Prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare

În paralel cu numeroasele acţiuni de ordin politic intern şi extern, de ample relaţii  diplomatice, de atâtea războaie şi cetăţi zidite şi reconstruite, Ştefan cel Mare, pe parcursul îndelungatei sale domnii, s-a manifestat şi ca un bun creştin cu frică de Dumnezeu şi cu stimă faţă de  memoria părinţilor şi strămoşilor săi, a rudelor apropiate.

Fie din îndemnul de a înveşnici numele acestora, dar şi al său, fie de a aduce mulţumire lui Dumnezeu, pentru norocul de a obţine atâtea victorii în războaie, şi pentru a înveşnici memoria celor căzuţi în luptele pentru independenţa ţării, voievodul a ctitorit şi a înălţat numeroase lăcaşuri de rugăciune – mănăstiri şi biserici. Cine nu ştie azi de celebrele sale ctitorii –  mănăstirea Putna, Sf. Ilie de lângă Suceava, Dobrovăţ, minunatele biserici de la mănăstirile Voroneţ, Neamţ, Căpriana, din numeroase oraşe şi sate ale Moldovei. Ştiţi voi oare care a fost prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare?

De la o mare cumpăna din copilărie la prima ctitorie

Oricât de mult nu am dori, iubite cititorule, să te ferim de emoţii negative, totuşi tema propusă în secvenţa de faţă ne obligă să ne aducem aminte din nou de tragicul sfârşit al lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, în noaptea de 14 spre 15 octombrie 1451 în satul Reuseni de lângă Suceava. După cum am arătat şi în alte secvenţe, Ştefan fiind încă copil pe atunci, împreună cu mamă-sa  au scăpat cu viaţă ca prin minune, refugiindu-se peste hotarele Ţării Moldovei. Cum s-au petrecut evenimentele în detaliu în acea noapte groaznică  nu mai spun direct nici letopiseţele, nici tradiţia populară orală. Cu toate acestea unele amănunte se pot întrezări, fiind puse alături atât documentele istorice cât şi rezultatele unor săpături arheologice. Or, acestea par să ne informeze despre faptul că în noaptea aceea blestemată,  după ce voievodul asasinat mai zăcu un timp în băltoaca de sânge, unii oameni din anturajul său, fie că li s-a permis, fie că l-au furat, la propriu, pe voievod şi l-au adus pe căi ocolite la una dintre cele mai apropiate mănăstiri unde şi fu îngropat.  După ce mai multă vreme nu s-a ştiut nimic în această privinţă, cercetările au arătat că Ştefan şi mamă-sa  ştiau unde a fost dus pentru somnul de veci  Bogdan al II-lea.  Aceasta era o aşezare monahicească numită Pobrata sau Probota, situată nu departe de Reuseni, pe Valea Siretului, fiind întâlnită în izvoarele istorice şi cu denumirea de Sf. Nicolae din Poiană, una din cele mai vechi mănăstiri din Moldova, care a fost întemeiată înainte de 1391, fiind o veche ctitorie voievodală.  Precum arată un vechi document, încă străbunicul lui Ştefan cel Mare, Ştefan I (1394-1399), aici „au făcut şi biserica cea dintâi durată”, iar în 1398 acelaşi voievod dăruieşte mănăstirii şi două sate. În sec. al XV-lea Pobrata a devenit un important centru de cultură şi instruire cărturărească. Pe atunci mănăstirea avea numai construcţii modeste, inclusiv biserica, în care, după cum admit oamenii de ştiinţă, a fost înmormântat Bogdan al II-lea.

De la o vreme, dar mai frecvent după ce se tămădui rana de la picior, tot mai des putea fi văzut la mănăstirea din Poiană şi Ştefan voievod cu suita sa. După Sfânta Liturghie el se retrăgea în chilia stareţului Stahie unde asculta cu luare aminte la cele spuse de bătrânul călugăr. Se prea poate că anume acest stareţ l-a convins pe tânărul voievod că ar fi bine să înalţe la Pobrata o nouă biserică de piatră, în care să fie reînhumat tatăl său, Bogdan. După cum s-a dovedit mai târziu, prin 1463-1464, dar nu mai târziu de luna noiembrie 1465 frumoasa biserică de piatră a fost înălţată. Aceasta s-a dovedit a fi prima mare ctitorie a lui Ştefan cel Mare.  Ceea ce l-a determinat pe Ştefan să facă acest prim pas  din amplul său program cultural-ctitoricesc a fost la sigur că monahii i-au povestit că mănăstirea din Poiană s-a aflat de la bun început sub îngrijirea moşilor şi strămoşilor săi, voievozi ai Ţării Moldovei. Cu atât mai mult că aici zace şi trupul tătâne-său.

Ştefan vodă şi Pobrata

După cum convenise cu bătrânul stareţ, Ştefan vodă a înălţat noua biserică de piatră „mai la vale lângă pârâu” cu meşteri zidari şi zugravi aduşi de la Suceava sau din alte târguri. Din nefericire, această construcţie nu a ajuns până în zilele noastre, deoarece peste câteva decenii în zonă s-au produs masive alunecări de teren, care au deteriorat şi biserica nou zidită. În ultima decadă a sec. al XV-lea  meşterii zidari ai lui Ştefan au încercat să consolideze edificiul, dar un nou val de alunecări, din primele decenii ale sec. XVI-lea, au desfăcut construcţia în trei părţi. În a doua sa domnie, Petru Rareş (1541-1546) înalţă o nouă biserică de piatră la Pobrata, în care au fost strămutate şi mormintele bunicilor săi dinspre tată. Această din urmă biserică de la Pobrata a ajuns până în zilele noastre.

Săpăturile arheologice efectuate în ultimii ani în zona afectată de surpările masive de teren au scos în vileag blocurile ale bisericii edificate de către Ştefan cel Mare, dându-le acestora posibilitatea să-şi facă o reprezentare destul de clară despre aceea cum arăta iniţial prima ctitorie a voievodului. În urma săpăturilor s-a văzut că voievodul a înălţat la Pobrata o biserică de proporţii destul de impunătoare pentru acele timpuri. Arheologici au scos în vileag urme, materiale, care arată că biserica cu hramul Sf. Nicolae a lui Ştefan cel Mare de la Probota a avut şi elemente de pictură exterioară, de unde se consideră că acest fenomen al picturii murale bisericeşti, care a avut o puternică înflorire în sec. al XVI-lea, mai cu seamă în domniile lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) şi Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) îşi are originile la începuturile înfloritoarei epoci a lui Ştefan cel Mare.

După câte se pare voievodul dorea ca mănăstirea Pobrata să devină necropolă domnească unde să fie înmormântaţi nu numai părinţii şi rudele apropiate, dar poate şi el personal. Într-adevăr, săpăturile au scos la iveală gropniţa bisericii, în care au fost descoperite doar două morminte, care, se crede, aparţin lui Bogdan al II-lea şi Mariei-Oltea, care se stinge din viaţă la 4 noiembrie 1465. Ceea ce l-a determinat pe voievod să renunţe la transformarea Pobratei în gropniţă domnească au fost aceleaşi alunecări de teren, care l-au făcut pe voievod să caute în această privinţă alte variante. Începuturile zidirii mănăstirii Putna în 1466 este o dovadă cât se poate de grăitoare în această privinţă.

În scurtă vreme, Ştefan a venit la această mănăstire cu bogate danii. Astfel, în anii 1458, 1463, 1471 şi 1472, Ştefan dăruieşte mănăstirii Pobrata satele: Oniceni, Bodeşti, Tătăruşi, Iurcani, Verejani ş.a.  O bogată şi interesantă danie aceluiaşi lăcaş de rugăciune  face  Ştefan vodă şi în 1466 „pentru mântuirea sufletelor părinţilor şi moşilor şi pentru sănătatea sa şi a membrilor familiei sale”, în fiecare an  de la noi câte 10 buţi (butoaie – n. n.) de vin şi două măji (căruţe – n. n.) de peşte, o maje de morun, iar cealaltă de carp, şi jumătate de piatră (unitate de măsură a cantităţii – n.n.) de ceară de la Târgul Frumos, şi toate bărbânţele (vase speciale de lemn, putină – n,n) de miere din desetina care va fi din satele lor, ceea ce va fi de la oamenii lor de la Botne (zonă geografică a mănăstirii Căpriana – n. n.), şi iezerul de la gura Bâcului şi cu toate gârlele, şi prisaca lui David, pe Bâc, şi în dreptul gurii Bâcului, pe Nistru, să-şi facă două setci (locuri special amenajate de pescuit – n. n.)”.

 Maria-Oltea în drum spre Pobrata

Precum reiese din tradiţia populară orală la această mănăstire s-a călugărit Maria-Oltea, după ce fiul ei Ştefan a urcat în scaunul voievodal de la Suceava. Deoarece în mănăstirea Pobrata  sălăşluiau pe acea vreme doar monahi, este greu de crezut că Maria-Oltea s-a călugărit la această mănăstire. În schimb, după cum putem întrezări realităţile de atunci, atât monahii din partea locului, cât şi cei care veneau la rugăciune la Pobrata văzuseră deseori aici o evlavioasă  femeie  în strai cernit, îngrijind de mormântul lui Bogdan al II-lea sau stând în genunchi nemişcată în faţa icoanei Sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Aceasta era Maria-Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, care pe la praznicele mari împărăteşti părăsea feritul ei iatac din palatul domnesc de la Suceava, luând calea spre Pobrata pentru a sta de veghe la mormântul soţului ei.

La sigur că noua biserică de piatră a Pobratei a fost finisată înainte de 4 noiembrie 1465, când se stinge din viaţă Maria-Oltea, deoarece, după cum arată ultimele investigaţii, bătrâna mamă a fost înmormântată alături de Bogdan al II-lea în gropniţa noii biserici zidite de Ştefan cel Mare. Peste o anumită  vreme  la fel ca şi altor moşi şi strămoşi ai săi, din porunca şi cheltuiala lui Ştefan iscusiţi meşteri au confecţionat şi au instalat pe mormintele părinţilor săi spre veşnică amintire frumoase lespezi de marmură.  Ulterior prin vâltoarea veacurilor din acestea au rămas doar unele fragmente descoperite în sec. al XX-lea.

Mai mult timp s-a considerat că în aceeaşi biserică de la Pobrata a fost înmormântată şi prima soţie a voievodului – Eudochia de Kiev, deoarece mănăstirea Putna abia se zidea pe atunci. Cercetările din ultima vreme au arătat că Eudochia doamna a fost aşezată spre odihna de veci în biserica domnească cu hramul Sf. Gheorghe, numită şi Mirăuţi, din Suceava.

Aşa dar, prima mănăstire care s-a învrednicit de construcţia unei biserici de piatră din partea marelui voievod a fost cea cu hramul Sf. Nicolae din Poiană, numită şi Probota Veche (Pobrata).

Despre alte ctitorii ale slăvitului voievod vom povesti în alte secvenţe.

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 10 Iunie, 2004