Radu Preda, președinte IICCMER: „Ce îmi doresc este altceva: accesul la arhiva Justiției și a Armatei”

De loc e din Galați și trăiește la Cluj. Liceul și Teologia le-a absolvit la București, doctoratul, cu studii în Gemania, la Cluj, iar studiile post-doctorale le-a făcut în Grecia, la Salonic. Este conferențiar universitar, director fondator al INTER și membru în Consiliul de Administrație al European Forum of Orthodox Schools of Theologyde la Bruxelles. Până acum, a scris zece cărți. Și am putea continua.

Radu Preda (43 de ani) este, din martie 2014, președintele executiv al IICCMER sau, mai pe românește, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. N-are viață tocmai ușoară: om cu „o gândire mai curând de dreapta”, a ajuns să conducă IICCMER numit de un Guvern de stânga. Despre acest paradox, dar și despre altele, în interviul acordat României libere.

*

Domnule Preda, mai merită sau mai poate fi „exhumat” comunismul? Unii spun că e prea târziu și că ar trebui să îl îngropăm de tot.

Așa este: ne aflăm în plină ceartă a percepțiilor. În vreme ce unii cred că, oricum, este prea târziu, alții se încăpățânează să spere într-o formă, fie și parțială, de justiție. Pentru unii este prea puțin, iar pentru alții, prea mult. Oricum ai aborda tema, se vor găsi avocați pentru ambele extreme. Iată de ce, în fruntea IICCMER, am încercat să mențin calea de mijloc.

Da, comunismul nu trebuie pur și simplu lăsat în cimitirul istoriei. Măcar din două motive:

În primul rând, chiar dacă, la noi și în majoritatea țărilor Europei Centrale și de Est, comunismul a falimentat politic, el lasă în urmă milioane de victime directe și indirecte, culturi distruse, peisaje otrăvite și mentalități schimonosite. Chiar dacă nu ne-ar interesa cadavrele, ne lovim zilnic de cei în viață, care poartă, conștient sau nu, urmele spălării pe creier din anii dictaturii comunismului. Mă refer aici nu doar la generațiile mai înaintate în vârstă, cât și la oamenii tineri care au preluat din mers mai curând achizițiile comuniste decât pe cele ale libertății.

În al doilea rând, ideologia care a stat la baza experimentului comunist circulă nestingherit, asemeni unui virus. Tot asemeni unui virus, această ideologie cunoaște mutații spectaculoase, fapt care ne pune în situația de a găsi noi formule antivirale.

Una peste alta, la doar un sfert de veac de la căderea simbolică a comunismului, să nu ne iluzionăm că nu mai avem nimic în comun cu epoca respectivă, că putem privi drept în față, ignorând trecutul sau că suntem capabili să gestionăm crizele prezentului fără să ținem cont de originile din urmă ale acestora.

O scurtă întâmplare. Acum nu mulți ani, un prieten aflat în Statele Unite a trimis tatălui său, prin cineva care venea în țară, un aparat de fotografiat. „Curierul”, ajuns acasă, în Moldova, a expediat aparatul prin colet poștal, în Banat. Când a primit pachetul, tatăl prietenului din America a rămas perplex: adresa expeditorului era pe strada Ieremia Popescu, nimeni altul decât fostul șef al Comandamentului Trupelor de Securitate între anii 1949-1954. „Poanta” poveștii: tatăl prietenului meu făcuse vreo 15 ani de detenție politică și fusese bătut de Ieremia Popescu în persoană.

Poza acestui criminal notoriu e și acum pe site-ul Jandarmeriei Române, în galeria comandanților săi. Vă întreb, cum e posibil? Și ce e de făcut? Cum ar arăta, să spunem, o fotografie cu Goebbels, în panteonul marilor personalități, pe site-ul vreunui minister al guvernului german?

Exemplul pe care îl dați este cât se poate de sugestiv pentru lipsa unei autocenzuri a autorităților statului. Foarte puține structuri și instituții publice își pun problema lecturii corecte a istoriei lor recente și cu atât mai puțin a recunoașterii, simbolic vorbind, a responsabilității morale pentru abuzurile comise. Chiar dacă statul român actual este unul de drept, el moștenește, că vrea sau nu, pe cel de nedrept. Este o situație pe care, de pildă, Germania postnazistă a știut să o gestioneze complet altfel. Iată de ce Goebbels nu figurează în galeria politicienilor germani, în schimb Ieremia Popescu se înșiruie în firul neîntrerupt al conducătorilor Jandarmeriei Române, de la înființare până în ziua de azi. Ca și cum istoria ar fi liniară, fără crize, sincope sau violențe. Ca și când toți șefii ar fi avut egală legitimitate și faptele lor ar fi fost în regulă. La fel, în galeria Ministerului de Externe, o regăsim pe Ana Pauker! Exemplele pot continua.

Este o chestiune de timp. O să mai treacă probabil două decenii și jumătate până când o să avem expoziții despre rolul Ministerului de Interne sau al oricărui alt minister în perioada comunistă. Scopul nu este/nu va fi autoflagelarea etică și nici scăderea voluntară a autorității, ci ilustrarea manierei în care sistemul de stat poate fi deturnat și folosit împotriva propriilor cetățeni. Așadar, o lecție de libertate și democrație prin contrast absolut. Dar asta înseamnă să aibă loc o schimbare fundamentală a mentalităților, de la șefi la subalterni, un proces inevitabil de durată.

Un alt fruntaș al sistemului comunist, Silviu Brucan, vorbea imediat după revoluție de stupid people și de cei 20 de ani de care e nevoie pentru maturizarea sa politică. Corneliu Coposu spunea, însă, că pentru a scăpa de mentalitatea comunistă e nevoie de cam tot atâția ani câți a durat regimul cu pricina. Cum se simte stupid people azi?

Principial, referințele de genul acesta la Brucan mă revoltă. Criminalul îți spune de cât timp o să ai nevoie să îți ostoiești durerea sufletească după dispariția celui drag. Ideologul comunist ne „prezice” durata convalescenței postcomuniste. Vânzătorul de droguri îți precizează că detoxifierea poate dura! Cum este posibil un asemenea paradox? Ei bine, se pare că este posibil. În schimb, vorba lui Coposu mi se pare întemeiată. Este nevoie de o schimbare radicală. Dar nu prin uitare, prin „depășire” a istoriei dramatice, cum tot spun unii fără să știe ce spun.

Cum ați imaginat România de după comunism înainte de decembrie 1989? Ce visați că veți face dacă va muri comunismul?

Personal, îmi doream lucruri banale: căldură, lumină, hrană, cărți. Să pot călători. Nimic special. Având, în decembrie 1989, 17 ani, am trăit ultimii ani ai regimului în deplină cunoștință de cauză. Evident, nu aveam elementele necesare unei judecăți complexe, dar ascultam Europa Liberă – era bicentenarul revoluției franceze de la 1789 –, citeam cărți din fondul interzis și aveam privilegiul de a discuta cu foști deținuți politici și deportați. Eram, ca să zic așa, în plină istorie nemijlocită, ceea ce accentua dramatismul comparației cu prezentul. În plus, am cunoscut și politruci, ființe jalnice rezultate din sinteza indecentă dintre prostie și putere. La fel, am cunoscut și oameni din sistem conștienți de inegalitatea cotidiană, de diferența prea mare dintre „proletar” și „ștab”.

Dacă ați face un top al verticalități în comunism, unde ați situa România?

Ideea însăși este, după mine, inadecvată. Cred că unii ar jubila dacă ar avea confirmarea, pentru a câta oară?!, că suntem jos de tot, la coada listei. Că, nu-i așa?, la noi mămăliga explodează cu mare întârziere. Că nu am avut rezistență, că am pactizat cu toții, că suntem victime în egală măsură cât suntem și făptași etc. Discursul acesta autodenigrator mă îngrozește, măcar și pentru motivul că perpetuăm astfel o nedreptate. Aceea de a nu înțelege ce au însemnat primele decenii ale comunismului în România: lupta eroică din munți, de durată, execuțiile sumare, la margine de pădure sau de sat, rezistența la colectivizare, închisorile și lagărele de muncă. O națiune întreagă a fost pusă cu forța în genunchi și obligată să șteargă cizmele asupritorilor, români sau nu. A nu ține cont de maniera în care a fost distrusă elita noastră denotă o gravă carență.

Nu ofer aici explicația pentru apatia de mai târziu, din epoca Ceaușescu, ci încerc să văd rădăcinile profunde ale unei demisii etice de proporții. Dacă Dej a închis oamenii liberi la minte, Ceaușescu a transformat toată țara într-o pușcărie. Ceea ce erau caraliii pentru deținuți, era Securitatea pentru toți românii. Toate acestea, însă, nu au uscat seva din care se vor hrăni revoltele antisistem de dinainte de 1989, de la Brașov, Petroșani, Motru, Iași sau din alte părți, știute sau nu.

Cum vedeți recuperarea trecutului comunist al României în istoriografie, literatură (memorialistică, dar și beletristică), film, muzeografie, nume de străzi etc. și cum stăm față de fostele surate din ’lagărul comunist’?

Așa cum însuși comunismul nu a fost egal în intensitate și metode în țările unde s-a instalat, nici prelucrarea traumelor produse de acesta nu este uniformă. Balticii au pornit imediat după 1990 o campanie de conștientizare a perioadelor succesive de ocupație, nazistă și comunistă. La fel, nemții au dezvoltat între timp o impresionantă rețea memorială și muzeală. Doar la Berlin, orașul-simbol al diviziunii din timpul Războiului Rece, ai un circuit pe care nu îți ajunge trei zile să îl parcurgi atent. Surprinzător, polonezii au început abordarea sistematică a trecutului recent, în cadrul Institutului Memoriei Naționale, cu care IICCMER este în raport de parteneriat, abia acum un deceniu și jumătate. Cam în același timp în care, la noi, se puneau bazele CNSAS. Institutul nostru marchează, la finele acestui an, primul deceniu de activitate. Alții, precum bulgarii sau croații, sunt abia la început. În fine, peisajul este foarte divers, iar locul României este unul bun.

Arhitectura instituțională de la noi – un Institut Național pentru Studiul Totalitarismului, care ține de Academia Română, CNSAS aflat sub control parlamentar și IICCMER, parte a Executivului, la care se adaugă, evident, societatea civilă, reprezentată de Academia Civică prin Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, organizație de drept public care primește suport de la bugetul de stat – este sursă de inspirație pentru alte state din regiune. Sigur, ar fi trebuit să se fi făcut mai multe, dar să nu relativizăm cele deja realizate!

Acum, privitor la traducerea în nume de străzi, filme sau alte produse culturale a experienței comunismului, cum știți, avem un val în cinematografie foarte gustat. La fel, bibliotecile s-au îmbogățit enorm cu literatura memorialistică și cu cea de ficțiune având ca temă trauma comunistă. Cu numele de străzi stăm mai prost. Aici își dau măsura conștiinței istorice autoritățile locale, precum cele din Iași…

De ce azi, în aprilie 2015, Adrian Păunescu are o statuie în București și Elisabeta Rizea nu? Întrebarea poate părea retorică, dar nu e. Care credeți că sunt mecanismele care produc asemenea confuzii valorice?

Nu, nu este deloc retorică. Așa cum nici constatarea că trăim într-o epocă a confuziilor nu este lipsită de temei. Ce am putea spune? Nu existența statuii lui Păunescu, acest valet cultural al dictaturii și coautor al cultului personalității Ceaușeștilor, este scandaloasă, ci absența statuii Elisabetei Rizea. Se pare că societatea noastră civilă nu a mai avut forța să ducă la capăt o serie de proiecte. Dar nici statul nu a arătat interes fixării în memoria colectivă a modelelor de demnitate și frumusețe umană. Principial, rămâne o mare întrebare cum putem împărți cerul nestingherit.

Legat de proiectul unui Muzeu al Comunismului în România. Acum vreo zece ani am vizitat Muzeul Terorii din Budapesta. Eram cu un amic priceput în științe sociale, nevorbitor de maghiară. Nu cred că trecuseră mai mult de cinci minute de la intrarea nostră în muzeu, când prietenul meu îmi spune: „Mă, eu știu cu cine țin ăștia!” Cum facem un muzeu al comunismului care să nu fie îmbibat de subiectivism?

Un muzeu al comunismului nu trebuie, după mine, să poarte în titlu formule de genul „teroare” sau „oroare”. Funcția didactică este foarte importantă și de aceea orice emoție, alta decât cea spontană, are nevoie de o abordare temperată. Un muzeu al comunismului trebuie să ne informeze, nu să ne sperie. Cine caută în muzeu adrenalină, ar face bine să practice sporturi extreme. Istoria este prea dură pentru a o înscena. Muzeul de la Budapesta este unul aparte, imposibil de copiat, măcar și prin istoria unică a casei în care se află.

Care ar trebui să fie principalul grup țintă al unui astfel de muzeu: cei care au trăit sau cei care nu au trăit în comunism? Mă gândesc, de exemplu, la Memorialul Holocaustului din Washington DC, destinat în primul rând copiilor și elevilor, poate tocmai de aceea, mult mai informativ și mai puțin „lacrimogen”.

Vă rog să îmi permiteți să răspund reluând aici decalogul pe care l-am formulat pe marginea proiectului Muzeului Comunismului în România (MCR). Care ar fi, așadar, principiile menite să guverneze organizarea și funcționarea lui?

1. MCR nu este o idee „de autor”. Gândul a revenit sistematic în arena publică. Unii au încercat să îl privatizeze, alții să îl exileze. Tema a însoțit fidel primul sfert de veac post-comunist.

2. MCR nu este un produs „de partid”. Indiferent cine îl face, bine face. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Reverența față de victimele dictaturii proletariatului trebuie să cenzureze orice pornire de anexare, acum și în viitor.

3. În ce loc și în ce formă poate prinde trup MCR, chestiunea trebuie supusă publicului. Nu există monopol în domeniu, discuția fiind în lume, inclusiv în Europa de Est, la un stadiu oricum foarte avansat și divers.

4. Dezbaterea publică are menirea să limpezească și ce vrem să fie prezentat, ce nu trebuie, din uitare sau neglijență, să lipsească etc. Din această perspectivă, MCR reprezintă un test major al memoriei și conștiinței noastre colective.

5. Sugestiile din spațiul public vor fi cântărite de oamenii și instituțiile care se ocupă de temă, în țară și străinătate. MCR se va înscrie pe harta muzeală și memorială a Europei și a lumii.

6. MCR va avea misiunea să acopere toate aspectele vieții în comunism: de la sistemul carceral și colectivizare la spaima cotidiană și cenzură. Va fi important să documenteze „banalitatea răului” (Arendt).

7. MCR este „condamnat” să nu folosească limba de lemn. Dar nici abordarea impersonală a istoriei. Aceasta va fi prezentată din perspectiva victimelor și contemporanilor epocii.

8. MCR ar trebui să formeze, alături de toate celelalte inițiative memoriale și muzeale existente sau în lucru, o rețea națională capabilă de solidaritate internă și de acțiune conjugată în spațiul public.

9. MCR nu ar trebui să fie un spațiu care să hrănească exclusiv afectul anticomunist, cât se poate de îndreptățit, ci, mai important, să susțină și să motiveze iubirea libertății.

10. Scopul vizitelor oamenilor tineri la MCR va fi atins nu doar prin cunoașterea mai detaliată a trecutului recent, dar în egală măsură prin încurajarea lor de a construi acestei țări îndelung încercate un viitor mai bun.

Cum (de) ați acceptat postul de președinte executiv al IICCMER? Vă întreb gândindu-mă că suntem într-o perioadă politică plină de incertitudini…

Propunerea a venit, sinergic, din partea mai multor persoane din mediul politic, academic și al societății civile, de la Cluj și de la București, care îmi cunoșteau preocupările. A fost pentru mine o mare surpriză, complet neașteptată. Nefiind angajat politic, având însă o gândire mai curând de dreapta, acceptarea mea de către un Guvern de stânga a fost un act de asumare a faptului că, în asemenea poziții, este nevoie de o altă tipologie. Omul de partid este profund inadecvat. În multe dintre instituții este acută nevoie de oameni de idei.

Care sunt principalele trei priorități ale mandatului dumneavoastră?

Depolitizarea, în sensul precizat, demararea Muzeului Comunismului în România și asigurarea unui cadru optim pentru continuarea proiectelor Institutului și ale cercetătorilor din cadrul acestuia.

Știm lista marilor torționari din comunism sau, în tot cazul, ea poate fi relativ ușor făcută. De ce, totuși, IICCMER îi anunță câte unul, „en detail” și nu pe toți deodată? Pare o strategie de teasing…

„Lista celor 35” este o gravă eroare de comunicare publică. S-a deschis un orizont de așteptare nerealist. S-a operat o selecție după ureche a unor nume, eliminând probabil, fără voie, altele. Noi nu lucrăm „en detail”, ci analizăm fiecare caz în parte. Aceasta este marea diferență între acțiunea mediatică și cercetarea istoriografică.

Max Bănuș spunea, într-o emisiune de Crăciun în care redactorii Europei Libere vorbeau despre ce își doresc de la anul care urma, că ar vrea ca postul de radio să fie închis, pierzându-și obiectul muncii (prin căderea comunismului, evident). (Cam) când credeți că se va închide, cu rost, IICCMER?

IICCMER mai are mult de lucru. De pildă, în ceea ce privește investigațiile speciale, mai sunt cazuri neclarificate, așa cum există și aspecte de cercetare arhivistică și de memorie orală, precum chestiunea frontieriștilor sau a celor abuzați psihiatric, care se cer lămurite. Nu în ultimul rând, mandatul educațional și memorial nu este epuizat nici pe departe. Aș exemplifica aici cu proiectul nostru de la fostul penitenciar de la Râmnicu Sărat.

De ce nu putem avea toate dosarele Securității pe Internet, accesibile gratuit oricui? Ce riscuri pot exista?

Există un drept personal la dosarul propriu și la cele conexe. Pe de o parte, expunerea publică nu cred că ar fi atât de spectaculoasă pe cât așteaptă unii. Pe de altă parte, ce consecințe juridice ar putea să se impună? În absența lustrației, a afla că cineva a lucrat cu Securitatea nu aduce un plus nici de dreptate și nici de adevăr. Câtă vreme devoalarea nu duce la pierderea măcar a unei părți din venituri, oricum peste media generală, rămânem doar cu satisfacerea curiozității. În plus, lectura acestor dosare trebuie făcută cu o pregătire prealabilă, altfel, în lipsa unor chei interpretative, rezultatele ar putea produce mai degrabă confuzii decât clarificări. Am gira necritic tot ce scrie Securitatea!

Ce îmi doresc este altceva: accesul la arhiva Justiției și a Armatei. Cum completele de judecată din primele decenii, cele care au pronunțat sentințe evident motivate politic, au fost formate din oameni aflați în structuri militarizate, accesul la aceste arhive este esențial pentru formarea unei imagini mai clare asupra mecanismelor de abuz. Or, acestea sunt sugestive și ne pot învăța, prin contrast, cum să evităm subminarea funcțiilor statului de drept. O lecție, să recunoaștem, esențială în procesul consolidării democrației și în contextul revirimentului autoritarist la vecinii noștri răsăriteni.

Ca teolog și om cu legături în sfera preoțimii, presupun că sunteți printre cei mai în măsură să ne lămuriți: de ce nu pot fi deschise dosarele de Securitate ale preoților? E o decizie legislativă pe care o poți înțelege politic, să spunem, dar e greu să o accepți în cazul unor oameni cu frică de Dumnezeu. Cu atât mai mult cu cât au fost și foarte mulți preoți închiși. De ce trebuie protejați cei care au colaborat cu Securitatea?

Nu pot decât să repet ceea ce am mai spus/scris și cu alte ocazii: sarcina confruntării cu trecutul este comună tuturor marilor denominaţiuni religioase, de la noi sau din alte părţi. Fuga de istorie reprezintă o formă gravă de laşitate faţă de viitor. Tocmai pentru că nouă, creştinilor, ne este comună credinţa în Judecata lui Dumnezeu, nu putem vedea în moarte salvarea comodă de la responsabilitate. Argument în plus de a îi chema, dacă se mai poate, să dea socoteală pe cei bănuiţi de lașitate şi de a îi cinsti pe cei care au murit pentru credința lor.

Un subiect mai delicat, spre tabu: legionarii în comunism. Mulți dintre cei care au fost închiși ori au luptat prin munți erau simpatizanți sau chiar membri ai Gărzii de Fier. Și legionarii, și comuniștii au destule schelete prin șifonier, o știm. Cu toate acestea, despre comuniști se mai poate auzi; despre legionari, mai rar. Cum credeți că ar trebui comunicată povestea lor în istoria rezistenței anti-comuniste? E loc de așa ceva?

Nu obosesc să repet că, principial, apartenența la mișcarea legionară, care a cunoscut grade diferite de identificare și respectiv responsabilitate, ca și în cazul membrilor altor formațiuni de ieri sau de azi, nu determină automat vinovăția unei persoane. Răspunderea penală este individuală, nu colectivă. Trebuie urmărit fiecare autor, fiecare persoană în parte: când și cât a aderat la respectivele principii, dacă s-a dezis la un moment dat, dacă a salutat crima sau chiar a încurajat-o etc. Sunt multe aspecte de luat în calcul. Nu putem fi extremiști în raport cu extremele! Cât privește evidentul dezechilibru, pe care îl citați, aveți dreptate: pe securiști, instrumente active, cunoscute și recunoscute, ale regimului dictatorial, nu am putut să-i împiedicăm să activeze în viața publică postcomunistă. Culmea neputinței: ei sunt pensionari în continuare, plătiți consistent din banii statului român actual care se declară democratic. Or, a condamna paușal pe legionari și a aplica amnistia securiștilor ar reprezenta un tratament inegal în raport cu două extreme. În fine, legat de rezistența anticomunistă a unora din extrema dreaptă, aici se deschide un câmp de cercetare în care ideologia nu trebuie să prevaleze asupra faptului istoric. Că va putea opera actuala generație de istorici această distincție esențială, rămâne de văzut.

Spuneți, într-un interviu acordat celor de la Adevărul, că „Va veni o vreme când nebunii vă vor spune: Nebunilor!”. Trăiesc adeseori acest sentiment, că România de azi pare, în multe sfere, un mic balamuc: în politică, în presă, în show-biz, în fotbal ș.a.m.d. Parcă ne-am tâmpit ca societate sau, mai curând, țicniții fac agenda publică. Când credeți, domnule Preda, că va veni vremea în care nebunii vor spune: „Nebunilor!”?

Vremea aceea va veni și este deja! În marja acestui paradox temporal se joacă întreaga miză a discernământului nostru spiritual și etic. Într-adevăr, peisajul autohton este deprimant. Asta dacă stai doar în România. Prin comparație, dacă mergi în Grecia sau chiar în Italia, ca să nu mai vorbesc de starea de spirit din Franța, România este o țară ca toate celelalte. Confruntată cu provocări mai mult sau mai puțin comune, ea răspunde cum știe și cum poate.

Mereu ne vom lovi de numărul mare al proștilor, ignoranților, comozilor, lașilor etc. Mereu regretăm că nu sunt mai mulți înțelepți, cunoscători, corecți, curajoși etc. Un asemenea dezechilibru nu trebuie să ne dezarmeze. Dimpotrivă. Este un motiv în plus să depunem propria noastră mărturie. Inclusiv în ceea ce privește trecutul recent. Pentru că mereu vor fi, tendențial, mai mulți cei care nu vor dori să cunoască istoria decât cei care, cunoscând-o, ar dori să învețe ceva din ea.

Sursa: http://www.romanialibera.ro/