Preasfințitul Petru, Episcop de Ungheni și Nisporeni, alături de creștinii municipiului Ungheni în a doua Duminică după Paști

26 aprilie 2020. În a doua duminică după Învierea Domnului, numită și Duminica sfântului apostol Toma, Preasfințitul Petru, Episcop de Ungheni și Nisporeni a oficiat Sfânta Liturghie și slujba de pomenire a celor răposați după rânduiala pascală, în Catedrala Episcopală „Sf. Bnc. Knz. Alexandru Nevski” din municipiul Ungheni.

Serviciul Divin a fost săvârșită conform prevederilor Comisiei pentru Situații Excepționale a Republicii Moldova, fără participarea credincioșilor în locașul de cult și nici în curtea bisericii dar cu binecuvântarea Ierarhului Apostolul, citirea pericopei evanghelice și predica au fost rostite din pragul bisericii ca să fim mai aproape de credincioși iar cădirile au fost săvârșite până în stradă în mijlocul credincioșilor aflați în fața catedralei.

Credinţa este începutul mântuirii noastre, iar necredinţa este pricina osândirii noastre şi în lumea aceasta şi-n cea viitoare

(fragmente din predica din duminica Tomei)

       Cele mai importante cuvinte de luat aminte din evanghelia duminicii de astăzi: „Nu fi necredincios, ci credincios!”. Deși aceste cuvinte îi sunt spuse de Domnul Hristos Apostolului Toma, ele înțelese și ca un cuvânt spus de Iisus fiecăruia din noi, mai ales în aceste vremuri de cernere a credinței.

Mulți poate și se întreabă cu o oarecare nedumerire: De ce e neapărat să fiu credincios? Deoarece credința și credincioșia ta sinceră te face prin excelență drept, sfânt și desăvârşit. Iar necredința sau puţina credincioşie și îndoiala în existenţa lui Dumnezeu şi a lucrurilor nevăzute, ne poate face vicioşi, iubitori de păcate, stricaţi şi nelegiuiţi, rătăcind de la drumul mântuirii. Mai pe scurt credinţa este începutul mântuirii noastre, iar necredinţa este pricina osândirii noastre şi în lumea aceasta şi-n cea viitoare.

Sfânta Evanghelie de astăzi ni-l arată pe Sfântul Toma în aceste două stări, a credinţei şi a necredinţei. El se îndoieşte de învierea lui Hristos şi nu a vrut să creadă ca ceilalţi apostoli. Dar după ce a pipăit coasta Mântuitorului şi semnele cuielor, s-a încredinţat pe deplin şi a mărturisit cu credinţă ca nimeni altul, zicând: „Domnul meu şi Dumnezeu meu!”. Or, noi „având atâta nor de mărturie” cum zice Sfânta Scriptură, nu mai trebuie să fim îndoielnici și neîncrezători ca Apostolul Toma la început, ci să avem mărturisirea credinței lui de la urmă.

Totuși, cea mai temeinică adeverire a Învierii lui Iisus a fost încredinţarea lui Toma. Cât de emoționantă a fost această încredințare noi putem doar să ne închipuim. Când a devenit credincios de neclintit Toma? Atunci când a ascultat de chemarea lui Hristos: „Adu-ţi degetul tău încoace, şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea…”. Deci, Toma când s-a apropiat de Hristos, Harul ceresc îi deschide ochii întunecați de necredință. „Lumina lui Hristos, care luminează tuturor”, i-a luminat și ochii lui Toma. Aceeași lumină ne poate deschide și ochii noștri și poate îndepărta întunericul necredinței noastre, doar că trebuie să ne apropiem de Domnul. Or, cei care sunt necredincioși sau puțin credincioși încă nu sunt aproape de Hristos, ar lumina sa nu-i luminează încă și nu-i încredințează de dumnezeirea Sa.
Dar oare este de ajuns numai a crede în Dumnezeu? Sfântul apostol Iacov ne spune foarte clar: „Credinţa fără fapte este moartă, după cum trupul fără suflet este mort”. Şi tot el arată că şi „dracii au credinţă puternică şi se cutremură”, dar faptele lor ştim cu toţii că sunt împotriva lui Dumnezeu. Şi zice iarăşi Apostolul Iacov: „Suflete prea curvare, nu ştii că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?

Aici este vorba despre lumea necredincioasă, despre lumea vrăjmaşă Bisericii şi dreptei credinţe ortodoxe. Da, credinţă are multă lume, dar o credință după capul lor, care ajunge să fie o credinţă rătăcită. Întâlnim creştini care n-au fost la Biserică şi n-au venit unii de când erau copii şi dacă-i întrebi, ei răspund că au credinţă, că se pot închina şi ei cred că există Dumnezeu, dar după faptele lor îi vom cunoaşte, aşa cum a spus Mântuitorul.

Iată ce scrie un preot creştin din vremea aceea pentru o cetate din părţile Tebaidei: „Erau în cetatea aceea foarte mult popor, multe biserici şi mănăstiri şi nu se afla acolo nici un om de altă credinţă sau vreun eretic; toţi erau creştini ortodocşi, iar cei mai mulţi vieţuiau în feciorie, în chipul călugărilor, şi erau de acest fel ca la zece mii de bărbaţi şi două zeci de mii, parte femeiască. Aceştia căutau să placă lui Dumnezeu cu tot felul de fapte bune în linişte, în curăţie şi ascultare de mai marii lor. Erau păzitori ai sfintelor sărbători şi duminici, iubitori de străini şi se întreceau care mai de care în fapte bune, mai ales în fapta milosteniei”.
Dar ce vedem astăzi între creştinii noştri, care numai de formă mai poartă credinţa? Nu mai spun, că le ştiţi prea bine. Nu mai e frică de Dumnezeu, a pierit orice ruşine, s-au lepădat încetul cu încetul de dreapta credinţă. Când clopotele sună la Biserică, chemând pe creştini să ia parte la Sfânta Liturghie, lumea se duce în târguri să vândă şi să cumpere. Lumea au ajuns să nu mai aibă frică de Dumnezeu şi nu mai păzesc sfânta duminică.

Un alt scriitor creştin povesteşte o întâmplare ce scoate în evidență starea duhovnicească a oamenilor de astăzi. Se zice că un om bogat, învăţat şi râvnitor în a păzi ziua sâmbetei, avea într-un orăşel un prieten creştin, şi mergând acolo dânsul, a zăbovit până în ziua sâmbetei. S-a întâmplat ca în acel oraș omul cel bogat să cadă într-o groapă cu multă murdărie. Creştinul îl găseşte scufundat în murdărie pe cunoscutul său. Ca om bun ce era, creștinul nostru, îi cere ca să-i dea mâna şi să-l scoată afară, dar acel om scufundat refuză zicând: „Nu, nu se poate că este ziua sâmbetei și eu țin mult la această zi”. Şi a rămas acolo până a doua zi.

Trecând ziua sâmbetei a mers creştinul să vadă ce face acolo, era duminică dimineaţa şi voia să meargă la Sfânta Biserică. La găsit tot în murdărie, iar acum îi ceru creştinului să-l scoată de acolo; dar şi creştinul nostru cu frică de Dumnezeu, înflăcărat în credinţă i-a spus: „De ce n-ai vrut ieri să te scot? Azi e ziua Domnului şi cum voi putea eu să calc porunca Domnului meu”.
Iată cum ţineau creştinii din vremea aceea la credinţa lor, ce frică aveau de Dumnezeu. Nu ca cei de astăzi, care s-au vândut pentru bani şi s-au lepădat şi de sărbători şi de Dumnezeu. Te doare sufletul când vezi creştinele noastre, fete tinere, plimbându-se şi distrându-se cu tot felul de străini, că s-a spurcat pământul ţării noastre de destrăbălările pe care le fac fetele creştinilor cu toţi păgânii şi necredincioşii, ateii şi vrăjitorii, cu toate naţiile şi rasele pământului. Au făcut copii şi au rămas pe pământul ţării noastre care este o ţară sfântă de la strămoşii noştri creştini. Păcatele acestea sunt foarte mari şi grele şi cad sub blestem dumnezeiesc, al sfinţilor părinţi şi al moşilor şi strămoşilor noştri, cad aceia care le-au făcut şi le fac.

 În noaptea Învierii am auzit chemarea: „Veniţi de luaţi lumină!” Această lumină este simbolul luminii lui Hristos, care luminează în întunericul acestei lumi. De aceea se cuvine a păzi cu sfinţenie această lumină, căci ea este, așa cum am menționat deja, cea care îndepărtează întunericul necredinței, al bolii, al sărăciei și al orice greutate din viața aceasta pământească.

Preasfințitul Petru,

Episcop de Ungheni și Nisporeni

Sursa: http://episcopia-ungheni.md/