Prinos de gând şi mulţumire mitropolitului Nestor (Vornicescu) al Olteniei

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri!“

L-am cunoscut pe Înaltpreasfinţitul Nestor încă de pe vremea când era episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei. Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile încât să-l întâlnesc pe scările Palatului mitropolitan. Era un bărbat frumos, încă tânăr, zvelt, suplu, în deplină putere, cu barba neagră şi privire pătrunzătoare. M-a oprit, m-a întrebat cine sunt şi ce caut şi, în fond, m-a invitat să mai vin. De atunci, din acel moment fericit, ani îndelungaţi aveam să mă bucur de înţelepciunea şi de sfaturile sale şi, aş îndrăzni să spun, de preţuirea şi afecţiunea Înaltpreasfinţiei Sale.

Îl căutam, nu foarte adesea, dar în mod constant, uneori pentru probleme reale, alteori invocând simple pretexte (absolut necesare în contextul vremurilor de atunci) şi de fiecare dată plecam îmbogăţit sufleteşte şi împăcat cu mine însumi. Şi, în plus, niciodată cu mâna goală, ci cu câte o nouă lucrare, alcătuire a condeiului Înaltpreasfinţiei Sale, dând astfel dovadă de o deosebită tenacitate şi de o putere de muncă ieşită din comun. Toate cărţile sale le păstrez şi astăzi, alături de pastoralele de Paşti şi de Crăciun, pe care mi le trimitea cu regularitate, însoţite de un calendar sau de o felicitare-icoană. În toate aceste daruri aşeza în scris, ca dedicaţie, cuvinte frumoase şi ziditoare de suflet. Am adunat pe lângă volumul uriaş de muncă şi inteligenţa cu care Înaltpreasfinţia Sa folosea orice prilej pentru a arăta clar şi apăsat rolul Bisericii în istoria neamului nostru. Mi-a făcut onoarea de a mi se destăinui, povestindu-mi cum într-un anumit moment al vieţii a trebuit să hotărască dacă se va implica şi în această luptă, complementară celei duse pe tărâmul credinţei. Opera pe care a lăsat-o în urma sa, culminând poate cu acea magistrală teză de doctorat, este cel mai bun răspuns.

Şi astfel am ajuns, cu încetul, să-l cunosc nu numai ca arhiereu şi cărturar, dar şi ca om. Nu pot să uit ceasul binecuvântat petrecut în „pridvorul arhieresc“ (cum îl numea) al bisericuţei de lemn din curtea mitropoliei. Mi-a vorbit atunci şi despre momentele sale de oboseală, dar şi despre puterea uriaşă a credinţei, despre desăvârşita frumuseţe a naturii (cunoştea fiecare pom şi fiecare floare din grădină)… Mi-a povestit că la Orşova, la Mănăstirea „Sfânta Ana“, stătea ore întregi admirând neasemuita privelişte a Dunării şi a munţilor din jur. Şi a mai fost un moment extraordinar: a participat la un foarte frumos concert cu muzică de compozitori basarabeni. Era foarte emoţionat la sfârşitul spectacolului, aşa cum nu-l mai văzusem niciodată. Explicaţia am căpătat-o vizionând caseta video cu înregistrarea concertului. În momentul în care corul a cântat superbul „Tatăl nostru“ de Mihail Berezovski, operatorul l-a filmat în prim-plan. Înaltul era total transportat parcă într-o altă lume, fiind cu totul fericit. Această înregistrare o am şi astăzi. Ea dovedeşte că numai un om deosebit de sensibil se putea abandona astfel muzicii, amintirilor, gândurilor. Şi mitropolitul Nestor a fost un asemenea om.

Mesajul creştin în colindele din perioada comunistă

S-a spus despre dânsul că ar fi fost impulsiv, repezit, iute la mânie. Faţă de mine a fost întotdeauna calm, înţelept, ocrotitor. Avea într-însul o tărie, o fermitate care impresiona. Mai ales când era vorba despre credinţă, despre relaţia cu Divinitatea. Aici era, într-adevăr, inflexibil. Nu pot uita cum, cu destui de mulţi ani înainte de â89 am început să susţin cu corul Filarmonicii concerte de colinde. I-am cerut încuviinţarea şi sfatul. Era necesar să operez schimbări în text pentru ca să dispară tot ceea ce era „mistic“. S-a lăsat greu convins, dar argumentul meu a fost acela că orice text am fi căutat, auditorii vor şti că melodia aparţine colindului „Astăzi S-a născut Hristos“ sau „Noi umblăm şi colindăm“. Şi esenţial era ca oamenii să asculte aceste melodii, să ştie că ele trăiesc, că sunt vii şi că îşi continuă lucrarea lor sfântă. Şi mai era important ca aceste melodii să fie auzite şi de tinerele generaţii. Ideea o probasem de la unul din marii mei profesori, Alexandru Paşcanu, cel care într-un cântec de şcoală pentru copii introdusese „clandestin“ în fondul melodiei un citat exact din „O, ce veste minunată“. Astfel, el socotea că va veni odată timpul când copiii vor recunoaşte că melodia cântecului lor este identică cu melodia celui mai cunoscut colind românesc. Se vorbeşte mult în ultima vreme despre dizidenţi, despre rezistenţă şi câte altele, dar câţi stau oare ca martori ai încercărilor de desfiinţare a tradiţiei noastre româneşti şi câţi au ostenit cu disperare ca valoarea colindului nostru să nu se piardă?

Înaltpreasfinţitul Nestor nu a fost de acord ca într-un concert acapella să cântăm un „Tatăl nostru“ prelucrat de E. Jebeleanu: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri/ Coboară din cer dacă eşti…“ „Cum adică «dacă eşti»“?, a exclamat distinsul mitropolit. Şi avea dreptate: răul ar fi fost mai mare decât „focul“ de a fi trecut în program un cântec intitulat „Tatăl nostru“. Aceste „sfaturi de taină“ ale Înaltpreasfinţiei Sale mi-au lăsat urme de neşters în suflet. Şi nu pot să nu amintesc aici acel ceas al înserării în care am avut cinstea de a fi onorat să iau masa alături de IPS Nestor, IPS Antonie Plămădeală şi IPS Ioan al Covasnei şi Harghitei. Masa a fost un pretext, dar discuţiile înalţilor prelaţi, prelungite până târziu în noapte şi pe care le-am ascultat fără a îndrăzni să scot un cuvânt, m-au copleşit. Mi-am dat atunci seama că Biserica Ortodoxă Română nu este condusă de oameni, ci de nişte personalităţi de excepţie.

Şi fie-mi îngăduit să mai amintesc acea încercare a IPS Nestor de a-mi tipări lucrările corale de muzică sacră. Din lipsă de bani încercarea a eşuat, dar relaţia dintre mine şi Înaltpreasfinţia Sa a căpătat noi valenţe. În sfârşit aveam şi eu ceva de oferit, nu numai de primit. Şi aş mai sublinia delicateţea şi tactul cu care, prin anii â89, nu m-a lăsat să-i sărut mâna, precum şi faptul că niciodată nu mi-a vorbit despre atacurile nedrepte la care era cel mai adesea supus.

Şi totuşi l-am supărat…

Sau, şi mai rău, l-am mâhnit. Iată cum s-a întâmplat: cu totul pe neaşteptate, cum îi era felul, m-a întrebat la una din recepţiile de Sfintele Paşti, ce vârstă şi ce studii am, şi mi-a spus: Alexandre, te facem diacon onorific. De foarte puţine ori în viaţă am rămas atât de uluit şi fără replică. Bucuria, în primul moment, mi-a fost imensă. Nici nu ştiam că se poate aşa ceva şi niciodată nu visasem la o asemenea propunere. Mi-a dat apoi un Liturghier pe care să-l studiez, mi-a explicat că „dirijorul şi muzicologul Alexandru Racu o să primească şi acest har“. Îmi spunea acum, ca o încurajare, „sfinţia ta“. De câteva ori ori am stat într-un colţ al Sfântului Altar în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii. Şi, treptat, am început să mă sperii. Întotdeauna mi-a plăcut ca tot ceea ce fac să fie temeinic, bine făcut. Acum mă îndoiam că voi avea timpul necesar pentru a îndeplini cum se cuvine această chemare, cea mai înaltă dintre toate. Şi nici dacă sănătatea mea, şubredă de deceniile de muncă extenunată care mă dusese la o nevroză de suprasolicitare, mi-ar fi permis. Nu ştiam nici dacă vocea mea m-ar fi putut ajuta, întrucât, deşi Dumnezeu a fost bun cu mine şi generos, totuşi voce nu prea mi-a dat. Aici s-a strecurat, mărturisesc, şi un gând pasiv: ce va spune lumea despre un profesor de canto care nu este în stare să cânte? Şi, mai ales, cum să cânt alături de părintele Grigore? Şi, oare, aveam eu pregătirea necesară teoretică şi practică? Nu ştiu dacă toate acestea au fost argumente sau pretexte, dar este clar că mi se făcuse frică. L-am rugat pe Înaltuâ să-mi mai acorde timp de pregătire. Nu a fost deloc încântat, dar m-a înţeles. Am stabilit apoi ca, în momentul pensionării, când voi avea mai mult răgaz, să fac acest pas. Dar, vai, atunci când m-am pensionat, era prea târziu, Înaltpreasfinţia Sa ne părăsise, atât de repede şi pe neaşteptate. Nu ştiu şi probabil nu voi şti până la Înfricoşătoarea Judecată dacă am făcut bine sau rău. Poate că o asemenea chemare nu se poate refuza şi nici măcar amâna. Dar, iarăşi, poate că nu aş fi fost în stare să îndeplinesc cu vrednicie. Numai Bunul Dumnezeu ştie. Mă rog mereu să fiu iertat!

În acest colţ de pagină îl rog pe IPS Mitropolit Nestor să mă ierte, îi mulţumesc respectuos pentru gândul său bun şi frumos, precum şi pentru toate celelalte îi sărut, cu adâncă smerenie, dreapta!

(Diac. prof. dr. Alexandru Racu)

Sursa: http://ziarullumina.ro/