Pr. Stăniloae, Pr. Cleopa sau Pr. Gherasim Iscu: Lista preliminară a mărturisitorilor din închisorilor comuniste care ar putea deveni, oficial, sfinți în 2025

În 2025, Biserica Ortodoxă Română va începe procedurile de canonizare „a unor mărturisitori și mari duhovnici misionari români din timpul comunismului”.

Decizia, mult așteptată în rândul credincioșilor români, a venit și cu întrebarea inevitabilă: „cine vor fi primii mărturisitori canonizați?”

R3media poate anunța, din surse din interiorul Bisericii Ortodoxe Române, care este lista preliminară pe care Sf. Sinod va începe discuțiile.

Biserica a ales, deocamdată, doi reprezentanți pe fiecare eparhie, după cum urmează:

Mitropolia Munteniei și Dobrogei:
Arhim. Sofian Boghiu, starețul Mănăstirii Antim
Pr. Dumitru Stăniloae

Mitropolia Moldovei și Bucovinei:
Ieroschim. Paisie Olaru, duhovnicul Mănăstirii Sihăstria
Arhim. Cleopa Ilie, starețul Mănăstirii Sihăstria

Mitropolia Ardealului:
Arhim. Dometie Manolache, duhovnicul Mănăstirii Râmeț
Arhim. Serafim Popescu, starețul Mănăstirii Sâmbăta de Sus

Mitropolia Olteniei:
Arhim. Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana
Protos. Visarion Toia, starețul Mănăstirii Lainici

Mitropolia Banatului:
Protos. Calistrat Bobu, duhovnic la Mănăstirea Timișeni
Pr. Ilarion Felea

Mitropolia Basarabiei:
Pr. Alexandru Baltaga
Protopopul Gheorghe Ivanov

După cum se poate observa, pe listă sunt nume uriașe ale ortodoxiei românești din secolul XX: Pr. Dumitru Stăniloae, considerat cel mai mare teolog al secolului trecut, pr. Cleopa Ilie, Arhim. Sofian Boghiu, Pr.Ilarion Felea,Ieroschim. Paisie Olaru sau  Arhim. Gherasim Iscu.

În ceea ce-l privește pe Arhim. Gherasim Iscu, starețul de la Tismana, despre acesta există o mărturie impresionantă: în închisoare, l-a spovedit și l-a iertat chiar pe torționarul său, ambii murind în aceeași noapte.

Iat-o, relatată de George Enache în ziarul Lumina:

„Stareţul Iscu avea zilnic accese de tuse, din ce în ce mai lungi. Trupul lui, vlăguit de ani întregi de foame şi de muncă la Canal, era zdruncinat de crize groaznice. Zăceam neputincioşi şi priveam cum moare. Câteodată nu-i recunoştea pe prietenii care veneau să-l ajute. Când era conştient, şoptea ore în şir rugăciuni şi găsea întotdeauna cuvinte de consolare pentru alţii…

Patul meu era între al stareţului şi al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a Canalului. Vasilescu, condamnat de drept comun, fusese repartizat la brigada preoţilor. Îi bătea până cădeau în nesimţire. Dar, cine ştie de ce, colonelul Albon îl luase la ochi şi fusese la rândul lui bătut atât de crunt, încât era şi el pe moarte. Tuberculoza lui avansase mult.

Vasilescu avea o faţă pătrată, cu trăsături aspre şi un păr negru, creţ, care-i cădea pe frunte. Fusese ahtiat după cele ce i se păreau a fi bucuriile vieţii, ca să poată duce un trai aşezat, mulţumindu-se cu o ocupaţie stabilă. Avusese o viaţă grea. Era asemenea ucigaşului din Macbeth – „unul pe care nenorocirile şi loviturile vieţii l-au măcinat într-atâta, încât ceea ce făptuia îl lăsa rece: el arunca o sfidare lumii“.

– Odată ce ai ajuns în lagărele acelea, faci orice ca să ieşi de acolo. Orice! Iar Albon mi-a spus că, dacă voi face şi eu ce-mi va cere el, voi fi eliberat, ne-a relatat Vasilescu. El n-avusese alte nevoi decât o haină şi o fată pe care s-o ducă la dans, iar partidul îi dăduse să aleagă: să se alăture fie celor supuşi la cazne, fie torţiona-rilor.

Acum, Vasilescu regreta toate acestea şi-şi plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le săvârşise la Canal. Nu-l cruţase nici pe stareţ. Era vizibil că se afla pe moarte şi încercam să-i aduc puţină consolare, dar el nu-şi găsea liniştea. Într-o noapte s-a trezit gâfâind, respirând greu.

– Domnule pastor, eu mă duc, a zis. Vă rog, rugaţi-vă pentru mine!

A mai dormitat şi s-a trezit din nou, strigând:

– Cred în Dumnezeu! Pe urmă a început să plângă.

În zori, abatele Iscu a chemat lângă el doi deţinuţi şi le-a cerut să-l ridice în picioare.

– Sunteţi prea bolnav ca să vă vindecaţi, au spus ei.

Toţi cei din cameră s-au pus în mişcare.

– Ce se întâmplă? Ce vrea să facă? întrebau. S-o facem noi!

– Nu puteţi voi face asta, a zis el. Daţi-mă jos din pat!

L-au sprijinit, ridicându-l.

Stareţul s-a aşezat lângă tânărul care-l torturase şi i-a pus cu blândeţe o mână pe braţ.

– Linişteşte-te, i-a spus pe un ton consolator. Eşti tânăr. Nu ţi-ai dat seama ce faci.

Cu o zdreanţă a şters sudoarea de pe fruntea tânărului.

– Te iert din toată inima şi la fel cu mine şi ceilalţi creştini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranţă că Domnul Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer.

A primit spovedania lui Vasilescu şi i-a dat sfânta împărtăşanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său.

În timpul nopţii, atât stareţul, cât şi Vasilescu au murit. Cred că s-au dus în Rai ţinându-se de mână.“¹

Sursa: https://r3media.ro/