Protestul de la Mănăstirea Răciula: cronica evenimentelor (23 iunie – 2 iulie 1959)

Dragi cititori ai portalului Moldova Ortodoxă, cu acceptul domnului academician Valeriu Pasat, continuăm publicarea unor materiale documentare unice legate de istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova din perioada 1940-1991. Textele fac parte din lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2018.

Continuare din: „Asaltul cerurilor”: algoritmii noi ai relațiilor dintre stat și biserică (anii 1958-1959)

Protestul de la Răciula: cauze și premise (vara anului 1959)

La Răciula închiderea mănăstirii și a lăcașului parohial a avut loc, ca și în toate celelalte cazuri, cu acordul și cu contribuția arhiereului cârmuitor al eparhiei Moldovei și Chișinăului, Nectarie. Însă aici lucrurile n-au mers bine chiar de la început. În prima zi a evenimentelor, la 23 iunie 1959, la Răciula au venit, împreună cu reprezentanții administrației, și protoiereii delegați de eparhie – pentru „a asista la transmiterea obiectelor bisericești”. Li s-a dat misiunea să liniștească lumea. Aceasta însă nu le-a reușit solilor lui Nectarie. Ulterior, în raportul adresat arhiepiscopului Nectarie, protoiereul Belous nu numai că a condamnat comportamentul credincioșilor, acuzând-o totodată și pe stareța mănăstirii de femei aproape că de complicitate, ci a și numit intervenția sătenilor în apărarea bisericii monastice „o adevărată demonstrație antistatală” 51, adică s-a situat fără echivoc de partea autorităților. Iar aceasta înseamnă, după cum scrie pe bună dreptate în cartea sa V.A. Kozlov, că credincioșii din Răciula, de fapt, nu au intrat în confruntare doar cu autoritățile laice, ci și cu cele bisericești 52. Acest detaliu are o importanță principială pentru înțelegerea trăsăturilor distinctive ale comunității ortodoxe moldovenești, capabilă, după cum s-a mai întâmplat anterior (de exemplu, în cazul instalării troițelor sau al susținerii „autoproclamaților”), să depășească anumite linii restrictive trasate de eparhie, atunci când aceste restricții și „învățături de minte” intrau în contradicție cu viziunea poporului asupra intereselor credinței ortodoxe. Această nesupunere a credincioșilor moldoveni, care căpăta formele cele mai variate, disponibilitatea de a rezista și a se opune au exercitat asupra relațiilor dintre biserică și stat din anii 1960 o influență atât de impunătoare, încât a depășit cadrul concret al unui caz particular pur moldovenesc…

Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, Oleinic, a încercat să reducă motivul principal al „poticnelii administrative” de la Răciula la unele particularități birocratice: „Noi, precum și organele locale de partid, nu am ținut seama de particularitățile acestei mănăstiri și a bisericii din ea, la fel nu am ținut seama de faptul că în s. Răciula din 800 de persoane adulte sunt 235 de călugărițe, că această biserică era frecventată de o parte a credincioșilor din satele din împrejurimi – Frumoasa, Vărzărești și altele. Nu s-a ținut seama nici de faptul că însăși biserica se află chiar în centrul satului, între case, care sunt 85 la număr. Aceasta cerea cea mai serioasă abordare, o studiere mai serioasă a acestei chestiuni, lucru care nu a fost făcut. Acțiunile de ordin general au fost efectuate, însă munca concretă în rândul călugărițelor acestei mănăstiri nu a fost efectuată” 53. Și, desigur, conform tradiției, Oleinic și-a îndreptat arătătorul acuzator spre instigatorii care au fost numiți imediat „elemente străine cu trecut dubios, trândavi și foști chiaburi care nu au nimic comun cu religia”. Anume ei, ca să vezi, s-ar fi folosit de nemulțumirea și revolta populară, „pentru a regla conturile cu activul sătesc și alți reprezentanți ai puterii” 54.

Președintele Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Karpov, a abordat problema depistării cauzelor evenimentelor de la Răciula mai lucid și mai echilibrat decât o făcuse subalternul său. Pentru aceasta nu a avut nevoie să apeleze la lexicul comunist standard despre „elementele antisovietice”. Președintele Consiliului a avut su- ficientă înțelepciune pentru a nu le atribui vinovăția principală pentru acest „incident serios” credincioșilor, ci autorităților republicane.

„Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești, scria G.G. Karpov la CC al PCUS și la Consiliul de Miniștri al URSS la 6 iulie 1959, prin hotă- rârea din 5 iunie 1959 cu nr. 255-22s3 a decis să reducă 8 mănăstiri or- todoxe din cele 14 existente în republică, ba chiar, în pofida acordului prealabil cu Consiliul în privința faptului că reducerea mănăstirilor trebuia să fie efectuată treptat în decursul anilor 1959-1960, a stabilit, totuși, termenul pentru reducerea a trei mănăstiri până la 1 iulie 1959; a două mănăstiri până la 1 august 1959 și a celorlalte trei – în primul trimestru al anului 1960. În realitate au efectuat-o și mai repede” 55.

În opinia lui Karpov, pe lângă „graba evidentă” cu închiderea mănăstirii Răciula, și-au jucat rolul și alte „greșeli grosolane” ale organelor de partid și sovietice. El își dădea seama că esența problemei nu se poate reduce la lipsa „muncii explicative”. Principalul consta în altceva. Cererea credincioșilor ca biserica mănăstirii să fie păstrată în cali- tate de biserică parohială a fost tratată cu un refuz categoric. Consiliul însă, prevăzând posibilele complicații, avertizase: „în cazurile în care există această necesitate, după închiderea mănăstirii să fie păstrată biserica cu statut de parohială, pentru populație” 56. Refuzul autorităților republicane, cărora nimeni nu le interzisese să lase în pace biserica mănăstirii, i-a predispus negativ pe credincioși față de orice acțiuni legate de închiderea mănăstirii și a bisericii. Nu este de mirare că toate „călugărițele și-au informat rudele și cunoscuții din satele din apropiere despre faptul că sunt persecutate, alungate din mănăstire etc.” 57. Ulterior, deja după suprimarea protestului, membrul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, delegat la Chișinău, Sivenkov, va informa Moscova că conducerea moldovenească a comis cu mult mai multe greșeli serioase decât se părea la început. Având indicația de a închide mănăstirile prin fuziune, fără a atinge, în măsura posibilităților, bisericile mănăstirilor, autoritățile locale au purces la închiderea tuturor bisericilor în mănăstiri, la sechestrarea iconostaselor din biserici (în toate mănăstirile închise), la scoaterea clopotelor (mănăstirea Răciula) și aveau de gând să dea jos crucile de pe bisericile mănăstirilor, ceea ce, potrivit lui Sivenkov, era deopotrivă cu confiscarea bunurilor de cult, punctul cel mai dureros pentru populația credincioasă. Pentru astfel de acțiuni, amintea funcționarul, era necesară o permisiune specială a Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse (hotărârea CCP al URSS din 1 decembrie 194458). 59

Toate abaterile acestea grave și mărunte de la reguli și de la ordinea firească a lucrurilor au creat un fundal social extrem de negativ. În consecință, bunele intenții ale Consiliului de a închide în mod „delicat” bisericile parohiale și monastice, precum și mănăstirile, fie și cu acordul autorităților bisericești, s-au transformat în persecuții nedisimulate asupra bisericii. Anume de aceea tulburările din Răciula au durat o săptămână și ceva. Era un caz unic de protest în masă al credincioșilor, care s-a transformat într-o răscoală însoțită de acțiuni violente și vărsare de sânge. Fiind o manifestare extremă a revoltei și nemulțumirii care cuprinseseră republica, aceste tulburări, ca și metodele de prevenire și suprimare a lor de către autorități, pot explica multe aspecte ale meandrelor relațiilor dintre stat și biserică în perioada noului val de „asalt și presiune” asupra bisericii ortodoxe. Evenimentele din Răciula s-au produs „aici și acum”, într-un timp concret și într-un loc anume. Ele au fost un ecou imediat la grosolănia brutală a autorităților republicane, un răspuns, de fapt, la o provocare care nu se baza pe niciun fel de temeiuri serioase nici chiar din punctul de vedere al șefilor de la Moscova. Provocația respectivă a fost o improvizație pură a autorităților republicane și locale, cărora nimeni nu le ceruse să închidă și biserica împreună cu mănăstirea.

În același timp însă putem cădea de acord cu afirmația lui Vladimir Beșleagă că tulburările de la Răciula au fost „o reacție de forță, dură, curajoasă”, un fel de răzbunare amânată „a românilor basarabeni pentru toate cele pe care au fost nevoiți să le suporte de la regimul totalitar comunist din anul 1940”. Cu atât mai mult nu poate fi contestată aprecierea dată de scriitor tulburărilor de la Răciula ca „un eveniment unic în lanțul de acțiuni (italicele mele – V.P.) de rezistență antisovietică pe teritoriul Basarabiei postbelice” 60. Căci, după cum se știe, „lupta pentru credință și demnitatea umană” despre care scrie prozatorul nu a încetat nici pe o clipă. Iar primul protest local cunoscut – tulbu- rările credincioșilor din satul Racovăț, județul Soroca, în timpul inventarierii bunurilor bisericești – este datat, după cum ne amintim, cu primăvara anului 1941. Însă încercarea respectabilului autor de a detecta o legătură directă între cauzele dezordinilor de la Răciula și evenimentele concrete ce au avut loc cu zece ani în urmă – deportarea din anul 1949 – ni se pare o exagerare naivă. Nu am reușit să depistăm în documente absolut niciun fel de „reminiscențe de-ale deportării” în declarațiile și acțiunile rebelilor de la Răciula. Și, de fapt, „incidentul de la Răciula” nici nu are nevoie de astfel de justificări suplimentare.

Protestul de la Răciula: cronica evenimentelor (23 iunie – 2 iulie 1959)

Să revenim însă la Răciula și să încercăm a reconstitui mai amănunțit evenimentele care s-au produs acolo. Această reconstituire ne va permite să înțelegem atât particularitățile comportamentului social al credincioșilor moldoveni în condiții extreme pentru ei, cât și versiunea moldovenească a politicii antibisericești hrușcioviste. Pentru a efectua acest lucru, avem la dispoziție cinci grupuri de sur- se: 1) Sentința în dosarul participanților la dezordinile în masă din satul Răciula în legătură cu închiderea mănăstirii Răciula, din 14 octombrie 195961; 2) Raportul protoiereului G.P. Belous adresat arhiepiscopului Chișinăului și Moldovei, Nectarie, despre evenimentele din satul Răciula în timpul închiderii mănăstiri de femei Răciula din 23 iunie 195962; 3) Materialele Consiliului și ale împuternicitului său în Moldova, precum și documentele întocmite în baza lor ale CC al PC al Moldovei); 4) Scrisoarea condamnatului pentru organizarea dezordinilor în masă în timpul închiderii mănăstirii Răciula, I.N. Mocreac, adresată patriarhului Moscovei și al întregii Rusii, Alexie, cu solicitarea ajutorului pentru a fi eliberat din locurile de detenție (nu mai devreme de 14 octombrie 1959)63; 5) Plângerea locuitorilor satului Răciula, raionul Călărași, adresată președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, N.S. Hrușciov, privind intenția autorităților locale de a închide biserica din mănăstire Răciula, din 28 iunie 1959 64. Niciuna dintre aceste surse nu oferă un tablou complet al eveni- mentelor. Astfel, în sentință descrierea tulburărilor vizează doar 6 participanți activi la dezordini deferiți judecății, deși imediat după evenimente au fost arestate 11 persoane. Toată dramaturgia inci- dentului este limitată la acțiunile inculpaților. Astfel sunt lăsate la o parte multe detalii importante, îndeosebi cele legate de greșelile autorităților locale, care au constituit o premisă a revoltei țăranilor din Răciula, precum și cele legate de acțiunile miliției la contraca- rarea și suprimarea dezordinilor. Documentul nu se referă nici la activitatea reprezentanţilor eparhiei Chișinăului și Moldovei, nici la tentativele lor de a participa la soluționarea conflictului. Din aceeași cauză descrierea este limitată cronologic și nu vizează evenimentele produse după arestarea inculpaților, inclusiv aprecierea dată celor întâmplate de către organele de partid.

Documentele Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse extind substanțial închipuirile noastre despre contextul politic al tul- burărilor de la mănăstirea Răciula, însă acestor documente le este caracteristică atenuarea birocratică a descrierilor, lacune și reticențe destul de serioase comise, se pare, în mod deliberat, pentru a se absolvi de o parte a vinovăției de greșeli și de provocarea credincioșilor. În scrisoarea adresată de I.N. Mocreac Patriarhului Alexie, bazată pe amintirile personale și nu pe documente, figurează greșeli de definire a faptelor, exagerări și diminuări. În același timp însă, această scrisoare, împreună cu plângerea credincioșilor din Răciula adresată lui N.S. Hrușciov, ne arată viziunea populară a evenimentelor și completează tabloul suprimării tulburărilor cu detalii trecutesub tăcere în documentele oficiale.

Am încercat să asamblăm toate informațiile acestea răzlețe și să prezentăm în măsura posibilităților cronica evenimentelor care au exercitat o influență impunătoare asupra politicii bisericești a autorităților – de altfel, nu doar a celor moldovenești.

23 iunie 1959

Situația în Răciula era deja de câteva zile încinsă până la incandescență. Călugărițele se pregăteau de mutare, li se plângeau pe situația lor rudelor și cunoscuților din satele din preajmă. S-a răspândit zvonul precum că toate călugărițele vor fi deportate la Nord 65. În dimineața de 23 iunie la Răciula a venit comisia pentru închiderea mănăstirii și a bisericii. Comisia era compusă din secretarul comitetului raional Călărași al PC al Moldovei, adjunctul președintelui comitetului executiv raional și alți reprezentanți ai autorităților locale. În aceeași zi „pentru a asista la transmiterea obiectelor bisericești ș.a.” la mănăstire au sosit reprezentanții eparhiei – protoiereii G.P. Belous și A.T. Vustean 66. Se presupunea că trimișii arhiepiscopului, după cum s-a întâmplat la alte mănăstiri, vor atenua reacția credincioșilor și vor ajuta oamenii să se resemneze cu nelegiuirea ce se producea. Evenimentele ulterioare însă au deviat cu mult de la planul trasat.

„De îndată ce mașina noastră a apărut pe teritoriul mănăstirii, scria protoiereul Belous, s-a observat un fel de animație organizată din partea cenobitelor și a unor locuitori ai s. Răciula. Toți s-au îndreptat spre chilia egumenului unde deja stăteau multe cenobite care erau chemate de autoritățile civile pentru precizarea unor date (le pregăteau de mutarea din mănăstire, fuseseră puse la curent din timp cu această decizie – V.P.). Multe cenobite plângeau, unele făceau gălăgie, își exprimau unele altora nemulțumirea”. Reprezentanții eparhiei „au salutat autoritățile civile, apoi au intrat în chilia stareței, i-au spus despre ce este vorba”. Au început să precizeze numărul mașinilor necesare pentru transportarea bunurilor 67. Vustean a plecat la Țigănești, iar Belous a rugat-o pe o cenobită să se ducă la parohul bisericii monastice, părintele Arventiev, să vorbească la telefon și să-l cheme pe starețul mănăstirii Căpriana.

În acest timp (pe la ora unu de zi), a relatat protoiereul, „a început dangătul de clopote”. Apoi răsună semnalul de alarmă. Încercările reprezentantului eparhiei de a pune capăt bătăii clopotelor au fost zadarnice. Nimeni nu-i dădea ascultare. Pe scenă au apărut colhoznicii din s. Răciula. Aceștia, după cum s-a exprimat Belous, „îmi aruncau diferite replici mie și reprezentanților autorităților civile”. La locul evenimentelor au venit procurorul raionului Călărași și șeful miliției. Însă oamenii nu se împrăștiau 68. Stareța s-a ascuns, lăsând autoritățile civile și bisericești să se descurce singure cu această situație. Protoiereul chiar bănuia că „toate acțiunile acestea arătau de parcă au fost pregătite din timp de stareță”. Iar acțiunile ca atare, să mai amintim încă o dată, au fost calificate de el ca „o adevărată demonstrație antiguvernamentală”. În strigătele mulțimii „lucrătorii statului au fost nevoiți să părăsească încăperea și să plece” 69. Împre- ună cu ei a fost alungat și reprezentantul eparhiei.

În percepția populației locale situația arăta întrucâtva altfel. La mănăstire, relata ulterior unul dintre organizatorii tulburărilor, I.N. Mocreac 70, și-a făcut apariția un oarecare „preot din s. Durlești, de lângă Chișinău”. El nu voia să închidă doar mănăstirea și să organizeze mutarea călugărițelor, lucru cu care călugărițele și locuitorii satelor din împrejurimi erau gata să se resemneze, ci să închidă și biserica și s-o transforme, după cum se zvonea, în casă de cultură. Astfel de acțiuni contraveneau până și instrucțiunilor Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. Era o improvizație voluntaristă flagrantă. Anume închiderii bisericii (nu a mănăstirii) credincioșii din Răciula i se opuneau din răsputeri.

Documentele oficiale mușamalizează în fel și chip adevărata cauză a nemulțumirii. Iar responsabilitatea pentru incident o pun pe seama „elementelor huliganice” și a simpatizanților lor. Unele episoade care au însoțit evenimentele au fost excluse cu grijă din hârtiile oficiale. În consecință, în aceste descrieri conflictul arată destul de straniu. A venit comisia pentru a efectua transmiterea, s-ar părea, convenită a bunurilor mănăstirii și bisericii. Iar călugărițele s-au apucat nitam-nisam să tragă clopotele. Nici chiar reprezentanții autorităților locale nu înțelegeau ce se întâmplă. A venit președintele Sovietului Sătesc, povestea Mocreac, și „l-a întrebat pe preot, de ce a venit să închidă biserica fără știrea lui, preotul a răspuns că nu este treaba președintelui. Ei au început să se certe. Văzând că șefii nu se pot înțelege, lumea l-a alungat și pe preot, și pe președinte. Oamenii au hotărât să păzească mănăstirea” 71.

Așa și a continuat până la 28 iunie. Activiștii bisericești n-au vrut să lase biserica fără apărare și nu s-au dus să înnopteze pe la casele lor. Multe călugărițe i-au adăpostit pe cei adunați să înnopteze la ele acasă, îi hrăneau și le dădeau vin 72. În primele 2-3 zile în bătaia ne- întreruptă a clopotelor lângă mănăstire se adunau câte 200-300 de colhoznici 73. Apoi numărul lor s-a redus. Conform documentelor oficiale, exista un grup de credincioși activi care, potrivit diferitelor aprecieri, număra între 10-15 și 20-25 de persoane. Pe acești oameni Oleinic îi numea „elemente huliganice sălbăticite care au început să-i terorizeze pe unii activiști onești și pe unii reprezentanți ai puterii” 74. În decursul a nouă zile, de la 23 iunie până pe 1 iulie 1959, participanții la tulburări făceau de gardă zi și noapte la mănăstire. De îndată ce apăreau reprezentanții autorităților, grupul de gardă trăgea clopotele și chema lumea.

24 iunie 1959

La mănăstire vine din nou, cu taxiul, reprezentantul eparhiei, protoiereul Belous. Era cea de-a doua încercare de a folosi autoritatea puterii bisericești pentru a-i liniști pe oameni. A eșuat și aceasta! Mulțimea, după cum e scris în sentința instanței de judecată, înarmată cu sape, furci și bâte, s-a năpustit asupra lui Belous, „încercând să comită violență față de el”. V.C. Poian l-a înșfăcat pe cleric de poalele rasei și a încercat să-l tragă afară din mașină. Iar când șoferul taxiului a demarat, același Poian a lovit cu sapa în mașină, iar D.I. Mladan a aruncat cu o piatră în mașină 75. Mocreac a adăugat la această des- criere un detaliu destul de pitoresc, trecut sub tăcere în documentele oficiale. Atunci când Belous a fost supus violenței de către mulțime, el, chipurile, a tras cu pistolul în fereastra bisericii și a fugit 76. Nu ne rămâne decât să ghicim de unde s-a luat acest pistol. Unei fețe bisericești nu i se cuvine să poarte armă. Poate că în memoria lui Mocreac s-au confundat împușcăturile produse pe 1 iulie 1959 cu conflictul cu Belous de la 24 iunie. Deocamdată să luăm act de un aspect principal. Participanții evenimentelor au văzut, după cum vom relata mai jos, mai multe împușcături și mai mult sânge decât se poate deduce din documentele oficiale. După fuga lui Belous, în evenimente s-au implicat reprezentanții puterii – procurorul cu milițienii –, însă oamenii nu le-au dat posibilitatea să închidă biserica.

Între 24 și 28 iunie 1959

Un oarecare „om din Leningrad”, care se afla în acest timp în sat, povestea ulterior Mocreac, i-a scris o telegramă lui Hrușciov. Iar pe Mocreac „l-a trimis la comitetul raion[al] al partidului în or. Călărași pentru a spune acolo că, dacă nu se pot purta în mod cultural, ci obraznic, să nu închidă bisericile și să lase totul pe vechi” 77. Textul acestei telegrame s-a păstrat. Documentul adresat lui N.S. Hrușciov conține un lexic al umilirii de sine tipic pentru acest gen de plângeri venite din popor. Este un apel la autoritatea supremă cu speranța de a găsi adevărul acolo „sus”. „Noi, colhoznicii, se spune în document, Vă rugăm, tov. Președinte, să nu ne refuzați rugămintea noastră atât de mare, de a ne lăsa biserica, construită de părinții, bunicii și străbuni- cii noștri[în] 1897 în s. Răciula, în care până acum era o mănăstire de femei pe care organele miliției, conducerea raionului și a Sovietului Sătesc vor[s-o închidă], vor să nesocotească prețioasa noastră amin- tire religioasă. Deja de câteva zile noi nu ne putem produce munca noastră agricolă în colhoz, deoarece deja de câteva zile ne sună alar- ma, și ziua, și noaptea, și ridică populația[la] alarmă, iar de aceea cu lacrimi în ochi, toți ca unul, bărbați, femei și copii, Vă rugăm să ne satisfaceți rugămintea și noi și de acum înainte ne vom strădui la fel să îndeplinim planul lucrărilor și chiar cu mai multă osârdie și Vă rugăm să ne răspundeți la plângerea noastră”78. Textul e semnat de patru persoane: Ilarion Mocreac, Nic. Mocreac, Vasile David și C. David. Credincioșii nu au primit răspuns. Nu este exclus faptul că telegrama a fost reținută de serviciile secrete și nu a ajuns la Moscova.

Noaptea din 26 spre 27 iunie 1959

Pe teritoriul apărat de participanții la tulburări au fost trimiți să „desfășoare munca de explicație” agitatorii desemnați de comitetul raional de partid în frunte cu instructorul comitetului raional al PC al Moldovei și șeful de studii al școlii din Răciula. Văzând grupul din cinci oameni care se apropia de mănăstire, V.C. Poian a dat semnalul de alarmă. La strigătul lui au tras clopotele. Mulțimea înarmată cu bâte și furci i-a atacat pe agitatori. Ei au fost „nevoiți să plece de pe teritoriul mănăstirii, fără a îndeplini indicațiile comitetului raional” 79.

27 iunie 1959

Activiștii sovietici încearcă din nou să pătrundă în mănăstire. Din nou bat clopotele. Mocreac și Mladan, potrivit versiunii anchetei, au organizat o gloată înarmată, care îi amenință pe agitatori cu furcile și aruncă cu pietre în ei. Suferind leziuni corporale ușoare, agitatorii părăsesc mănăstirea 80. În aceeași zi șeful de studii al școlii și secretarul Sovietului Sătesc încearcă să aducă la mănăstiri bănci – casa stareței îi era transmisă școlii. Mulțimea a stricat băncile și a aruncat de pe teritoriul mănăstirii ce mai rămăsese din ele. Șeful de studii și secretarul Sovietului Sătesc încearcă să intre pe teritoriu cu băncile rămase întregi. Dar sunt bătuți cu pietre și alungați cu bâtele 81.

28 iunie 1959

Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și funcționarii lui afirmau că după „munca explicativă efectuată pe larg în rândul credincioșilor” (am văzut deja cât de „eficientă” era această muncă) o anumită parte a colhoznicilor a încetat „chiar și să-i simpatizeze” pe rebeli. Chipurile, colhoznicii „au ieșit în masă la lucru” și chiar au cerut de la autorități ca instigatorii să fie trași „la răspunderea cea mai severă” 82. În document nu se precizează cât de mare era această „anumită parte”, iar sintagma ca atare contrazice în principiu teza ieșirii în masă la lucru, în zi de duminică. Se pare că funcționarii încercau să blufeze, să facă o mină bună într-un joc prost, să mușamalizeze greșelile autorităților republicane și locale și greșelile personale ale împuternicitului Oleinic. Căci era evident că aceștia au ratat momentul în care i-ar fi putut influența pe credincioși, luându-i cu vorba.

În realitate, la 28 iunie, duminică, la semnalul de alarmă al clopotelor, la mănăstire s-a adunat o mulțime mare de țărani din Răciula și satele vecine. Potrivit estimării exagerate a lui I. Mocreac, erau aproape trei mii de persoane 83. În orice caz, nu erau nicidecum doar cei 15-25 de credincioși care stăteau de gardă permanent în lăcaș. În sentința în cazul organizatorilor dezordinilor de la Răciula se spune la modul direct că în această zi instigatorii îndemnau mulțimea adunată, adică precis că mai mult de câteva zeci de persoane, „să se înarmeze cu furci și bâte, să rămână pe teritoriul mănăstirii zi și noapte”, să le opună „rezistență fizică reprezentanților puterii și activului și să nu le permită să intre în mănăstire”. Unul dintre organizatori îi înarma pe oameni cu bâte confecționate din vreascuri 84.

Autoritățile continuau să acționeze fără menajamente. Erau gata să-și desfășoare „munca de explicație”, însă nu să ajungă la vreo înțelegere și nici să caute compromisuri. Credincioșii răspundeau printr-o rezistență activă. Este clar că erau „foarte revoltați, când vedeau că vor să închidă o biserică atât de frumoasă”. La 28 iunie 1959 lumea s-a adunat în așteptarea faptului că va veni cineva de la raion și va organiza o adunare în chestiunea bisericii. Dar „nu a venit nimeni să-i pună capăt acestei rebeliuni care a durat cinci zile” 85. Atunci, deja după amiază, Ilarion Mocreac a propus să mai scrie încă o plângere la Moscova. Și au decis să păzească biserica până la primirea răspunsului. I. Mocreac afirma că 70 de persoane au semnat noua plângere 86. Oamenii considerau că autoritățile vor „să închidă biserica fără să fi fost anunțată decizia Consiliului de Miniștri sau a Arhiepiscopiei. Văzând că nu a fost dat niciun ordin, lumea a presupus că Belous și niște escroci de la Călărași vor să distrugă biserica. Până la urmă, așa s-a și întâmplat. Omul pe care l-am trimis cu plângerea la Moscova nu s-a întors, nu se știe ce i s-a întâmplat, poate că l-au arestat sau el ne-a vândut pe toți. La judecată am rugat să ni-l arate ca să știm ce s-a întâmplat cu el. Dar nu l-au arătat” 87. Nu a parvenit niciun răspuns de la Moscova. Autoritățile se pregăteau de asediu. Iar noaptea „a venit miliția cu un medic” 88. Se temeau de vărsări de sânge?

29 iunie 1959

În sfârșit, Nectarie a catadicsit în cele din urmă să-i expedieze Patriarhului Alexie un raport ca răspuns la interpelarea prin telegraf referitor la numeroasele plângeri ale credincioșilor eparhiei subordonate lui privind închiderea bisericilor și a mănăstirilor. Amintim că interpelarea fusese primită încă la 22 iunie. Iar a doua zi s-au declanșat evenimentele de la Răciula. Nectarie nu se grăbea și a stat în expectativă tocmai o săptămână. El spera, probabil, că acest conflict se va soluționa cumva mai repede. Arhiepiscopul încerca să-l mai liniștească pe Patriarh, afirmând că plângerile „nu au temeiuri”, iar situația bisericească în Eparhia Chișinăului și Moldovei de fapt „nu s-a schimbat în comparație cu cea anterioară”. Recunoscând, totuși, că „în eparhie domnește panica, circulă zvonuri despre închiderea în masă a lăcașurilor și mănăstirilor”, Nectarie nu a scos niciun cuvânt despre evenimentul principal – tulburările din Răciu- la, adică a ascuns de Patriarh cea mai semnificativă informație și s-a concentrat pe detalii lipsite de însemnătate. Totodată a explicat zvonurile despre închiderea în masă a lăcașurilor sfinte și mănăstirilor exclusiv prin faptul că autoritățile au început persecutarea activă a așa-zișilor preoți autoproclamați (după cum afirma Nectarie, aceștia erau 50 la număr), „ca rezultat, majoritatea lor s-au făcut dispăruți, iar unii chiar au fost judecați și își ispășesc pedeapsa”. Anume acești autoproclamați, după cum susținea Nectarie, răspândeau zvonurile cu pricina 89.

În aceeași zi pe teritoriul mănăstirii și-au făcut din nou apariția șeful clubului și secretarul organizației de partid, încercând „să-i convingă pe colhoznici să iasă la muncă”. Rebelii aruncă cu pietre în agitatori și, înarmându-se cu bâte, îi alungă din mănăstire 90.

30 iunie 1959

Organizatorii tulburărilor îl suspectează pe unul dintre colhoznici că acesta „a fost strecurat în mănăstire de autorități în scop de propagandă”. Este scos cu forța din mănăstire 91.

1 iulie 1959

Ziua.

Pe teritoriul mănăstirii apare agronomul P.A. Bodacevschi. Îl oprește, cu furca în mâini, I. Mocreac. Bodacevschi se întoarce cu spatele și încearcă să plece. Mocreac îl lovește din urmă de două ori cu bâta. Agronomul cade la pământ. Colhoznicii din jur îi iau apărarea și îl opresc pe huligan. Reprezentanții autorităților le propun, prin difuzoarele instalate pe automobil, celor adunați să se împrăștie pe la casele lor. Nimeni nu pleacă. Conducerea raională tot mai încearcă să evite vărsarea de sânge. Este luată decizia de a mai merge încă o dată la biserică și de a încerca să convingă pe credincioși să plece. Drept răspuns, la ora 7 seara, răsună din nou dangătul de clopot. Mulțimea înarmată i-a împroșcat pe activiști și pe reprezentanții puterii cu o ploaie de pietre, iar apoi a început să-i ia la bătaie. Unii au suferit leziuni corporale 92.

Cam în același timp, potrivit informațiilor vehiculate la procesul de judecată, a fost comis un atentat asupra locotenentului de miliție Vasile Dolgan. Pe o ulicioară l-au ajuns din urmă și au început să-l bată cu bâtele trei huligani. „Crezând că Dolgan V.G. este mort, se spune în sentința judecății, S.G. Mocan le-a spus celorlalți: «De ajuns, este terminat!» După care inculpații au plecat. Peste câteva minute Mocan, Tcaci și Sofronescu s-au întors pe ulicioară să se uite la cel ucis. Dolgan, slavă Domnului, rămăsese în viață. El gemea și ruga să nu-l omoare «deoarece el nu este vinovat». Mocan a stri- gat: «Ah, tu mai ești viu?», – și cu scopul de a-l omorî pe Dolgan i-a aplicat acestuia două lovituri cu bâta în regiunea pieptului și în cap.

Locotenentul a căzut la pământ. Mocan, considerându-l mort, s-a întors împreună cu ceilalți la biserică” 93.

Circumstanțele atacului asupra lui V.G. Dolgan sunt destul de încâlcite. Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pentru RSS Moldovenească, A.I. Oleinic, afirma că „unul dintre instigatori, bețivul, trântorul David (nu Mocan – V.P.) l-a atacat pe locotenentul de miliție t. Dolgan și pe alții cu scopul de a-i omorî și l-a rănit grav pe ultimul cu furca, în proces de legitimă apărare a fost omorât” 94. În sentința judecății nu se spune niciun cuvânt despre atacul lui David. Însă dacă nu David l-a atacat pe Dolgan, despre ce fel de legitimă apărare putea fi vorba!? Se vede că Oleinic fie denaturează și atenuează faptele, fie nu dispune de informații precise și suficiente. În orice caz, el îl confundă pe I. Mocreac care l-a atacat pe locotenent cu David. S-ar putea ca David să fi fost în general ucis de o împușcătură accidentală sau în alte circumstanțe. Dar se vede clar că suprimarea tulburărilor nu s-a redus la o singură împușcătură.

În relatarea lui Mocreac toate cele întâmplate arată cu mult mai sângeros și mai tragic. El descrie un asalt veritabil al miliției înarmate asupra mănăstirii. Procurorul din Călărași, după cum afirma Mocreac, „mergea și striga: «Ura! Victoria este a noastră!», dar oamenii au scăpat din vedere faptul că ei sunt înarmați cu pistoale și au început să-i alunge din biserică. „A început o revoltă mare” 95, așa a apreciat anvergura evenimentelor Mocreac. Răsculații și-au pus în aplicare armele – bâtele, pietrele, coasele. Iar procurorul și milițienii, văzând că lumea nu-i lasă să închidă biserica, au început să tragă cu pistoalele. Au omorât un om și i-au rănit pe trei. Mocreac afirma că a văzut personal cum „milițienii băteau femei și copii” 96. Potrivit spuselor aceluiași Mocreac, milițienii l-au împușcat pe S.N. David, „trăgând în el mai multe gloanțe” 97. Amintim că, potrivit datelor oficiale, David a fost singura victimă din partea rebelilor, omorâtă în stare de legitimă apărare. Dar au mai fost și trei grav răniți. Un om a fost rănit în piept. Acesta, potrivit spuselor lui Mocreac, nu a fost judecat deoarece era aproape să moară în timpul operației. Altul a fost rănit la cap, și „dacă glonțul nimerea puțin mai jos, ar fi murit și el” 98. Mocreac a fost rănit la picior, soția l-a dus acasă. În drum el a fost arestat și dus la miliție. „Cu toate că eram rănit, povestea Mocreac, acolo m-au bătut. După operație m-au ținut trei luni sub arest, apoi m-au condamnat la 15 ani – art. 16, ca infractor” 99. În sentința judecății, în documentele depistate de noi ale Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse nu se spune nimic despre aceste victime din partea rebelilor de la Răciula. După cum nu există, de altfel, nici confirmări documentare ale mărturiei lui I. Mocreac despre 74 kg de aur pe care și le-ar fi însușit participanții la asalt 100.

Seara.

Un grup de lucrători ai miliției a încercat să intre în mănăstire dinspre câmpul de mazăre. A fost întâmpinat de o mulțime de oameni organizată de V.C. Pricinoc. Pricinoc s-a năpustit cu bâta asupra unui lucrător al miliției. A ratat lovitura. A pus mâna pe o furcă. Mulțimea a năvălit peste un milițian și doi activiști. După ce au su- ferit leziuni corporale, toți trei au fugit de la locul evenimentelor101.

2 iulie 1959

Orele 5-6 dimineața. Masa de bază a participanților la dezordini se împrăștie fiecare la casa lui. Un grup activ de protestatari rămâne fără susținere și de asemenea este nevoit să părăsească mănăstirea.

11 persoane sunt arestate. Până la momentul respectiv toate bunurile mănăstirii Răciula au fost transferate în altă mănăstire, multe călugărițe au intrat în colhozul „Frunze”.

3 iulie 1959

Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pentru RSS Moldovenească, A.I. Oleinic, îi expediază Consiliului o scurtă notă informativă despre desființarea mănăstirilor în republică. Informează pentru prima dată despre evenimentele din Răciula. Indică neajunsurile și greșelile grave ale autorităților republicane și locale. În același timp, mușamalizează în fel și chip faptele vărsărilor de sânge. Informează doar despre cele ce nu puteau fi ascunse – despre omorul unuia dintre participanții la protest, prezentând acest omor ca un act de legitimă apărare. Astfel, în această relatare se vorbește doar despre o singură împușcătură. Despre faptul că au fost trase mai multe focuri, despre cei grav răniți în timpul suprimării tulburărilor Oleinic, la fel ca și șefii lui de la Moscova, nu scapă niciun cuvânt. Mai mult de- cât atât, împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse afirmă: „În pofida acțiunilor revoltătoare ale elementelor huliganice și indignării colhoznicilor de acțiunile lor, precum și cererilor de a li se aplica cele mai severe pedepse, organele locale ale puterii nu au procedat astfel, ci au pășit pe calea desfășurării pe larg a muncii explicative și a demascării elementelor huliganice. Ca rezultat, căpeteniile s-au văzut izolate și au fost nevoite să părăsească biserica fără luarea măsurilor represive”102. În acest caz avem de a face cu o falsificare birocratică subtilă. Oleinic substituie frica provocată de focurile trase în mulțime, de apariția unui mort și a trei grav răniți, care a și forțat masa participanților la tulburări să să împrăștie pe la casele lor, cu referința neconvingătoare la „munca explicativă desfășurată pe larg”. Această muncă explicativă, după cum am arătat mai sus, pur și simplu nu se putea solda cu consecințe relevante. Unde mai pui că liderii tulburărilor nu le permiteau agitatorilor nici măcar să se apropie de mulțime.

6 iulie 1959

Karpov expediază la CC al PCUS și la Consiliul de Miniștri al URSS un memoriu despre greșelile comise la închiderea mănăstirilor. Despre Răciula comunică următoarele: mănăstirea a fost lichidată, biserica închisă, incidentul tranșat. Ca și Oleinic, președintele Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse ignoră acțiunile violente ale autorităților de suprimare a revoltei din Răciula, limitându-se la repetarea poveștii despre omorul comis în legitimă apărare. Însă era greu de trecut peste semnalul direct și drastic care ajunsese de la Răciula la Moscova și cu neputință de ocolit subiectul. Trebuia să reacționeze la el și cât mai repede cu putință. Karpov își dădea seama perfect de aceasta. Concluzia principală a președintelui Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse: „…cei din teritoriu se străduiesc să închidă cât mai repede mănăstirile și schiturile, fără s-o facă prin fuziune sau comasare, după cum o propunea Consiliul, ci prin alungarea (italicele mele – V.P.) călugărilor”. Această concluzie este argumentată printr- o referință la evenimentele din Răciula 103. Karpov încerca să avertizeze autoritățile supreme ale statului măcar în privința prostiilor și greșelilor flagrante. Însă nu și-a permis mai mult decât să formuleze timida rugăminte de „a preveni organele de partid și sovietice ale RSS Ucrainene, Moldovenești, Bieloruse, Lituaniene și Letone cu privire la realizarea atentă și treptată a acțiunilor de reducere a numărului mănăstirilor și schiturilor, efectuându-le doar în acord cu Consiliul”. Reacția guvernului sovietic s-a limitat la expedierea memoriului lui Karpov Consiliilor de Miniștri ale RSS Ucrainene, RSS Bieloruse, RSS Lituaniene, RSS Letone și RSS Moldovenești cu rezoluția apati- că a adjunctului președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, F.R. Kozlov: „Rog să examinați memoriul Consiliului și să luați măsuri de înlăturare a neajunsurilor. F. Kozlov. 16 iunie 1959” 104.

Închiderea mănăstirilor Dobrușa și Pripiceni

Închiderea mănăstirii Răciula a fost, probabil, prima experiență de luptă cu ortodoxia a noului împuternicit al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Oleinic, care s-a încadrat în muncă în noua funcție anume în iulie 1959. Evenimentele de la Răciula au scos la iveală noua stilistică a relațiilor cu biserica: presiunea dură și nemiloasă, lipsa de menajamente și cinismul au luat locul tărăgănării birocratice, manipulării prudente și „restricționării activității”. Oleinic, care provenea din mediul nomenclaturii republicane și se înțelegea de minune cu ea, ignora fățiș eufemismele Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse „comasarea și fuzionarea mănăstirilor”, preferând formularea mai brutală și mai sinceră: „închiderea și lichidarea”. El ignora apelurile Consiliului la prudență, n-a luat în seamă nici memoriul cu rezoluția lui F.R. Kozlov pe care i-o expediase Moscova.

El nu-și considera nicidecum eronate acțiunile, deși fundalul social-psihologic din Moldova rămânea în continuare tensionat. La 21 iulie 1959, adică peste 18 zile după ce autoritățile au pus capăt, prin violență, tulburărilor de la Răciula, secretarul arhiepiscopului Chișinăului și Moldovei, P. Statov, i-a raportat lui Nectarie rezultatele examinării mănăstirii Dobrușa: în satele din apropiere, îndeosebi în Recești, „credincioșii sunt iritați și s-ar putea produce incidente” 105. Aceasta însă nu l-a împiedicat pe Oleinic la sfârșitul lui septembrie 1959 să includă această mănăstire în lista pentru închiderea înainte de termenul stabilit inițial. În loc să-și corecteze greșelile, Oleinic a pregătit propunerile de închidere accelerată a mănăstirilor (contrar planului aprobat la începutul lunii iunie) 106.

Peste câteva luni aprecierea situației din mănăstirea Dobrușa devine ambiguă și contradictorie. Autoritățile bisericești încep să afirme că stările de spirit protestatare se reduc treptat la zero. În orice caz, la întrebarea reprezentantului eparhiei, protoiereului M. Palihovici, despre cum reacționează credincioșii la zvonurile privind viitoarea închidere a mănăstirii de la Dobrușa, preotul bisericii vecine, Porfirie, a răspuns:

„…în legătură cu toate cele întâmplate nu demult la Răciula, lumea se abține să se pronunțe în această privință din cauza fricii și, în general, credincioșii, chipurile, se interesează puțin de soarta ulterioară a mănăstirii”. După cum se vede din precizarea „chipurile”, protoiereul M. Palihovici a considerat, probabil, această indiferență a credincioșilor drept una prefăcută, de fațadă. Această nuanță însă nu l-a împiedicat pe „cercetașul” eparhial să execute „comanda socială”. El l-a asigurat pe Nectarie de lucrul cel mai important: „nu sunt de prevăzut pretenții serioase din partea populației în cazul desființării mănăstirii”. Chipurile, mănăstirea nu avea relații strânse cu colhoznicii din preajmă, iar credincioșii se foloseau rareori de serviciile mănăstirii pentru săvârșirea ritualurilor și obiceiurilor107. Toate acestea trebuiau să-i consolideze lui Nectarie intenția „de a închide această mănăstire cu forțele proprii”, expusă într-o conversație cu Oleinic 108.

Într-adevăr, poate că nu era cazul să se teamă de reacția oamenilor speriați de evenimentele de la Răciula. Însă încă la sfârșitul lui iulie 1959 protoiereul P. Statov îi spunea lui Nectarie contrariul, vorbind despre faptul că majoritatea credincioșilor erau gata să susțină mănăstirea, cel puțin sub aspect material: „Încă niciodată nu au fost atât de multe donații de pâine, produse și bani din partea credincioșilor ca în ultimul timp. Aceasta se explică prin faptul că în rândul credincioșilor sunt răspândite zvonurile conform cărora călugării ar fi lipsiți de mijloace de subzistență și credincioșii îi ajută cu produse și bani. În afară de aceasta, în împrejurimi nu sunt biserici active și credincioșii din satele vecine ajută mănăstirea” 109.

La rândul său, împuternicitul a decis să profite de acest moment favorabil – „condițiile foarte grele în care erau întreținuți călugării bolnavi” – pentru lichidarea mănăstirii Dobrușa din raionul Rezina, care anterior nu se preconiza să fie închisă 110. Era evident că Oleinic avea de gând să acționeze în continuare cu tupeu, cu toate că în ajunul închiderii mănăstirii până și lectorul CC al PC al Moldovei, Ivanov care a pregătit informația corespunzătoare pentru Secția Agitație și Propagandă a CC al PC al Moldovei, a recunoscut: „Mănăstirea se bucură de o mare influență asupra populației”, iar în satele din împrejurimi „există elemente care pot manifesta nemulțumirea” din cauza închiderii ei 111.

Era evident că mănăstirea se bucura de încrederea credincioșilor. Este adevărat că oamenii se cam temeau să-și manifeste pe față simpatiile. Însă unii credincioși considerau în continuare că biserica mănăstirii este a lor. Ei spuneau „că satele Pripiceni-Curchi și Pripiceni- Răzești, Pereni, Fuzăuca, Sârcova nu au biserici active în ele și ei toți veneau să-și săvârșească ritualurile religioase la mănăstirea Dobrușa. În afară de aceasta, biserica mănăstirii începuse să fie construită de credincioșii înșiși din mijloacele lor pe un teren de pământ care îi aparținea satului, și nu mănăstirii. O confirmă și faptul că cimitirul satului se află alături de clădirea bisericii mănăstirii Dobrușa. Puțin mai târziu fostă mănăstire Curchi a terminat construcția bisericii, a cumpărat pământul de la săteni și a făcut acolo un schit. De aceea credincioșii consideră că biserica este proprietatea lor, și nu proprietatea mănăstirii” 112. Deci, în opinia credincioșilor nu era corect ca această biserică să fie închisă odată cu mănăstirea.

Comuniștii au neglijat în mod deliberat toate aceste „finețuri” care nu prezentau interes pentru ei și astfel nu puteau să nu provoace nemulțumirea. În consecință, s-a creat o situație asemănătoare cu cea din preajma tulburărilor de la Răciula, în decursul cărora credincioșii nu apărau mănăstirea, ci anume biserica. Dar de ce, totuși, credincioșii din Dobrușa nu s-au ridicat în apărarea lăcașului lor? De ce „nu s-a auzit din partea sătenilor o rezistență fățișă contra desființării mănăstirii”? Cum poate fi explicată tranziția unei părți considerabile a credincioșilor de la activismul din iulie la apatia de toamnă? S-ar putea ca la mijloc să fie faptul că la 14 octombrie 1959, adică cu două săptămâni înainte de închiderea „peste plan” a mănăstirii, și respectiv, a bisericii, a fost pronunțată sentința pentru opt organizatori ai tulburărilor de la Răciula. Autoritățile și-au demon- strat clar intențiile – disponibilitatea de a-i pedepsi crunt și nemilos pe rebeli. Aceștia au fost condamnați la termene îndelungate de privare de libertate – între 4 și 15 ani. Nu este de mirare că credincioși activi s-au pitit și se temeau să-și exprime fățiș nemulțumirea. Unii reacționau nepăsător și rămâneau indiferenți, la fel cum a fost și la Răciula. Iar ateii militanți din rândul comuniștilor, comsomoliștilor, activiștilor sovietici, parțial – reprezentanții intelectualității rurale, s-au întărit în încrederea că acum pot să nu se sinchisească de me- najamente și fasoane, că în lupta contra religiei toate mijloacele sunt bune și potrivite…

În același raion Rezina se află încă o mănăstire de bărbați con- damnată de autoritățile civile și bisericești să fie „închisă înainte de termen” – Pripiceni. Și biserica ei deservea, de asemenea, câteva sate din împrejurimi. Dar mănăstirea era mică, cu doar nouă cenobiți. Oleinic menționa cu satisfacție: „Reprezentanții eparhiei au exami- nat, sfătuiți de noi, această mănăstire și au ajuns singuri la concluzia că ea poate fi și trebuie închisă” 113.

La 12 noiembrie 1959 împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, A.I. Oleinic, le-a raportat CC al PC al Moldovei și Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești: „Ca rezultat al muncii organizatorice și politice mari efectuate de organizațiile de partid, sovietice și altele cu activul sătesc și în rândul populației satelor din jurul mănăstirii, în perioada dintre 29 și 31 octombrie, mănăstirile Pripiceni și Dobrușa au fost închise cu succes, iar călugării cu toate bunurile personale și cele care le aparțineau mănăstirilor au fost transferați la mănăstirile Chițcani, Căpriana și Hârbovăț.

De la mănăstirea Dobrușa au fost transferate la mănăstirea Chițcani 16 pers., la Căpriana – 9, la Hârbovăț – 6, 10 s-au împrăștiat pe la casele lor, 3 slujesc în parohii, 3 sunt duhovnici în mănăstiri de femei și un poslușnic învață la internat.

De la mănăstirea Pripiceni 3 au fost transferate la Căpriana, 5 s-au dus pe la casele lor, 1 a fost înrolat în Armata Sovietică.

Biserica monastică din s. Pripiceni, toate încăperile de locuit și acareturile, în conformitate cu dispoziția Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești din 5 iunie 1959, i-au fost transmise Sovietului Sătesc pentru a amplasa clubul – și colhozului – pentru a amplasa maternitatea, creșa și punctul sanitar.

Clădirile bisericești, toate încăperile locative și gospodărești ale mănăstirii Dobrușa i-au fost transmise Sovietului Sătesc pentru pază. Părerea comitetului raional Rezina al PC al Moldovei și a comitetului executiv raional este ca aceste încăperi pot fi folosite în calitate de casă de odihnă intercolhoznică sau să-i fie transmise casei de copii.

Trebuie remarcat că la lichidarea cu succes a mănăstirilor Dobrușa și Pripiceni a contribuit într-o măsură considerabilă munca efectuată cu aparatul cârmuirii eparhiale, în urma căreia, ascultând de sfatul nostru, episcopul Nectarie a dispus să fie scoși din timp din mănăstiri călugării care desfășurau munca de subminare contra închiderii mănăstirilor.

Toată munca practică de lichidare a acestor mănăstiri a fost efectuată nemijlocit de reprezentanții eparhiei” 114.

Valeriu Pasat, Introducere, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească (1940-1991) .

 

Note:

51 Рапорт протоиерея Г.П. Белоуса архиепископу Кишиневскому и Мол- давскому Нектарию о событиях в с. Речула во время закрытия Речуль- ского женского монастыря от 23 июня 1959 г. – Пасат, 2. С. 667. Далее: Г.П. Белоус о событиях в селе Речула… Documentul respectiv este primul din cele două rapoarte ale protoiereului G.P. Belous despre evenimentele din Răciula. Cel de-al doilea a fost semnat a doua zi, la 24 iunie 1959. Scriitorul

1959. Beșleagă, care a publicat în cartea sa ambele documente (Beșleagă V. Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959. Chișinău. Prut International. 2006. P. 310-312), a data eronat raportul din 23 iunie 1959 cu 25 iunie 1959.

52 Козлов В.А. Массовые беспорядки в СССР при Хрущеве и Брежневе… С. 316.

53  Сообщение Олейника о ликвидации монастырей. – Пасат, 2. С.

54  Idem. С. 669-670.

55 Из докладной записки председателя Совета по делам РПЦ Г.Г. Кар- пова в ЦК КПСС и Совет министров СССР об ошибках, допущенных при закрытии монастырей от 6 июля 1959 г. – Пасат, 2. С. 671-672.

56  Idem. С. 672.

57  Idem.

58 Este vorba de hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS din 1 decembrie 1944 Nr. 1643-486 „Cu privire la bisericile ortodoxe și casele de rugăciune”.

59  Idem. – Пасат, 2. С. 673.

60  Beșleagă Vladimir Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959.

Chișinău: Editura Prut Internațional, 2006. P. 8, 257.

61 Приговор по делу участников массовых беспорядков в с. Речула в связи с закрытием Речульского монастыря от 14 октября 1959 г. În continuare: Приговор… – Пасат, 2. С. 677-684.

62 Рапорт протоиерея Г.П. Белоуса архиепископу Кишиневскому и Мол- давскому Нектарию о событиях в с. Речула во время закрытия Ре- чульского женского монастыря от 23 июня 1959 г. În continuare: Г.П. Белоус о событиях в селе Речула… – Пасат, 2. С. 667-668.

63 Письмо И.Н. Мокряка, осужденного за организацию массовых беспо- рядков при закрытии Речульского монастыря, патриарху Московскому и всея Руси Алексию с просьбой помочь освободиться из мест заключения (не ранее 14 октября 1959 г.). În continuare: Мокряк… – Пасат, 2. С. 684-687.

64  Пасат, 2. С. 668.

65  Сообщение Олейника о ходе закрытия монастырей. – Пасат, 2. С. 670.

66  Приговор… – Пасат, 2. С. 678-679.

67  Г.П. Белоус о событиях в селе Речула… – Пасат, 2. С. 667.

68  Idem. Potrivit versiunii autorităților, se adunase o mulțime din circa 300 de persoane. I. Mocreac considera că mulțimea era de două ori mai numeroa- să – de circa 600 de locuitori. (Мокряк… – Пасат, 2. С. 684).

69  Idem.

70 Mocreac Ilarion Nicolaevici, născut în 1919, fără de partid, originar și lo- cuitor al satului Răciula, raionul Călărași, RSS Moldovenească, moldovean, colhoznic, studii – 4 clase, căsătorit, întreținea soția și patru copii, con- damnat în anul 1957 și eliberat în virtutea amnistiei.

71  Мокряк… – Пасат, 2. С. 684.

72  Сообщение Олейника о ходе закрытия монастырей. – Пасат, 2. С. 669.

73  Idem. С. 670.

74  Сообщение Олейника о ходе закрытия монастырей. – Пасат, 2. С. 670.

75  Приговор… – Пасат, 2. С. 679.

76  Мокряк… – Пасат, 2. С. 684.

77  Idem. С. 684.

78 Жалоба жителей с. Речулы Каларашского района председателю Со- вета министров СССР Н.С. Хрущеву о намерении местной власти за- крыть церковь в Речульском монастыре от 28 июня 1959 г. – Пасат, 2. С. 668. E necesară o precizare referitoare la lucrarea noastră «Православие в Молдавии…» (том 2). Noi am tratat în mod eronat două documente ca fiind unul: 1) telegrama adresată lui Hrușciov, citată mai sus, semnată de patru activiști între 24 și 27 iunie 1959 la inițiativa enigmaticului „om din Leningrad”, posibil provocator; 2) plângerea alcătuită la inițiativa lui I. Mo- creac la 28 iunie 1959. Ea a fost semnată de 70 de persoane și a ajuns cu siguranță la Moscova și ne vom mai referi la ea mai jos.

79  Приговор… Пасат, 2. С. 679.

80  Idem.

81  Idem. С. 680.

82  Сообщение Олейника о ходе закрытия монастырей. – Пасат, 2. С. 670.

83  Мокряк. – Пасат, 2. С. 684.

84  Приговор. – Пасат. С. 680.

85  Мокряк. – Пасат, 2. С. 685.

86 La 9 iulie 1959 plângerea locuitorilor satului Răciula i-a fost trimisă de către Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse împuternicitului pentru RS Moldovenească „pentru a fi examinată conform ordinii stabilite”. (vezi: ANRM. F. 3046. Inv. 1. D. 95. F. 124). La 12 august 1959 adjunctul împu- ternicitului Consiliului pentru RSS Moldovenească, Zadvornâi, a informat Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse că „în s. Răciula… există o biserică activă care asigură necesitățile religioase ale credincioșilor și nu exis- tă nicio oportunitate de a-i transmite satului biserica fostei mănăstiri Răciula. Biserica mănăstirii a fost reutilată pentru a servi drept club” – Idem. F. 126.

87  Мокряк. – Пасат, 2. С. 685.

88  Idem.

89 Рапорт архиепископа Кишиневского и Молдавского Нектария Па- триарху Московскому и всея Руси Алексию по поводу жалоб верую- щих подведомственной ему епархии, что во многих церквях Молда- вии нет священников, от 29 июня 1959 г. – Пасат, 2. С. 688-689.

90  Приговор… – Пасат, 2. С. 680.

91  Idem.

92  Idem. С. 680-681.

93  Idem. С. 681.

94 Сообщение уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника в Совет о ходе ликвидации монастырей в Мол- давской ССР от 3 июля 1959 г. – Пасат, 2. С. 671.

95  Мокряк. – Пасат, 2. С. 685.

96  Idem. С. 686.

97  Idem. С. 685.

98  Idem.

99  Idem. С. 686.

100  Idem.

101  Idem. С. 681-682.

102  Сообщение Олейника о ликвидации монастырей. – Пасат, 2. С. 670.

103 Из докладной записки председателя Совета по делам РПЦ Г.Г. Кар- пова в ЦК КПСС и Совет министров СССР об ошибках, допущенных при закрытии монастырей от 6 июля 1959 г. – Пасат, 2. С. 673-674.

104 Из докладной записки председателя Совета по делам РПЦ Г.Г. Кар- пова в ЦК КПСС и Совет министров СССР об ошибках, допущенных

при закрытии монастырей от 6 июля 1959 г. и комментарий к этому документу. – Пасат, 2. С. 674.

105 Рапорт протоиерея П. Статова архиепископу Кишиневскому и Мол- давскому Нектарию о результатах обследования Добрушского мона- стыря от 29 июля 1959 г. – Пасат, 2. С. 666.

106 Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдав- ской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Мол-

давской ССР о появившейся возможности закрыть Добрушский и При- пиченский монастыри в 1959 г. от 28 сентября 1959 г. – Пасат, 2. С. 702-704.

107 Рапорт благочинного церквей Бульбокского района протоиерея Мины Палиховича архиепископу Кишиневскому и Молдавскому Нектарию о поездке в Добрушский монастырь в связи с предстоящим закрытием монастыря от 16 октября 1959 г. – Пасат, 2. С. 706, 708.

108 Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдав- ской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Мол- давской ССР о появившейся возможности закрыть Добрушский и При- пиченский монастыри в 1959 г. от 28 сентября 1959 г. – Пасат, 2. С. 703.

109 Рапорт протоиерея П. Статова архиепископу Кишиневскому и Мол- давскому Нектарию о результатах обследования Добрушского мона- стыря от 29 июля 1959 г. – Пасат, 2. С. 665.

110 Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдав- ской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Мол- давской ССР о появившейся возможности закрыть Добрушский и При- пиченский монастыри в 1959 г. от 28 сентября 1959 г. – Пасат, 2. С. 702-704.

111 Справка лектора ЦК КП Молдавии М. Иванова, подготовленная для Отдела агитации и пропаганды ЦК КП Молдавии, о подготовке к за- крытию Припиченского монастыря (октябрь 1959 г.). – Idem. С. 711.

112 Рапорт благочинного церквей Бульбокского района протоиерея Мины Палиховича архиепископу Кишиневскому и Молдавскому Нектарию о результатах поездки в Припиченский мужской монастырь в связи с предстоящим его закрытием от 16 октября 1959 г. – Пасат, 2. С. 705.

113 Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдав- ской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Мол- давской ССР о появившейся возможности закрыть Добрушский и При- пиченский монастыри в 1959 г. от 28 сентября 1959 г. – Пасат, 2. С. 702-704. Рапорт благочинного церквей Бульбокского района протоиерея Мины Палиховича архиепископу Кишиневскому и Молдавскому Не- ктарию о поездке в Добрушский монастырь в связи с предстоящим закрытием монастыря от 16 октября 1959 г. – Пасат, 2. С. 706, 708. Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдав- ской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Мол- давской ССР о появившейся возможности закрыть Добрушский и При- пиченский монастыри в 1959 г. от 28 сентября 1959 г. – Пасат, 2. С. 703. Рапорт протоиерея П. Статова архиепископу Кишиневскому и Мол- давскому Нектарию о результатах обследования Добрушского мона- стыря от 29 июля 1959 г. – Пасат, 2. С. 665.

Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдав- ской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Мол- давской ССР о появившейся возможности закрыть Добрушский и При- пиченский монастыри в 1959 г. от 28 сентября 1959 г. – Пасат, 2. С. 703.

114 Сообщение уполномоченного Совета по делам РПЦ А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдавской ССР о закрытии Припиченского и Добрушского монастырей в Резинском районе от 12 ноября 1959 г. – Пасат, 2. С. 712-713.