Prin milostenie să ne apropiem de semeni şi de Dumnezeu

Când sufletul ne este rănit de patimi grele, când ghearele osândirii de aproapele ne fură toată bucuria de a sta împreună cu cei dragi, când pizma, invidia şi supărarea ne rod sufle­tul precum rugina roade fierul, Dumnezeu ne întinde mereu funia milosteniei ca să ne ridice din nou de la neomenie la omenie, de la tristeţe la bucurie.

Milostenia este gura noastră de aer duhovnicesc şi fără ea ne-am sufoca definitiv în patimi. Când facem o pomană cu cel nevoiaş, inimile ni se fac uşoare şi căpătăm iarăşi îndrăzneală în rugăciune. Când miluim pe cel sărman, dispar gândurile sălbatice din noi şi simţim că suntem din nou oameni ai lui Dumnezeu. Iubirea faţă de cel sărman ne apropie imediat de Dumnezeu, apropiere ce ne redă setea de viaţă şi bucurie duhovnicească. Ce minunat balsam este milostenia pentru cel lovit de patimi şi de tristeţe apăsătoare! Ce mi­nunată virtute este milostenia aceasta care ne face asemenea lui Dumnezeu şi fii ai Lui!

Nici nu gândim cât de mult lucrează Dumnezeu la schimbarea şi desăvârşirea noas­tră prin milostenie. Din pricina unei neînsem­nate milostenii, Dumnezeu face dintr-un mare zgârcit un mare sfânt. Prin milostenie a putut Dumnezeu lucra la îndreptarea a doi desfrânaţi şi beţivi, ca mai apoi aceştia să devină Sfinţii Mucenici Bonifatie şi Aglaida. Mult lucrează Dumnezeu prin milostenia pe care o facem, dacă milostenia este săvârşită cu inima înfrân­tă. Obişnuinţa în fapta milosteniei biciuieşte nepăsarea şi comoditatea din noi, alungă zgârcenia şi osândirea aproapelui din suflet, dându-ne inimă de părinte pentru toţi oamenii şi învăţându-ne a fi lesne săritori la necazul celui de lângă noi. Milostivindu-ne de cei săr­mani, inima se lasă înduioşată de smerenia şi răbdarea năpăstuiţilor, înduioşare ce aduce duh de jertfă. Duhul de jertfa aprinde inima de dragoste, o face sensibilă, nobilă şi lesne iertă­toare. Astfel alungăm de bunăvoie întunericul din noi, iar Dumnezeu îşi face mai mult loc în sufletul nostru ca să sădească sămânţa de rai după care tânjim mereu.

Când facem milostenie, aşa să ne uităm în ochii celui sărman: ca la un frate ce ne ajută prin necazul ce şi-l poartă cu răbdare şi smere­nie să facem şi noi o faptă bună cu care Dumnezeu să ne mântuiască, o faptă cu care să dobândim împărăţia cerurilor.

De aceea iubiţi fraţi şi surori întru Hristos să nu-l ocolim pe cel aflat în nevoi şi suferinţe, căci nu degeaba ni l-a scos Dumnezeu în cale. Să facem milostenie cu gând curat şi în tăcere, fără ca să ştie stânga ce face dreapta, dar mai ales din avut agonisit cinstit. Aşa să ne ajute Dumnezeu, căci: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7).

 Preot Octavian MOŞIN