Profesorul Mircea Miclea: „Cel mai bun antideprisiv este iubirea”.

Prima parte a interviului realizat de Prof. Dr. Ana-Nicoleta Grigore cu profesorul Mircea Miclea, fost Ministru al Educației și întemeietorul Școlii de Psihologie Cognitivă din România a trezit un interes foarte mare pe facebook. Cele peste 8.500 de like-uri arată că discursul academic poate coborî de la catedră și trebuie să o facă, pentru că oamenii, debusolați de inflația de cărți de parenting, au nevoie de voci autoritare, întemeiate științific și bine intenționate. Astăzi vă propunem reflecțiile profesorului Miclea despre normalitate, corectitudine politică, religie și iubire.

Există o legătură între alfabetizarea emoţională tot mai des predată în şcoală şi parentingul necondiţionat predat în copilăria mică?

E o chestiune de nuanţă. Alfabetizarea emoţională într-o cantitate adecvată poate să ajute copilul pentru a-şi identifica propriile emoţii şi ale celuilalt, să îşi autoregleze emoţiile, să înţeleagă emoţiile şi să le utilizeze pentru a-şi atinge anumite scopuri. E foarte importantă cantitatea de astfel de programe de alfabetizare emoţională. Diferenţa dintre otravă şi medicament este dată de cantitate, nu de substanţă, aceeşi substanţă în cantităţi diferite poate să fie otravă sau medicament.

La fel, alfabetizarea emoţională excesivă poate să ducă la debilizare emoţională, la sentimentul de neputinţă în lipsa consilierului care să te consilieze cum să-ţi gestionezi emoţiile, fără de care tu eşti incapabil să-ţi gestionezi emoţiile singur, ceea ce este o greşeală.

Cred că din dorinţa de a vinde programe de consiliere, inclusiv programe de terapie în ultimele decenii se exagerează partea de debilitate, de slăbiciune a oamenilor tocmai pentru a le vinde mai multor oameni. Eu cred că oamenii sunt, de regulă, mai robuşti decât pretind consilierii care vor să-şi vândă programele presupunând că fără aceste programe oamenii vor fi dezavantajaţi. Nu, eu cred că oamenii au foarte multe resurse interne ca să facă faţă foarte multor adversităţi.

Dacă stăm să ne uităm de-a lungul istoriei, cel puţin până în secolul XX, omenirea a rămas normală, nu a aşteptat să apară psihiatrii sau psihologii ca să devină normală: l-a produs pe Bach, l-a produs pe Kant, l-a produs pe Aristotel, l-a produs pe Cervanetes, a produs muzică simfonică, poezie etc, a produs toată cultura. Prin urmare, nu spun că psihologii sau consilierii sau psihiatrii sunt inutili, spun însă că oamenii au mult mai multe resurse decât pretind adesea cei care vor să-şi vândă programele de intervenţie.

Noi credem că oamenii au nevoie de dragoste ca să trăiască frumos, de dragostea întemeiată necondiţionat de Hristos… Dragostea este instrumentul prin care poţi să scapi de orice depresie, cel mai bun antidepresiv, ceea ce îţi dă sens. Ceea ce a spus Pavel în Corinteni 2 este esenţial, dar asta nu însemnă că în relaţiile dintre oameni să nu existe o măsură în a oferi dragoste, mai ales între părinţi şi copii. Subliniez încă o dată, datele de cercetare arată că iubirea de intensitate moderată este cea mai bună pentru dezvoltarea copilului.

Ideologiile noi îşi găsesc locul în mediul educaţional, unde totodată, în numele corectitudinii politice nu mai încap simbolurile culturale şi religioase proprii, deşi cercetările arată că prezenţa acestora este un predictor al unui bun climat şcolar. Care credeţi că este problema la noi?

Eu cred că trebuie să facem diferenţa între religiozitate şi Biserică. Religiozitatea este un sentiment extrem de important, este unul din elementele esenţiale care creează coeziunea socială şi una dintre sursele esenţiale de sens în viaţă. Cred că acest sentiment nu se dobândeşte neapărat prin intermediul şcolii, cât mai ales prin felul în care te educă părinţii, a relaţiei cu ei şi prin ceea ce se numeşte educaţie non-formală sau informală.

Prezenţa acestor simboluri, dacă nu este asociată cu o anumită atitudine afectivă din partea copiilor sunt nişte simboluri goale. Allport încă de prin anii 50 făcea diferenţa între religiozitatea externă şi religiozitatea internă. Religiozitatea externă este determinată de faptul că tu respecţi anumite ritualuri şi anumite simboluri, dar în interiorul tău nu se produce nici un fel de emoţie. Nu avem nevoie de astfel de oameni, ci de oameni care să aibă o religiozitate internă. Această religiozitate poate fi dobândită şi privind aceste simboluri, însă ele nu sunt neapărat necesare, nici suficiente pentru a dobândi această religiozitate. Te poţi întâlni cu Dumnezeu privind şi cerul înstelat, privind valurile mării, privind o pădure sau mergând într-o Biserică sau întâlnindu-te cu un om deosebit. Poţi să-l recunoşti pe Dumnezeu din orice, asta ştim din Vechiul Testament, nu? Inclusiv din Hipopotam, dacă e să citim un pasaj din Biblie. Dumnezeu se exprimă în aproape orice.

Această atitudine de corectitudine politică este exagerată, a devenit un gen de imperialism ideologic, în numele ei se încalcă uneori corectitudinea epistemică, ori corectitudinea epistemică, adică ce-i adevărat e mai important decât corectitudinea politică, adică ceea ce e plăcut sau neplăcut pe baza unor criterii politice „să spunem sau să nu spunem”. Cred că corectitudinea politică a ajuns deasupra corectitudinii epistemice şi la noi a apărut o exagerare în sensul că de dragul corectitudinii politice se sacrifică corectitudinea epistemică, adevărul.

Simbolurile trebuie folosite pentru a stârni emoţie, dacă nu stârnesc emoţie sunt nişte forme fără fond, duc la o religiozitate externă care nu are impact pe trăirile interioare şi pe comportament. 

A consemnat, Dr. Ana-Nicoleta Grigore

Sursa: www.antiparenting.ro