Responsabilitățile Bisericii

Am ajuns ca țară într-un punct critic și în ceasul acesta mulți privesc către Biserică așteptând cuvântul și faptele ei. De aceea, în acest răstimp de judecată este important ca noi, Păstorii Bisericii, să avem curajul de a ne confrunta cu propriile noastre responsabilități și să ne cercetăm cu bărbăție, ca să vedem care este partea noastră de vină în actuala criză. Este important să înțelegem că azi lupta nu este ”împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6:12).

Biserica are antidotul împotriva consumismului ca mod de viață, iar acesta este nevoința. Și, dacă consumul este o fundătură, pentru că viața nu mai are nici un sens, nevoința este cale, pentru că duce la o viață cu sens. Nevoința nu este privare de plăcere, ci îmbogățire a vieții cu sens. Este antrenamentul atletului care se pregătește pentru întrecere și medalie, iar această medalie este viața care biruiește moartea, viața care se îmbogățește cu dragostea. Nevoința devine astfel cale a libertății, împotriva robiei lucrurilor inutile.

Această nevoință, care este cale a libertății și umplere a vieții cu sens, nu am propovăduit-o atât cât trebuia și așa cum trebuia și, înainte de toate, nu am trăit-o noi înșine. Am fost acuzați, și nu totdeauna pe nedrept, de secularizare în Biserică, care este o falsificare a autenticului. Noi, membrii sfințitului cler, de pe toate treptele ierarhice, nu am trăit viața de nevoință așa cum ne învață Evanghelia, nu am dat totdeauna pilda cea bună, nu însă în chip pietist și ipocrit, ci ca alegere liberă și conștientă a unui mod de viață. Nu am dorit să fim ceilalți, nu am dorit să fim cei care nu se conformează lumii acesteia. Am provocat poporul prin bunăstarea noastră economică, prin agravarea secularizării, prin lipsa de austeritate a evenimentelor pe care le organizăm și uneori chiar și prin veșmintele noastre. Prin preocuparea după o viață în bunăstare, chiar și în mănăstiri. Prin barierele pe care le punem oamenilor simpli în a ne aborda. Uneori și prin calitatea acțiunilor noastre de caritate. Vorbim de multe ori despre drepturile noastre canonice, însă rareori despre responsabilitățile noastre canonice. Ne întrunim în sinoade, însă considerăm că hotărârile sinodale nu mai sunt valabile începând cu granițele mitropoliilor noastre. Însă, atunci de ce ne mai întrunim la sinoade?

Am lăsat laxismul să ne amorțească viața noastră duhovnicească și am considerat viața de nevoință ca fiind una extremă, iar nu ethosul bisericesc autentic. Am tolerat anumite comportamente reprobabile în mănăstiri, la monahi și clerici, cărora puțin le lipsește să fie etichetate drept antibisericești, de ce nu chiar și antihristice. Ne-am înfățișat adesea plini de fast, dar arareori preocupați de esențial și autentici. Cuvântul nostru propovăduitor și-a pierdut nervul duhovnicesc, a abandonat în multe aspecte teologia și cateheza, a pierdut contactul cu realitatea și dialogul cu căutările spirituale ale omului contemporan.

Am contribuit la confuzia în care a ajuns poporul nostru, suntem răspunzători de dezorientarea în care se află prin nepăsarea noastră față de lucrurile esențiale. Ne-am mișcat în virtutea logicii seculare și am funcționat ca niște echipe de administratori și economiști, am funcționat ca simple autorități, iar nu ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Am uitat de Biserica primară, de Biserica Faptelor Apostolilor unde toți le aveau pe toate de obște, unde unul se făcea părtaș necazului celuilalt. Am organizat și organizăm congrese, dar cu ce scop? Ne-am preocupat vreodată cu adevărat de aplicarea deciziilor acestor congrese, de transpunerea lor în viața de zi cu zi a Bisericii noastre? Promovăm ca pildă modul de viață chinovial, dar noi nu îl trăim. Am uitat că Dumnezeiasca Liturghie continuă și după Liturghie. Cunoașteți că există mitropolii care se confruntă cu mari greutăți economice? În ce măsură ne aducem aminte de felul cum a acționat în situații similare Apostolul Pavel?

Cel mai dureros lucru dintre toate este că în conștiința poporului am devenit, și nu totdeauna fără îndreptățire, parte a sistemului politic aflat în colaps, iar noi, ca Biserică, ne aflăm în pericolul de a fi atrași în această prăbușire. Poporul nostru bine-credincios ne acuză de asta și ne socotește răspunzători, complici pentru situația în care se află țara. Răspunderea noastră nu este însă aceea că nu am stopat criza, ci că nu ne-am împotrivit acestui curs al lucrurilor spre dezastru, că nu am reacționat, că nu am mărturisit Evanghelia.

Nu am avut, din păcate, o atitudine critică, adică una duhovnicească față de puterea politică – nu mă refer aici la opoziția de tip politic. Am încercat să convingem puterea politică de faptul că suntem oamenii ei, ne-am sprijinit pe cârjele ei, iar acum încasăm furia poporului. Opozanții Bisericii găsesc acum prilej să o atace în forță, să pretindă separarea Bisericii de stat, să înfățișeze Biserica drept încurcată în chestiunile politice și reușesc să îi convingă pe mulți în acest sens. Desigur că nu au dreptate, dar nici noi nu am fost totdeauna atenți și nu atât cât ar fi trebuit. Ne revendicăm ca autoritate, încercăm să convingem puterea politică de faptul că are nevoie de noi și în felul acesta le dăm arme împotriva noastră. Am permis ca scandalurile, reale sau confecționate, să devină un instrument în mâinile negustorilor de calomnii și denigrări, și nu am reacționat imediat și drastic în toate direcțiile. Am dovedit o toleranță cel puțin stranie față de scandalurile morale. Am arătat atâta toleranță, încât am ajuns să fim complici și vinovați.

Multe a suferit Biserica noastră și pentru multă vreme din pricina unor situații regretabile. Avem o răspundere uriașă față de acest situații nefericite și defăimătoare care durează de mult timp. Am acționat cu mișcări lipsite de curaj, am luat decizii stranii, ne-am baricadat în spatele unor termeni procedurali, am creat situații fără precedent din punct de vedere juridic și astfel ne-am expus, am refuzat o lămurire curajoasă și francă, am lăsat luni la rând să se scurgă murdărie pe canalele de televiziune și astfel să fie pângărite urechile și conștiințele poporului Bisericii, am provocat prin decizii care au umplut de mânie poporul nostru credincios și de rânjete disprețuitoare pe potrivnicii noștri, ca să ajungem în final la cunoscutele impasuri. Nu am avut un cuvânt clar. L-am preferat, prin decizii ale organelor noastre, pe ”iubitorul de frate” în detrimentul iubitorului de Dumnezeu și al iubitorului de om. Sunt aspre cuvintele acestea, dar ele sunt adeverite chiar de oamenii noștri. Am lăsat fără protecție Biserica lui Hristos, să fie osândită și terfelită de potrivnicii ei.

Nu am fost atenți și riguroși cu hirotoniile clericilor noștri, care circulă din nefericire îndrăzneț și provocator, nu doar pe străzi, ci și pe internet, clerici care terfelesc cu nerușinare cinstita rasă și rănesc conștiința poporului. Arătăm toleranță față de tot felul de abateri ale clerului nostru și astfel îi descurajăm pe oamenii serioși care vor să slujească Biserica.

Învățăm că Biserica este clerul și poporul, însă poporul nu participă foarte activ, nu i-am acordat responsabilitățile și slujirile care i se cuvin.

Nu am sprijinit atât cât ar fi trebuit pe tinerii noștri. Cele mai multe dintre bisericile noastre parohiale nu sunt spații ospitaliere pentru copiii și tinerii noștri. Creăm spații pentru a oferi cafea la parastase, nu însă și spații pentru copiii noștri. Ne deranjează prezența lor. Ne temem ca nu cumva să ne murdărească sălile și nu ne gândim la sufletele lor. De multe ori, cateheții noștri întâmpină probleme chiar din partea diriguitorilor bisericilor noastre. Nu ne dă oare de gândit faptul că la Adunarea Tinerilor am avut participanți doar din 20 de mitropolii ale Bisericii noastre, câtă vreme hotărârea pentru întrunirea aceasta a fost hotărâtă la nivelul Sinodului, pentru întreaga Biserică a Greciei? Pe de altă parte, au participat tineri care au aflat de această acțiune a Bisericii de pe internet, nu de la parohiile lor, tineri care și-au declarat participarea și ne-au surprins prin cuvântul lor simplu și direct și ne-au adus mulțumiri, pentru că le-am oferit prilejul să vorbească. Creăm impresia că am obosit să ne mai ocupăm de tinerii noștri sau că suntem închiși în autosuficiența noastră. Cuvintele prin care s-a adresat Preafericitului Ieronim și membrilor Sfântului Sinod reprezentantul Adunării Tinerilor sunt deosebit de semnificative. Iată ce spus acest tânăr despre inițiativa Bisericii de a organiza o întâlnire a tineretului:

”Chemarea aceasta din partea Bisericii ne transmite un mesaj de optimism nouă, tinerilor: anume că Biserica este lângă noi și ne-a arătat acest lucru în fapt, dându-ne posibilitatea să ne spunem cuvântul prin intermediul acestor programe. Poate credeți că tinerii nu se interesează de subiectele legate de Biserică, însă lucrurile nu stau așa. Tineretul este aici și poate spune un Prezent! răsunător, e de ajuns să i se ofere și alte asemenea ocazii, ca să o dovedească”.

Inițiativa aceasta a Bisericii a fost definită ca un mesaj de optimism de un tânăr care nu a venit ca trimis din partea unei mitropolii anume, ci s-a informat despre acest eveniment de pe internet. Optimismul acesta îl vom întreține sau îl vom dezamăgi?

Neîndoielnic sunt mulți ierarhii și clericii care lucrează jertfelnic pentru poporul lui Dumnezeu. Am lăsat însă ca această minunată lucrare să fie acoperită de zgomotul unor situații mai mult decât nefericite.

Biserica lui Hristos ca judecată a lumii și judecata[1] Bisericii

”Acum este judecata acestei lumi” (Ioan 12:31) și judecata constă în aceea că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina, pentru că faptele lor erau viclene Această judecată de care vorbește Hristos este adevărata judecată, cea esențială, a lumii. Punctul în care ne aflăm azi arată că întregul mers al țării noastre era unul orientat către întuneric, care ne-a adus pe buza prăpastiei și asta, pentru că l-am refuzat pe Acela care este Lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul ce vine în lume.

După încheierea lucrării mântuitoare a Domnului nostru, judecata a fost luată de la El și acordată omului. Domnul a spus cât se poate de clar: Cel care crede în Mine, nu este judecat, pentru că a crezut, câtă vreme cel ce nu crede în Mine a fost deja judecat, pentru că nu s-a încrezut în Persoana lui Dumnezeu Celui întrupat. Așadar, judecata aparține de-acum omului și atitudinii pe care el o va avea față de Persoana lui Hristos. Așadar, Hristos este judecata lumii și a istoriei mai general, dar și a situațiilor particulare ale vieții și ale societății noastre.

Ca Trup al lui Hristos, Biserica este judecata lumii. Nefiind din lume, ci trecătoare prin lume, judecă lumea și istoria. Judecă prin existența ei și prin lucrarea ei. Biserica este pământul celor vii în care moartea nu mai stăpânește. Este celălalt glas, cealaltă realitate care trăiește în lume, ca să își asume și să mântuiască lumea.

Astăzi însă mulți vorbesc despre judecata și criza Bisericii înseși. Trece Biserica printr-o criză, printr-o judecată? Biserica, cea care judecă lumea, este acum judecată de lume? Evident că Biserica nu trece printr-o judecată, ci este și rămâne judecata lumii și a istoriei. Iisus Hristos, Capul Trupului, al Bisericii, ”ieri și azi și în veci este Același” (Evrei 13:8), adevărata Lumină a lumii.

Prin judecată, prin criză, trecem noi, oamenii Bisericii, păstorii și păstoriții, în măsura în care trăim sau nu realitatea Bisericii. În măsura în trăim în această lume ca niște străini și călători sau ca unii care am luat chipul acestei lumi. În măsura în care, în loc să devenim, ca Biserică, judecată a lumii, suntem noi înșine judecați de lume ca necorespunzători.

Este important să ne întrebăm pe noi înșine dacă într-adevăr pentru noi, ca mădulare ale Bisericii, patria noastră este în cer sau am deveni cadrele unor regimuri seculare, adică am cedat în fața secularizării și ne-am identificat cu orânduirile politice. Lumea vorbește despre roluri distincte ale Bisericii și statului, noi însă suntem datori să conștientizăm faptul că Biserica propune o separare radicală de lume, în mentalitate și în atitudinea de viață. Suntem sarea pământului și nu ne este îngăduit să ne stricăm, pentru că atunci vom stinge nădejdea din inimile oamenilor. Cel care vrea să împlinească Evanghelia lui Hristos se cuvine să trăiască în nevoință, nu în huzur, se cuvine să trăiască eshatologic, nu monden. Adeseori, iubiți frați, episcopii și preoții sunt invitați la emisiuni de televiziune. Ne-am pus vreodată cu adevărat problema dacă, în ce privește conținutul, dar și modul de exprimare a opiniilor noastre, vorbim totdeauna în calitate de reprezentanți ai Bisericii sau ca simple cadre ale puterii seculare?

Încercăm de multe ori să demonstrăm lumii și puterii politice cât le suntem de utili sau cât de multe le oferim. Și este adevărat că Biserica oferă multe și alină multă suferință și nefericite și că, dacă nu ar fi existat această lucrare a Bisericii, s-ar fi ajuns demult la acute conflicte sociale. Fără să ne dăm seama însă, am subordonat lucrarea Bisericii unui serviciu social al statului. Al unui stat care ne laudă, pentru că îi acoperim golurile, care ne vrea lângă el, însă pentru a ne controla, și care stat, prin atitudinile și hotărârile sale calcă în picioare adevărul evanghelic. Poporul nostru caută o Biserică care să aibă eroism, nerv, cuvânt prorocesc, cuvânt pe înțelesul tinerilor de azi. Poporul nostru nu dorește o Biserică secularizată, ci una sfințită și sfințitoare, o Biserică ce păstorește liber și cu putere. O Biserică ce nu se va teme să se apere de sistemul viclean al acestei lumi, chiar dacă împotrivirea față de sistem aduce după sine prigoana și martiriul. Biserica, prin firea ei, este adevărata judecată a lumii și nu se cuvine să devină ea însăși parte a judecății lumii.

În concluzie

Cred că Biserica este singura care poate să tâlcuiască faptele și viața. Cred că mult mai însemnată decât consemnarea sau descrierea faptelor este tâlcuirea lor. Este neîndoielnic faptul că azi lumea suferă, și suferă în multe chipuri și nu doar economic. Este important însă ca lumea să înțeleagă și de ce suferă. Cu siguranță nici o familie nu ar dori ca fiii ei să se ”încurce” cu drogurile. Însă modul în care multe familii își cresc copiii îi conduce cu o precizie matematică la consumul de droguri.

Este important să cercetăm cu atenție, dar și cu responsabilitate, ce anume ni se întâmplă. Să pornim de la noi înșine. Să vedem mai întâi de ce anume suferim, altfel vom repeta greșelile din trecut fără să ajungem la nici un rezultat.

Să vedem cu atenție ce anume trebuie să îndreptăm. Pornind de la noi înșine, trecând apoi la clericii noștri și ajungând la membrii mireni ai Bisericii, să vedem care este ethosul nostru bisericesc, să cercetăm viața noastră parohială, să fim în stare să dăm la o parte fastul și strălucirea, care sunt false, și să ne întoarcem la adevărata noastră tradiție liturgică. Să lucrăm ca Biserică atât în comunitățile noastre pastorale particulare, cât și în întrunirile noastre plenare, să lucrăm mai bisericește, mai obștesc, mai ascetic, să ne preocupăm serios de instruirea clericilor noștri.

Biserica, propovăduind, dar și trăind dragostea, e în stare să-i împace și să-i unească pe toți, e în stare să preschimbe omenirea fărâmițată și fragmentată într-o comuniune a dragostei și în unitate euharistică a fraților. Însă o premisă indispensabilă pentru asigurarea unității și a păcii în Biserică este abandonarea reală, în smerenie, a promovării de sine și a aspirațiilor individuale.

Pornind de la această premisă, Biserica devine cale de coexistență și iertare pentru membrii ei, dar și o cauză de serioasă problematizare pentru cei din afară. Este important să conștientizăm că, dacă dragostea creștinilor de azi nu poate să biruiască viclenia lumii și a diavolului, nu este o dragoste adevărată și, dacă Biserica nu poate să preschimbe alunecările și căderile omului contemporan în pricini de mântuire și înnoire, a eșuat în lucrarea ei pastorală și în slujire”, după cum remarcă un profesor universitar contemporan.

Dostoievski spune că în lume nu există decât trei forțe, unicele pe pământ, în măsură să înfrângă și să subjuge definitiv, în numele propriei lor fericiri, conștiința oamenilor. Și acestea sunt: miracolul, taina și autoritatea. Iar Marele Inchizitor Îi spune lui Hristos: Tu însă le-ai respins pe câteșitrele… Ceea ce doreai tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase.

Aventura libertății umane este cea care se află la baza oricărei crize și judecăți. Și libertatea este permanent legată de responsabilitate. Un confrate mitropolit, tâlcuind în zilele noastre cele trei ispitiri ale lui Hristos de pe Muntele Carantaniei, subliniază: ”Omul contemporan dorește să transforme pietrele, obiectele, mediul natural ca și toate elementele care îi definesc viața, chiar și celulele și materialul său genetic, în aur, în hrană, în bunuri pentru plăcerea lui trupească.

Interesul lui e să trăiască în plăceri și să își prelungească cât mai mult posibil viața biologică. De asemenea, omul contemporan este interesat mai ales de cele accesibile simțurilor care îi stârnesc atenția, este interesat să se auto-afirme, dorește promovarea și ascensiunea sa în societare cu orice chip. Încă și obținerea puterii, sub feluritele ei forme, cu orice preț, ca să stăpânească lumea și grupurile sociale. Toate acestea sunt insuflate de iubirea de plăcere, de iubirea de slavă deșartă și de iubirea de avere. Omul nu mai vede dimensiunea interioară a lucrurilor, nu îl preocupă problemele existențiale, nu îl preocupă sensul vieții”.

Este vital să conștientizăm ce se întâmplă în jurul nostru. Trăim într-un stat căruia îi este alterată identitatea culturală. Auzim de teorii și mișcări care promovează unitatea, precum ecumenismul și sincretismul, suntem martorii relativizării tuturor lucrurilor. Trăsăturile caracteristice ale țării noastre, limba, istoria, credința  ortodoxă, care este o putere fundamentală de coeziune a societății, sunt lovite sistematic și conștient de puteri văzute și nevăzute bine organizate. Educația în țara noastră nu doar că nu este desăvârșită, ci devine chiar periculoasă pentru beneficiarii ei. (…).

Este lovită și subminată conștiința noastră națională. Biserica noastră este atacată deschis de multe ori, dar și viclenește, de cele mai multe ori, în timp ce Biserica însăși se lasă coruptă de relația ei cu puterea seculară. Este foarte important să nu ne temem, ci să ne pregătim pentru ceea ce urmează să vină și care este deja prezent. Dumnezeu nu ne-a dat ”duhul temerii, ci al puterii și al dragostei și al înțelepciunii” (II Timotei 1:7), căci răspunderea și misiunea Bisericii este de a-și face cunoscute experiența și Adevărul.

Un profesor universitar spune într-o scriere a sa că acest cuvânt, criză, în limba chineză este alcătuit din două caractere: primul înseamnă pericol, în timp ce al doilea înseamnă posibilitate, șansă.

Pericolul este înaintea noastră, îl trăim. Să îl preschimbăm însă în șansă de ieșire, într-o șansă de a dobândi o altă calitate a vieții. În acest demers, prezența Bisericii este esențială. Este unica posibilitate, este singura cale de ieșire din criză.

† Mitropolitul de Sisáni și Siatίsta, Pavlos

Fragment din comunicarea Mitropolitului de Sisáni și Siatista, kir Pavlos, cu titlul ”Cauzele multiplei crize de astăzi”, rostită în sesiunea plenară a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, octombrie 2010.