Pr. Teofil Paraian: Dacă omul nu e doritor de Dumnezeu, nu e doritor nici de biserică

Prea Cuvioase Părinte, de ce mai are nevoie tânărul de astăzi de Biserică?

Dragă, dacă e vorba de a nu avea nevoie, nu are nevoie! Dacă are nevoie, ştie el de ce are nevoie. Noi credem că toată lumea are nevoie de Biserică. Dar asta e credinţa noastră, nu e credinţa altora. Deci cineva care are legătură cu Biserica ştie de ce are nevoie de Biserică. Şi cine nu are legătură cu Biserica nu are nevoie de Biserică.

Într-o zi eram la Cluj şi mergeam spre o biserică. Din faţa noastră veneau o mulţime de tineri, care mergeau într-o piaţă unde urma să se facă nişte jocuri de artificii. Şi eram cu încă un părinte de aici, cu părintele Matei. Şi mergând noi către biserică şi ei, din faţa noastră, mulţime, în partea opusă, am spus: Ce de oameni care nu au treabă cu noi!

Am înţeles, sunt acei tineri care nu au nevoie de Biserică. Dar poate nici ei înşişi nu ştiu că nu au nevoie de ea. Ce facem cu ei?

Ei, dragă, dacă nu ştiu, înseamnă că nu au nevoie! Un om care nu ştie că nu are nevoie de un lucru, nu are nevoie de ceea ce nu ştie el că are nevoie. Adică asta e o chestiune care depinde de poziţia pe care o are omul. Dacă am nevoie de Biserică, o caut! Dacă nu am nevoie, degeaba vine cineva şi îmi pune Biserica în faţă!

Tânărul acesta, totuşi, cum intră în conjuncţie cu Biserica? Sunt căi şi căi de a afla de Biserică. Tânărul poate nici nu ştie ce îi poate oferi Biserica şi, de aceea, nici nu o caută.

Dragă, noi trăim într-o societate în care Biserica e o realitate. Şi atunci şi pentru tânăr ea trebuie să fie o realitate. Însă dacă e o realitate de care nu te interesează, pentru tine nu e realitate. Au venit odată aici, la mănăstire la mine un tânăr de vreo douăzeci de ani, care niciodată nu a fost într-o biserică. Să vadă cum arată biserica şi pe dinlăuntru. Nu ai ce face! Dacă omul nu e doritor de Dumnezeu, nu e doritor nici de biserică. Sunt atâţi aşi atâţia oameni care nu merg la biserică, chiar dacă au fost cândva şi la biserică. În epoca de concepţie materialistă, erau de multe ori oameni care ne spuneau: „Uite, copilul nostru, până când a fost de 14-15 ani, mergea la biserică cu noi, şi acum nu mai merge!” Deci părinţii au încercat să îl apropie de biserică – şi ăsta nu era un caz independent, izolat! -, şi pe copil nu-l mai interesa, se făcea independent. Fratele meu, de pildă. Noi suntem patru fraţi. Eu, când am venit la mănăstire, mai aveam încă un frate care era în armată. Şi alt frate a făcut armata după ce am venit la mănăstire. Şi când a venit de a armată, mă temeam că l-au îndoctrinat cei din armată să nu mai meargă la biserică. Realitatea este că nu l-au îndoctrinat, însă nici el nu trăgea să meargă la biserică. Şi am întrebat-o pe mama: Merge Vasile la biserică? Şi a zis mama: Să ştii că nu prea trage spre biserică… De ce? Pentru că nu mai sunt şi alţii de vârsta lui la biserică. Tânărul nu se simte bine acolo unde-s bătrânii. El se simte bine acolo unde sunt tinerii. Şi dacă nu există un grup de tineri care să activeze cumva tineretul în biserică, el nu se duce. Nu are la ce să se ducă, pentru că oamenii nu au ajuns la convingere în aşa fel încât să zică: Ori se duce cineva, ori nu se duce, eu tot mă duc la biserică! Şi el se uită încoace-încolo: Mai e vreunul de seama mea? Dacă nu, ce rost are să vin eu acolo, dacă nu mai sunt şi alţii?

Ei, sectele, de exemplu, care sunt în general cu oameni activi, au tineretul în mână pentru că au grupuri de tineret. Cântă cu tinerii, ascultă cuvânt şi, în felul acesta, se angajează. Or noi, ce avem? Îmi spunea de curând cineva, un preot care acum e preot la Sf. Gheorghe, că a fost în Grecia. Era pentru prima dată în Grecia şi a intrat într-o biserică. Şi îmi spunea că nu a văzut oameni mai tineri de 40 de ani în biserică. No, şi e Grecia, cu tradiţie ortodoxă!…

La mănăstire la noi a fost cândva Pr. Arsenie Boca. El are afirmaţia aceasta, că cea mai lungă cale e cea care duce de la urechi la inimă. De la informaţie la convingere. Nu cred eu că putem face prea multe. Nu faci nici cu tinerii care sunt angajaţi cumva în Biserică, şi mă refer acum la elevii de seminar sau la studenţii de teologie, care nu sunt oameni cu prestanţă, oameni pe care poţi să-i recomanzi cuiva: Măi, frate, ia uite la tinerii ăştia, ce oameni cumsecade sunt şi ce bucuroşi sunt să-i slujească lui Dumnezeu!

Prea Cuvioase Părinte, vreau să vă întreb de ce alţii reuşesc să îi „activeze” pe tineri şi noi nu. mă refer, de pildă, la secte. Unul din motive ar fi poate acela că ceea ce li se propune acolo e un minim de efort duhovnicesc, o angajare mai mult de suprafaţă, şi nicidecum de adâncime…

Dragă, adâncime nu avem nici ei, nici noi! E o angajare superficială, dar e o angajare, totuşi! Adică ei se duc acolo, se roagă cu ceilalţi, cântă cu ceilalţi, spun poezii, li se dă cuvânt să vorbească, dacă e talentat… Adică e cineva care să se ocupe de tineri! Or la noi nu e nimeni care să se ocupe de tineri. Eşti preot, faci slujba şi atâta tot! Asta e toată activitatea ta şi toată lucrarea ta de angajare în lucrul cu tinerii. Nu se face nimic pentru treaba aceasta!

Revenim puţin la ideea iniţială. Am înţeles, există această categorie de tineri, care nu au nevoie de Biserică. Dar Biserica, are nevoie de acei tineri?

Biserica are nevoie de toţi oamenii. Ea vrea să îi cuprindă pe toţi oamenii: şi pe tineri, şi pe bătrâni, şi pe cei de vârsta de mijloc, şi pe copii… Noi spunem mereu că Biserica îi botează pe copii ca aceştia să poată să aibă parte de darurile Bisericii din copilărie. Într-adevăr, acu posibilitatea să se încadreze în rânduielile Bisericii din copilărie. Eu, de exemplu, pot să spun că m-am trezit în Biserică din copilărie. Nici nu înţelegeam că se spune ceva cu sens în Biserică. Aveam impresia că se scot numai nişte sunete. Cu vremea, am început să îmi dau seama totuşi se spune ceva. Pot să spun că m-am trezit în Biserică. Şi cu mine s-or fi trezit şi alţii. Mergeam cu părinţii la biserică… Era o rânduială în familia noastră. Dar asta nu a însemnat pentru noi şi o ancorare în credinţă. făceam anumite lucruri pe care după aceea le-am făcut şi mai departe unii dintre noi. Din cei patru fraţi câţi eram, numai eu mai reprezint Biserica în familia noastră. Părinţii au murit – Dumnezeu să-i odihnească! -, fraţii şi-au văzut de treburile lor, de familiile lor, şi-au împlinit datoriile după posibilităţile lor, dar credinţa nu au mai dus-o înainte. Au rămas doar nişte amintiri cele care le-am avut noi în familie.

Mă gândesc cu toată bucuria la acele rânduieli. Păi zicea mama – Dumnezeu s-o odihnească! -, atunci când punea mâncarea pe masă: No, haideţi la Tata nost`, să ne putem apuca să mâncăm! Gândeşte-te numai la formula asta: Să ne putem apuca să mâncăm! Nu avem dreptul să mâncăm dacă nu zicem Tatăl nostru! Era o rânduială. Sau zicea mama seara: Sculaţi-vă la rugăciune! Nu vă puneţi ca caii!… Şi noi ne sculam şi ne rugam. Ne rugam, până ce ne-o stăpânit! După ce ne-am dus şi ne-am văzut de treabă, am făcut precum caii…

Dragă, să ştii că nu e chiar simplă treaba! Noi idealizăm cumva lucrurile, dar nu sunt aşa…

Apropo de ce discutam… Ce vă spune procentajul acesta de aproape 90 % de ortodocşi?

Nimic! O minciună! Asta îmi spune.

Aici, la noi la mănăstire, s-a ţinut un simpozion o dată, în legătură cu Biserica şi societatea. Şi am avut şi eu un cuvânt acolo. Şi am zis aşa: Dacă Biserica Ortodoxă e reprezentată statistic de 88 % din populaţie, înseamnă că nu avem de ce să vorbim de Biserică şi societate. Ce Biserică şi societate? E o societate creştină, e o Biserică, şi deci nu avem despre ce vorbi!… Or, în realitate, noi vorbim de Biserică şi societate pentru că cei 88 % nu sunt, de fapt, creştini! Păi câţi vin la mine la spovedit şi se declară ortodocşi şi nu au nimic ortodox în ei şi nici o urmă de religiozitate în sufletul lor.

Atunci, de ce mai vin?

Păi vin pentru că e Postul Paştelui şi aşa s-o pomenit… Vin pentru că insistă părinţii să vină… Vin pentru că asta e tradiţia… Îi mai şi întreb: Păi de ce ai mai venit aici, dacă nu ai nimic religios în tine? Ei, aşa ne-am pomenit… Să venim în Postul Paştelui la Biserică, la împărtăşit…

L-am oprit pe unul, pe un inginer, de la împărtăşanie. Şi vine mama lui: Părinte, dumneavoastră nu ştiţi cât am tras eu de el să vină la spovedit şi la împărtăşit şi dumneavoastră nu l-aţi împărtăşit! Şi i-am zis: Păi să facă ce i-am spus! Altfel nu stau de vorbă cu el…

Sau cu oamenii care nu vin la biserică… Eu nu stau de vorbă cu ei, nu am ce vorbi! Ce să vorbesc cu ei?!… Atât le spun: să meargă la biserică. Şi dacă merg, pot să mai vină şi la mine. Dacă nu, degeaba o venit şi când o venit! Nu ne jucăm cu lucrurile astea! Doar aşa, dacă suntem şi noi inconştienţi. Pentru că mai sunt şi preoţi care nu sunt cum trebuie.

De exemplu, vine cineva şi îmi spune: Părinte, am un băiat, om de treabă… La Biserică e drept că nu merge, dar în toate posturile, întotdeauna în Postul Paştelui se cuminecă! Şi o întreb: Zi-mi şi mie unde-i preotul ăla care-l cuminecă? Aş vrea să-l cunosc şi eu! Cum de-l cuminecă dacă nu merge la Biserică?…

Nu suntem hotărâţi pentru binele oamenilor, ci pentru binele nostru.

Părinte, un tânăr poate fi om moral deplin şi fără să Îl aibă pe Hristos?

Cred că da. Acum, depinde ce gândeşti despre moralitate, despre morală. Sunt foarte puţini oameni care sunt angajaţi la bine prin Dumnezeu. Cei mai mulţi merg în mod natural spre bine, pentru că omul are totuşi în sine chipul lui Dumnezeu. Şi atunci sunt oameni de treabă. De exemplu, eu am avut un cumnat, Dumnezeu să-l odihnească! N-avea nimic religios în el! Însă au fost mulţi oameni credincioşi care n-au fost de măsura lui ca om cumsecade. Ei, n-o făcut nici el numai bine, o făcut şi rău, dar nu rău cu voia, rău, aşa, că n-o ţinut seama neapărat de nişte principii morale. Dar şi-o văzut de treabă. Toată lumea care l-o cunoscut l-o lăudat ca om de treabă. De ce? Nu a făcut rău la nimeni, a făcut bine cât o putut… Dar cu Biserica nu a avut nici o legătură! Nu era încrâncenat, să zică: Eu sunt ateu! Pe mine nu mă interesează… Era respectuos, cu mine vorbea la plural, deşi nu avea de ce să vorbească la plural cu mine, pentru că eram cumnatul lui, dar avea respectul ăsta faţă de mine. Şi nu pentru că sunt preot, ci pentru că eram altceva decât el.

Prelungind puţin ideea…. Poate e o întrebare pentru Dumnezeu, însă v-o adresez şi dumneavoastră: Cum îi vede Dumnezeu pe aceşti oameni?

Păi n-am de unde să ştiu!… Într-adevăr, la întrebarea asta numai Dumnezeu poate să răspundă. Noi nu ştim! Nu ştim ce va face Dumnezeu cu oamenii ăştia. Noi vrem ca Dumnezeu să-i ierte, să-i primească, dar nu ştiu dacă se va putea.

E o poveste cu Ivan Turbincă, scrisă de Ion Creangă. Când s-o dus Ivan Turbincă la iad o întrebat: Mahorcă este? Nu! Vodcă este? Nu! Femei sunt? Nu! Apăi nu-i de mine aicea… Ei, Creangă a sesizat ceva când a făcut povestea asta. Oamenii dacă nu-s de rai şi îi duci în rai, ce să facă acolo? Se plictisesc în rai!…

Din experienţa Prea Cuvioşiei Voastre: e mai rău tânărul vremurilor noastre decât părinţii, bunicii lor la vremea tinereţii?

Cred că da! Şi ştii de ce? Pentru că atunci exista consideraţie faţă de Dumnezeu, faţă de Legea lui Dumnezeu. Chiar dacă poate nu se gândeau atâta la Dumnezeu, dar se gândeau că există o Lege care trebuie ţinută. Şi atunci, în felul acesta, se împuţinau păcatele, sau nu se făceau.

După aceea, nu era sursa aceasta de păcate, care e televizorul. Televizorul cu filme sexy, cu filme porno, pe care le privesc tinerii cu sete. Cei de demult nu aveau aşa ceva!… Şi mai era ceva. Aveau o sfială întemeiată pe rânduiala vieţii, pe rânduiala Bisericii. Bunica mea – Dumnezeu s-o odihnească! – zice că s-o dus odată la o vecină şi soţul la vecina aceea era plecat undeva în ţară, la lucru. Şi i-o scris o scrisoare la soţul ei. Bunica o văzut-o pe masă şi a citit-o. „Dragă Niculae, asta şi asta… Dragă Niculae, asta şi asta…” Şi o zis către vecina: „Tu, eu spui drept că mi-ar fi fost ruşine şi de hârtia asta să-l drăgăluiesc atâta…”

Aşa că sigur s-au făcut mai puţine păcate în trecut.

Care credeţi că sunt cele mai grele păcate ale tânărului de astăzi?

Sexualitatea. Cele bazate pe sexualitate. Şi încurajate de părinţii tinerilor. Chiar ieri a fost la mine un cetăţean care zicea că citeşte scrierile Părintelui Arsenie, că are doi copii, unul de 24, unul de 22, care, în casa lui, stau cu prietenele lor. I-am spus: Măi, degeaba citeşti tu cărţile Părintelui Arsenie, dacă tu patronezi nişte treburi de felul ăsta!

Avem soluţii alternative la aceste păcate? Avem oameni ai Bisericii care să iasă înaintea tinerilor, ca parteneri egali de discuţie, cu un discurs la zi, „pre limba” tinerilor? Tânărul de astăzi nu mai poate fi mulţumit doar cu câteva trimiteri la cum erau odată cei de foarte demult sau cu ce au spus, pe limba foarte vechilor cazanii, unul sau altul din Sfinţii Părinţi, absolut irelevanţi pentru el. Şi mă refer acum la o discuţie reală, argumentată…

Dragă, dacă nu crezi în Dumnezeu nu ai nici un argument în legătură cu Dumnezeu. Şi dacă crezi în Dumnezeu, ai toate argumentele! Adică tinerii, dacă se interesează de Dumnezeu, atunci ştiu şi cum să se raporteze la Dumnezeu. Dacă nu, nu ai ce să îi dai! Ce să îi dai în locul filmelor sexy? Ce să-i dai în locul filmelor porno? Nu-i dai nimic! Şi chiar dacă-i dai altceva, nu e ceea ce-i trebuie lui sau ceea ce-i place lui! Aşa că, noi ne putem ocupa de tineri, însă fără nici un sens. Chiar şi întruniri din acestea, care se fac, unde vine papa, şi se adună acolo 50.000 de oameni… Aceia sunt cu prezervativele în buzunar! Nu toţi, bineînţeles…

Părinte, am o mică dilemă. La prea Cuvioşia Voastră la conferinţe vin foarte mulţi tineri. Sunt, din ei, cu siguranţă şi unii care vin din curiozitate, să audă şi ei ceva puţin altfel decât discursul cu care sunt obişnuiţi zi de zi. Acei tineri despre care spuneam că se situează în antecamera de care pomeneam ceva mai la început…

Dragă, acei tineri vin numai la mine, vin pentru mine, nu vin pentru ei! Adică vin pentru că au mai fost o dată, le-o plăcut… Eu vorbesc pe înţelesul tuturor, nu vorbesc păsăreşte! Şi atunci oamenilor le place, vibrează o dată cu mine. Însă e vorba de sămânţa despre care a spus Domnul Iisus Hristos că a căzut pe pământ pietros. Ascultă Cuvântul, îl primesc cu bucurie, şi îndată ce se duc în altă parte, renunţă la Cuvânt! Adică eu nu am încredinţarea că realizez ceva extraordinar! Eu îmi fac datoria din punctul meu de vedere. De bucurat se bucură toţi, dar nu au consistenţă, nu caută lucrurile acestea şi în altă parte şi de altă dată.

Totuşi sămânţa este semănată şi s-ar putea să prindă la unii…

Ai zis bine s-ar putea!

Pe mine mă bucură cazuri în care, de pildă, găsesc pe Internet semnale ale tinerilor care au auzit undeva un cuvânt, o conferinţă a unui părinte sau altul, le-a plăcut ceea ce au descoperit, iar acum cer cărţi, sfaturi… E o cale şi aceasta, totuşi.

Da, e o cale, dar e calea strâmtă, şi puţini merg pe ea, zice Domnul Hristos! Asta e realitatea. Nu că nu ne facem noi datoria. Facem ce putem face, cât ne e şi priceperea, dar nu sunt oamenii câştigaţi pentru Dumnezeu! Nici ai noştri, nici alţii, din altă parte… Toţi suntem la pământ!

Ce vă bucură cel mai mult la un tânăr credincios?

Credinţa lui! Dacă e. Şi dacă nu e stâlcit, pentru că sunt atâţia tineri rătăciţi din temelia lor. Şi chiar dacă par religioşi, sunt deviaţi de la adevăr.

Aş vrea să vă pun câteva întrebări simpluţe, dar pragmatice, care fac parte din orizontul tinerilor.

Ce este discoteca, Prea Cuvioase Părinte?

Ce e discoteca? E gura iadului! Discoteca e gura iadului. Dacă vrea cineva să ştie pe unde se ajunge în iad, să ştie că prin discotecă. Iar dacă vrea să ajungă în rai, să ştie că prin Biserică.

Dansul, este sau nu este păcat?

Părerile sunt împărţite. Poate să fie şi poate să nu fie. Acum, păcatul vine din faptul că în dans se angajează oamenii prin prea multă apropiere. Asta excită sau poate duce la excitare. Şi asta duce la păcat. Dar dacă lucrurile se petrec nepătimaş… Cum a zis tatăl fiului risipitor? Să ne bucurăm că fiul meu acesta fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat.

sursa agnos.ro/