Prin răbdare veți mântui sufletele voastre. Cum să biruim mândria ?

Rostind cuvântul „smerita cugetare”, simți dintr-o dată cât de străină este aceasta de duhul contemporaneității. Ce smerită cugetare, ce smerenie, când toată viața de acum este construită exclusiv pe admirarea de sine, pe lauda de sine, pe emfaza forței, întâietății, grandorii exterioare, puterii ierarhice și așa mai departe… acest duh al trufiei și al laudei de sine pătrunde de la un cap la altul nu numai în viața politică și de stat, ci și în cea personală, profesională, socială, adică literalmente în toate manifestăriile vieții.

Ne învățăm copiii să se mândrească cu ceva, însă rareori ne chemăm pe noi înșine și pe ei la smerenie. Mai mult decât atât, una dintre acuzațiile pe care le aduce religiei ateismul militant e tocmai acuzația că religia îi învață pe oameni să fie smeriți și îi cheamă la smerenie ca la principala virtute creștină.
Potrivit afirmației ateilor, religia propovăduiește robia, supunerea, înjosește și desconsideră omul și demnitatea lui, fiindcă ea este construită în întregime pe smerenie. Uimitor este însă faptul că în toate aceste acuzații nimeni nu explică niciodată: ce e smerenia? Ce ne învață creștinismul când vorbește despre smerenie? De ce și în ce sens îl înjosește pe om smerenia?

Iată, Hristos spune despre Sine: „Eu sunt smerit și blând cu inima”. Totuși, cu greu ar putea spune cineva că aceasta este o dovadă a nepăsării lui Hristos față de rău, a supunerii Lui oarbe față de cineva, a fricii de puternicii acestei lumi – fiindcă El stă înaintea lui Pilat și îi spune atât de simplu: tu nu ai nici o stăpânire asupra Mea.

După cât se vede, există smerenie și SMERENIE, și mai înainte de a o demasca trebuie să înțelegem despre ce smerenie este vorba.

Ce este, așadar, smerenia creștinească? În primul rând ea este, bineînțeles, simțământul adevărului – în primul rând al adevărului despre noi înșine.

Iar adevărul nu înjosește și nu desconsideră niciodată, ci înalță și curățește. El este refuzul oricărei „împreunări”, este respingerea „aruncării de praf” în ochii celorlalți.

Smerenia este, în fine, cunoașterea locului propriu, al propriilor capacități și limitări,este acceptarea bărbătească a ceea ce suntem și cum suntem…

Iată de ce smerenia, după cum spune Scriptura, este începutul înțelepciunii, și ne rugăm să ni se dăruiască smerita cugetare. Numai cel ce nu minte, nu exagerează, nu vrea să „pară” în loc să „fie”, ci acceptă și face lucrarea sa liniștit, lucid și cu bărbăție posedă înțelepciunea smereniei. Și, bineînțeles, din acest punct de vedere creștinismul, propovăduind smerenia, nu îl depreciază, ci îl înalță – și, principalul, îl respectă – pe om.
Fiindcă nevoie are de lauda de sine doar cel căruia îi lipsește ceva: doar cineva urât simte nevoia să se împăuneze, numai un om slab se laudă mereu cu puterea sa.

Acolo unde există libertate nu este nevoie de propagandă; acolo unde este putere adevărată nu e nevoie de amenințări; acolo unde este autentică frumusețe nu este nevoie de „luxul sărăcăcios al podoabelor”. Și ca atare smerita cugetare este ceea ce lipsește atât de mult lumii contemporane și omului contemporan, lucrul după care el, fără să-și dea seama, dar epuizat de marea minciunii și a laudei de sine, tânjește cel mai mult.
În rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, smeritei cugetări îi urmează răbdarea – și iarăși ne ciocnim de una dintre principalele acuzații împotriva religiei.

Propovăduind răbdarea, ea, chipurile, subminează în om capacitatea de a protesta, de a lupta, de a-și apăra drepturile, de a năzui spre o lume mai bună, mai dreaptă. Totuși, aici trebuie să facem iarăși apel la Hristos. El ne învață să răbdăm: prin răbdare veți mântui sufletele voastre. 

Ceea ce Hristos numește „răbdare” este însă la fel de departe de caricatura de răbdare din broșurile ateiste, după cum dragostea creștinească de aproapele este departe de dragostea pentru omenirea colectivă, depărtată și impersonală, în numele căreia milioane de oameni sunt lipsiți astăzi de libertate.

La baza răbdării creștine nu stă nicidecum indiferența față de rău, ci – oricât de ciudat ar suna – sentimentul foarte activ al încrederii în om.

Oricât de mult ar cădea omul, oricât ar trăda tot ce-i mai bun în el, creștinismul ne cheamă să credem că nu-i așa, că nu răul, că nu căderea este esența omului. El crede că omul poate întotdeauna să se ridice, să se întoarcă la esența luminoasă…

La urma urmei, răbdarea este credința în puterea binelui.
În fine, în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cerem duhul dragostei. Dragostea este acordul de final al rugăciunii. Ea este totodată și motorul tainic al vieții noastre, și scopul ei. Totul trăiește prin ea, totul e orientat spre ea, și prin ea aflăm că Dumnezeu este dragoste.

Cum să biruim mândria – Schiegumenul Sava – Editura Sofia – București 2010