Rasa şi barba

Multe s-au scris despre rasele şi bărbile clericilor. Cea mai mare parte a celor care nu le suferă sunt cei ce vor să se arate spirite moderne şi libere. Toţi aceştia sunt oameni “practici” , care judecă religia după mintea lor practică şi prozaică, ori religia creştină nu prea are nimic de-a face cu minţile practice, fiind cea mai profundă poezie, abisul poeziei. Neşansa Bisericii noastre îşi are obârşia, după părerea mea, în faptul că îi lipsesc tocmai sufletele poetice, poetice în sensul cel mai pragmatic al cuvântului, şi s-a umplut de “oameni practici”, adică de uscăciune.

Staţi şi judecaţi cu mintea voastră şi întrebaţi-vă ce treabă au aceşti “oameni practici şi pozitivi”, aşa zişi mintoşi şi deştepţi, cu Hristos, Cel care a rostit următoarele cuvinte: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mt. 18, 3); Iar voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi (Lc. 12, 29); Eu însă vă spun vouă: nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (Mt. 5, 39); Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5, 11); Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Lc. 6, 27, Mt. 5, 44); Nu vă adunaţi comori pe pământ (Mt. 6, 19);  Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află (Mt. 7, 13); Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor (Lc. 9, 60, Mt. 8, 22); N-am venit să aduc pace, ci sabie (Mt. 10, 34); Împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce se zoresc pun mâna pe ea (Mt. 11, 12).

Ce legătură ar putea să aibă aceste lucruri şi încă multe altele pe care le-a zis Hristos, cu mintea practică ? Mintea practică caută să afle care este interesul şi utilitatea pentru viaţa materială şi pentru siguranţa proprie. Ea nu poate zbura liberă acolo unde-o cheamă Hristos. O religie care predică nişte lucruri care sunt cu totul anapoda faţă de ceea ce simte mintea practică, poate fi ea pentru oameni practici ? Cum să poată admite omul practic că nu îi este deloc de folos să dobândească chiar şi lumea întreagă ? Cum ar putea acest om pozitiv să jertfească toate cele palpabile ale lumii acesteia pentru a vâna nălucile vieţii viitoare ? Cei ce se zoresc pun mâna pe Împărăţia cerurilor, zice Hristos (cf. Mt. 11, 12). Poate să fie zorit omul practic, care pe toate le cântăreşte şi nu se aruncă în primejdie ? Oameni practici au fost fariseii, romanii, chiar şi Iuda, care avea atâta grijă de băierile pungii. Omul practic nu poate să nu fie suspicios, viclean, iar Hristos le-a spus-o iudeilor: „cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi ?” (Mt. 12, 34); samarineanca nu înţelegea ce-i zicea Hristos pentru că mintea ei era practică; atunci când îi vorbea de „apa cea vie, curgătoare spre viaţă veşnică” (In. 4, 11, 14) ea înţelegea apa firească, şi era interesată „să nu mai înseteze, nici să mai vină aici să scoată [cu găleata]” (cf. In. 4, 15).

Practici erau şi evreii Vechiului Testament, dedicaţi interesului lumesc, de aceea au şi priceput „făgăduinţele” ca fiind materiale, conforme cu cugetarea lor materială…

Astfel, oamenii practici, care sunt şi frivoli, văd şi judecă chestiunile religioase prin prisma utilitarismului în care funcţionează mintea lor. Astfel, aceştia iubesc inovaţiile în cult şi în toate aspectele bisericeşti. Ei vor scurtarea slujbelor, acordă o deosebită importanţă scaunelor din biserică, ordinii exterioare şi curăţeniei, caută sincronizarea cultului cu muzica europeană, cu pictura naturalistă, urmăresc schimbarea a orişice este bazat pe tradiţie, abrogarea rânduielilor etc., ajungând până la schimbarea înfăţişării exterioare a clericilor. După părerea lor, rasa trebuie să dispară, iar preotul să poarte pantaloni şi sacou, la fel ca toţi bărbaţii, să-şi tundă pletele şi barba şi să-şi radă musteţele, ca să fie „curaţi”. Vedeţi, oamenii practici poartă mare grijă, după cum am mai spus, „de partea cea dinafară a paharului şi a blidului” (cf. Mt. 23, 25-26). Aşadar, după indicaţiile lor înţelepte şi adânci, nu ar trebui să fie delăsători şi soioşi ca Sfântul Ioan, ca Sfântul Antonie, ca Sfântul Ioan Hrisostom, ca Sfântul Cosma Etolianul, ci ar trebui să-şi facă baia regulat, să se bărbierească des şi să se parfumeze, la fel ca cetăţenii contemporani, ca gangsterii, ca escrocii, ca cei ce umblă pe la party-uri, pe la curse ori pe plajă.

Am scris de mai multe ori despre „îmbrăcămintea clericilor” şi despre înfăţişarea lor exterioară, îndeosebi din cauza acelora care, moderni şi „practici”, nu prea se dau în vând după „îmbrăcămintea anacronică şi barbară” şi după „urâţenia pletelor şi bărbilor” (câtă sensibilitate şi bun gust !). Nu vreau să mai scriu iarăşi cele ce le-am scris odată, luaând apărarea înfăţişării exterioare a clericilor noştri din punct de vedere al tradiţiei. Numai atât aş vrea să mai spun acum, în legătură cu tradiţia vestimentară a clerului: gândiţi-vă dacă va mai rămâne ceva grecesc în momentul în care preotul îşi va face apariţia în sat în sacou şi pantaloni, cu cravată şi pălărie de fetru, bărbierit şi chelit, aşa cum sunt mulţi dintre cei care se întorc din străinătate; ba se vor scârbi să vadă cefe rase, bărbii precum ouăle, guşi, expresii de bancher sau de operatori de cinematograf, gesturi şi voci de la piaţă etc.

Vreau să spun numai câteva cuvinte despre rasă şi despre barbă, „din punct de vedere estetic” după cum spun esteticienii, pentru că modernii care tună şi fulgeră împotriva acestora spun că sunt scârbiţi de urâţenia rasei şi a bărbii şi că toate câte le spun ei, le zic în numele „bunului gust.”

Mai întâi de toate care este bunul gust în privinţa celor bisericeşti şi religioase ? Întru acestea nu există un „bun gust” plăcut lumii, ci este bun şi frumos ceea ce este decent şi respectabil, ceea ce este cuviincios din punct de vedere al valorii duhovniceşti a preotului. La fel după cum forma celorlalte lucruri care au legătură cu biserica, clădiri, icoane, cântări, vase, cărţi, sunt făcute în aşa fel încât să înalţe mintea şi inima credinciosului spre lumea duhovnicească, ca şi cum ar fi sfinte simboluri şi aduceri aminte de cuvântul lui Dumnezeu, „ridicătoare” de la lumea materială şi stricăcioasă spre lumea duhovnicească şi nestricăcioasă a împărăţiei cerurilor, la fel şi îmbrăcămintea şi înfăţişarea preoţilor trebuie să-şi aibă valoarea lor duhovnicească. Încă din antichitate, dinainte de Hristos, oracolele, profetesele aveau îmbrăcăminte deosebită, iar bărbaţii aveau barbă şi plete, tocmai pentru a întări prin înfăţişare autoritatea spirituală. Grecii antici apreciau această înfăţişare şi arătau o atenţie deosebită pentru cele pe care creştinii libertini şi practici, în gândirea lor pozitivă, le consideră „fără importanţă şi secundare”. Totuşi, nu cred ei că dacă ar lua un leu, în starea lui naturală, pe care Dumnezeu l-a împodobit cu mândreţe de coamă, şi l-ar tunde, n-ar ajunge precum o javră de câine ? Nici măcar un astfel de exemplu practic nu iau în seamă aceşti domni „practici” ? Astfel de capete nu pricep nici dacă le-ar da cineva o mie de exemple pe aceeaşi temă.

După cum am spus şi mai sus, să cercetăm lucrurile şi din punctul de vedere „estetic”, pentru că acum, de curând moderniştii „practici” au adus chestiunea rasei şi a bărbii pe terenul esteticii, dar poate tocmai pentru că epoca noastră e caracterizată de prost gust, de aceea şi dă multă atenţie subiectului „esteticii” şi „bunului gust”.

Mi-ar place să scriu o carte care să aibă titlul „Prostul gust vorbind despre estetică”. Şi, bineînţeles, s-o scriu în katharévousa [limba greacă cultă, n. tr.], ca să fie acceptată de aceia care mi-au dat motiv să o scriu.

Întrebare: Cine sunt, aşadar, cei care au oroare de rasă şi de preoţii purtători de barbă, în numele esteticii ? Răspuns: De regulă, sunt oamenii cu cel mai prost gust, care n-au nici o legătură cu arta, nici cu obişnuitul bun simţ estetic. Intraţi în casele şi în birourilor lor şi o să vă ia groaza. Arhitectură, mobilă, icoane, cărţi, vaze, candelabre, toate te îndeamnă să ieşi afară. Cea mai puternică impresie îţi face câte un tablou mizerabil, având o ramă şi mai mizerabilă, agăţat fie deasupra biroului, fie deasupra patului, având drept subiect pe Dulcele Iisus plin de zaharină, cu acel surâs pe care fotografii îl cer clienţilor lor aflaţi cu reflectorul în ochi, cu părul de parcă ar fi fost pus pe bigudiuri la coafor şi cu atitudine de cinema etc. Idealul lor este reprezentat de o litografie de doi bani, ce cunoaşte o mare circulaţie, care-l prezintă pe Hristos ca pe un „star” de Hollywood, sau de o altă şandrama plastică, Hristos cu copiii, vrednică de gusturile unei doici, precum şi altele asemenea, ce se găsesc atârnate prin magazinele de rame. În ciuda acestei situaţii vrednice de milă, au curajul de a face pe profesorii de estetică şi de a se plânge de urâţenia bărbilor, în numele înaltei estetici.

***

Oriunde mi se-ntâmplă să întâlnesc vreun părinte, mai ales dacă are o bună înfăţişare, mă opresc şi îl admir pentru măreţia lui, pentru autoritatea [ce-o inspiră], precum şi pentru buna cuviinţă pe care o are înfăţişarea lui, dar şi pentru încrederea şi prestanţa îmbrăcămintei. Sfânt chip ! Şi ce pitorească este această înfăţişare. Sunt pictor, ochiul meu exersat să caute frumosul şi nu numai că nu-i găseşte vreo meteahnă, dar o şi admiră. Dar gândiţi-vă că există unii , pe deasupra şi teologi, dintre cei care-şi rad mutrele, care o găsesc „inestetică”. Inestetic erau şi Homer, magul Tiresias, Mentor, Ahile cel cu părul negru şi creţ, Temistokle, Sfântul Vasile, Sfântul Lucian – pe care văzându-l, durul Diocleţian şi-a pierdut cumpătul –, Sfântul Nicolae, Constantin Paleologul, Athanasie Diacul, Papafléssa, Isaia din Salona, iar în cele din urmă, cred că şi leul cu coamă naturală este, de fapt, inestetic; poate că frumos înseamnă să fii chel, la fel ca berbecul tuns şi de nerecunoscut, cu picioare strâmbe şi gât de găină, numai bărbiţa a rămas de el. Doamne fereşte de mai rău ! Unde nu poate ajunge omul din aroganţa de a părea europenizat. Noi, care mai ştim ceva artă, avem acest sentiment, în vreme ce neciopliţii fără gusturi „deplâng aspectul şleampăt şi barbar al clericilor”! Tocmai ei, ai căror ochi vor să le vadă pe toate „tunse, rase şi frezate” !

Dar şi urât de-ar fi preotul, de se-mbracă în rasa lui se înfăţişează cuviincios, nu ca atunci când ar purta sacou şi pantaloni: barba şi pletele ascund părţile urâte ale capului, guşa, ceafa, buzele, fălcile grase. Şi-şi mai pune şi camilafca, care este un acoperământ minunat, ba încă şi acoperământul de peste camilafcă… Astfel, dacă trupul clericului are cusururi, acestea sunt ascunse şi transformate de rasă: burta, picioarele strâmbe, mâinile lungi, gârbovirea etc. Toate se îmbracă întru cuviinţă şi nobleţe duhovnicească, nu precum în hainele strâmte şi strânse pe talie ale catolicilor, cloş sau plisate. Preoţii noştri sunt ca nişte nobili duhovniceşti. Slavă Ţie, Doamne, că încă mai vedem astfel de figuri biblice, în acest veac al monotoniei, al uniformităţii şi al platitudinilor anti-duhovniceşti ! Pe de altă parte, şi noi care nu dispreţuim pletele şi rasa, adesea vorbim cu un entuziasm copilăresc de anumite „figuri biblice”.

Faptul că barba împodobeşte o faţă sfântă şi îi dă bună-cuviinţă şi valoare duhovnicească, este vădit, printre altele de statuia lui Moise a lui Michelangelo (scriu asta pentru occidentalizanţi). Dacă, după tradiţia veche, Moise era reprezentat spân, cu câteva fire rare pe bărbie, Michelangelo, artist catolic, ce vedea în jurul lui numai prelaţi bărbieriţi, îl reproduce cu barbă lungă şi încâlcită şi cu pleată creaţă, ca să dea un caracter supraomenesc şi ieratic, la fel ca altor figuri patriarhale ale Sfintei Scripturi.

Un preot, cunoscut de-al meu, călătorind acum câţiva ani în Siria şi în Liban, mi-a povestit despre un arhimandrit sirian care auzise de la Patriarhul Antiohiei ce-i spusese acestuia regele Abdullah: „Voi, ortodocşii, aveţi în înfăţişarea voastră ceva ce ne face, pe noi, musulmanii, să vă respectăm. Pe când preoţii franci ni se par nişte agenţi secreţi”. Dar chiar şi unii preoţi de-ai noştri care au călătorit în ţările creştine ale Europei şi Americii, purtând rasă şi barbă, după cum fac ruşii, au fost întâmpinaţi cu respect de localnici, pe când preoţilor tunşi şi îmbrăcaţi frânceşte nu le-au arătat nici un respect, precum unor oameni non-religioşi. Mulţi străini mi-au accentuat treaba asta, de aceea şi Biserica noastră ce trimite preoţi în parohiile apusene, a scăzut în ochii lor. Pe de altă parte, costumul şi cravata influenţează foarte mult ethosul clericilor noştri care le poartă.

Un preot cucernic, cunoscut de-al meu, îmi povestea că seara, atunci când îşi scoate rasa să se culce, mai că nu se recunoaşte pe sine, şi crede că dumnezeiescul har, pe care-l simte asupra lui atunci când o poartă, pleacă de la el.

Aşa cum ofiţerul sau poliţistul ce slujeşte autorităţii pământeşti poartă uniformă pentru a fi recunoscut, la fel şi clericul, ba chiar mai cu deosebire, pentru că slujeşte autoritatea cerească, trebuie să-şi poarte uniforma sa, iar nu să se ruşineze de ea, aşa cum fac cei care nu doresc rasa. Dacă le vom scoate preoţilor sfintele lor veşminte şi le vom da pe cele laice, veţi vedea ce bătaie de joc vor pătimi din partea celor neîmbisericiţi, mai ales la ţară, pentru că rasa le este ca un scut.

Mitropoliţi şi arhierei ai Patriarhiei Ecumenice îmbrăcaţi în propusa ţinută civilă:
1. Ep. Agathanghelos de Eleea
2. Mitr. Ghermanos de Sardes
3. Mitr. Dorotheos de Laodiceea
4. Pr. Symeon Pangalos
5. Arhim. Ghervasios
6. Mitr. Ghermanos de Avydos

Cei ce vor să interzică rasa şi să modernizeze înfăţişarea arhaică a preotului s-au gândit bine la ceea ce cer ? Să-i întrebe pe grecii emigraţi ce bucurie şi ce străpungere simt atunci când văd, în ţările în care văd, vreun preot de-al nostru cu barbă şi cu rasă. Scria un diacon evlavios undeva că a primit o scrisoare de la un cunoscut de-al său, preot tânăr, căsătorit, ce slujea în Tasmania, cu următoarele rânduri: „cel mai mulţumitor este faptul că am reuşit să-mi păstrez rasa şi barba, şi astfel primesc tot respectul şi multă cinste din partea conaţionalilor mei din Tasmania”.

Dar să ne reîntoarcem la aceia care nu pot să rabde rasa şi barba preoţilor, din cauza educaţiei lor „estetice”.

Unul dintre aceştia, care acum a adormit, dar a fost mare profesor de teologie, m-a chemat la el acasă odată, ca să-mi arate „operele de artă” pe care le deţinea. Nu ştiam cum să plec mai repede de acolo, iar de cum am reuşit să scap, mi-am făcut cruce şi am tras aer adânc în piept, apoi am mulţumit Domnului că nu m-a-nvrednicit să ajung profesor înţelept. Deci, acel sărman, acel slăbănog duhovnicesc ce trecea drept înţelept, nu răbda nici rasa, nici iconografia bizantină, nici „barbara muzică bizantină, şi şi-a cheltuit puterile sufletului, până la moarte, ostenindu-se cu modernizarea artelor noastre bisericeşti”. Dumnezeu să-l ierte!

sursa pemptousia.ro