăți de lepra păcatului, de unde să deprindem dragoste pentru Sfânta Împărtășanie – fără de care „nu vom avea viață în noi“?

Am auzit, la un anumit moment, un mare adevăr: secularizarea nu putea avea atâta „succes“ la om dacă nu pătrundea mai întâi în biserică. De la ritmul nesmintit al slujbelor care nu mai au ca reper răsăritul și apusul soarelui, ci doar un orar valabil în tot timpul anului, de la anularea diferenței dintre naos, pronaos și chiar pridvor până la zugrăvirea pereților cu tablouri religioase cu pretenții de pictură ortodoxă, de la reducerea poporului la tăcere (sau, mai precis, la o singură voce, cea de la strană) până la orice altă „adaptare“ făcută „din motive practice“ sau „în practică“ (cum găsim prin tipicele actualizate).

Dacă dorim să fim, într-adevăr, „lumina lumii“, atunci mai întâi e nevoie să facem lumină în propria curte, să evităm a ne mai mulțumi cu substitute. Putem începe prin a înlocui becul de la candelă cu flacăra ce mistuie uleiul jertfei noastre și putem continua cu toate celelalte, până se ajunge la o atât de necesară revigorare a trăirii duhovnicești. Aceasta va fi posibilă mai ales când vom cultiva în inima credincioșilor dorul după Preacuratul Trup și Scumpul Sânge al Domnului, iar nu obișnuința cu anafură (un înlocuitor, ea se dă „în locul Darului“ – antidoron), când paharul de la cununie va redeveni potir euharistic și cel botezat se va împărtăși la Liturghia baptismală (iar nu din Sfintele „uscate“). Asta ar însemna să ne dorim cu ardoare un creștinism fără substitute și adecvat vieții în Domnul, nu adaptat scăderii și neputinței omenești.

 sursa: ziarullumina.ro