Richard Bovnoczki: Toată viața mea l-am descoperit pe Dumnezeu în formele cele mai simple

Dacă v-ați abătut pe la Teatrul Bulandra, l-ați văzut pe Richard Bovnoczki interpretându-l pe Raskolnikov în spectacolul „Crimă și pedeapsă”, dacă ați avut drum pe la Teatrul Odeon, l-ați văzut în „Contra democrației” și, de curând, joacă în „Schneider & Schuster”, împreună cu Mihai Călin, la ArCub. Dar cel mai des îl veți întâlni în producțiile de la Unteatru, printre care „Un tramvai numit dorință”, „La țigănci”, „The Sunset Limited” și, mai nou, „Hamlet”.

De curând, într-o seară, sala era plină la spectacolul „La țigănci”. Înainte să intrăm era sfârșit de martie, se anunța primăvara și, pe deasupra, căldura din text se resimțea și în rândul spectatorilor. Dar, când am ieșit, Gavrilescu ne sucise cumva mințile în legătură cu timpul, căci afară ningea abundent. Dincolo de această coincidență, Richard Bovnoczki rămâne un actor cu o structură specială, cu multă răbdare, profesionalism, atașat de ideea de viu pe scenă și cu o modestie capabilă să umbrească vorbele mai sus menționate. Pentru el, actoria e un fel de rugăciune, iar relația cu Dumnezeu stă la loc de cinste, căci e hrana și sursa echilibrului său. (Foto CinemaRX)

Încotro te îndreptai după ce ai terminat facultatea?

În anul trei de facultate colaboram deja cu Dan Puric și după ce am terminat, Lucian Sabados  mi-a propus să mă angajez la Ploiești. Dar prima oară când am fost întrebat dacă vreau să mă angajez, a fost chiar la examenul de licență, la cel de istoria teatrului universal, când Dan Vasiliu (fost director al Teatrului de Comedie) m-a întrebat același lucru. Țin minte că am spus, probabil instinctiv, că nu vreau să mă angajez. Același răspuns i l-am dat și lui Lucian Sabados și după ce am terminat, cumva, a continuat colaborarea cu Dan Puric. Erau cam singurele spectacole în care funcționam. Aveam o colaborare la Teatrul de Comedie, cu spectacolul „O noapte furtunoasă”, care era un examen continuat din facultate, cu aceeași distribuție. Sincer, nu prea aveam o direcție propusă sau gândită. Cam așa am funcționat eu aproape întotdeauna, nu am avut niște scopuri pe care să le urmăresc. Doar după ce am ajuns într-un context sau într-un anumit mediu, cum a fost cel de la facultate, mi-am făcut treaba. Adică am înțeles după ce am ajuns acolo.

În interiorul tău cum te simțeai de fapt?

Puțin dezorientat. Conștientizam că am terminat o facultate, dar nu prea îmi era clar cum lucrez un personaj. Au urmat anii de colaborare cu Dan Puric și a fost o perioadă de șase ani în care am lucrat doar în limbajul lui. Pentru o perioadă lungă am participat la examenele de regie și acolo continuam să exersez „vorbitul”. Și în 2006 am avut șansa să fie audiție la „Crimă și pedeapsă”. Cumva, la timpul potrivit au venit toate. A fost o scurtă perioadă, pe vremea când lucram cu Dan Puric, când mi-am pus întrebarea: dar dacă, într-adevăr, nu am făcut eu un pas pe care ar fi trebuit să-l fac? Am fost întrebat de ce nu colaborez și cu alți regizori. Și am răspuns că încă nu am primit o ofertă care să mi se pară artă, teatru. Ajunsesem într-un punct în care conștientizam că mă aflam într-o formă de manierism. Și asta m-a determinat să încep lucrurile de la zero. În perioada în care lucram cu Yuri Kordonsky nici nu puteam să răspund, eram inutilizabil. El a văzut ceva ce puteam să fac, dar eu nu am putut să răspund la nimic din ceea ce dorea el atunci. Abia acum, dacă m-aș întâlni cu el, ar fi un raport regizor-actor. Dar atunci, eram un sălbatic… Nici nu știu dacă putea să facă cineva ceva cu mine în acea perioadă. Era un lucru atât de întortocheat și complicat ce se întâmpla cu mine, atât pe plan personal, cât și profesional, încât doar timpul putea să rezolve această situație.

Imagine din spectacolul „Crimă și pedeapsă”

Au fost momente, dar nu am vrut să renunț neapărat la teatru pentru că ar fi greu. Însă mi-am spus că așa nu, așa nu aș face teatru în niciun caz. Nu în forma aceea goală. Și asta întotdeauna te pândește. De exemplu, iei un text, ajungi la o primă înțelegere, vezi mai departe, dar trebuie să te agăți în permanență de amănunte și detalii vii, de lucruri care te modifică și îți răspund concret, nu doar la nivel de cuvânt, de discuție. Trebuie să provoci autenticul, lucrul concret care se întâmplă atunci.

Au fost momente, dar nu am vrut să renunț neapărat la teatru pentru că ar fi greu. Însă mi-am spus că așa nu, așa nu aș face teatru în niciun caz. Nu în forma aceea goală. Și asta întotdeauna te pândește.

Consideri că aceasta e o modalitate prin care ajungi la artă?

Da, școlile bune așa te educă. Mișcarea, vorbirea, actoria, inclusiv materiile teoretice, toate încearcă să-ți educe mintea, sufletul, corpul, în așa fel încât să pătrunzi cât mai în adâncul textului și al personajului, să aduci o persoană vie pe scenă după ce ai toată construcția…Trebuie să treci prin fiecare etapă până ajungi la întreg, căci orice treaptă care lipsește se vede și se simte.

Ai avut șansa să întâlnești regizori cu metodă?

Da, am avut șansa de la început, când am lucrat cu Cătălin Naum. Am picat la clasa Sandei Manu, cred că e singurul pedagog la care aș fi putut să ajung. Am lucrat cu Dan Puric și am avut șansa să lucrez cu acel limbaj. Am avut șansa să fac vorbire cu domnul Gafton care avea o metodă și îți limpezea textul. Eu l-am prins doar un singur an și apoi am lucrat cu el în particular. Tot ce am învățat de la el, abia acum începe să dea roade. Și întâlnirea cu Yuri Kordonsky a fost benefică, deși eu nu am reușit să-i răspund… Dar rămân discuțiile pe care le-am avut și întrebările pe care le-am pus în legătură cu școala rusă… Acum, lucrez cu Sanda Manu, e pentru prima oară când colaborăm ca regizor-actor. Ea, pe lângă faptul că e pedagog, e preocupată să lucreze cu actorul și rareori se întâmplă astfel. De obicei, regizorul vine și își construiește spectacolul. Sunt puțini care lucrează cu actorul, care îl tocesc, și îl zmucesc, și îl dau de toți pereții. E un lucru, cumva, bun pentru că există întotdeauna pericolul ca tu să te așezi, să zici că acum te odihnești, că știi… Eu după ce citesc un text nu știu cum să construiesc exact personajul, dar intuiesc o direcție și aștept să văd dacă e valabilă sau nu.

Ce înseamnă pentru tine perfecțiune în actorie? Înseamnă să fii constant?

Din experiența mea, oscilațiile sunt permanente. Ai o perioadă de ascendență, apoi te surprinde un spectacol în care nu înțelegi cum ai putut ajunge sub nivelul normalului. La „The Sunset Limited” nu coborâm sub un anumit nivel pentru că suntem doi și totul depinde de noi, același lucru e valabil și pentru „Un tramvai numit dorință”. Mă consider cumva în formare. Tot revin la acea perioadă de acum câțiva ani și trebuie să mă raportez la ea. Eu activez intens în „teatru cu text” de un an. Acum pot să aplic toate lucrurile pe care le-am învățat, pe care le-am simțit, pe care le-am tatonat în tot acest timp. Abia acum simt că prind meseria asta în mâini, nu neapărat că o stăpânesc.

Crezi că această „revenire” în teatru se întâmplă relativ târziu sau pur și simplu trebuie să ai răbdare în această meserie?

În orice profesie trebuie să ai răbdare, în orice relație, în viață în general. Răbdarea e de aur. Dar eu am observat că tot ce am făcut în viață, am făcut cu întârziere. M-am apucat de ski de performanță la opt ani când alții începeau de la trei, patru ani. Dar am recuperat într-un timp scurt și am ajuns să concurez cu cei care erau în top. Nu am știut niciodată concret ce aș vrea să fiu. Pe mine nu mă sperie acest „mai târziu”. Mă bucur de șansa pe care o am. Kordonsky a avut într-adevăr răbdare cu mine. I-am spus: „Yuri, schimbă-mă și nu am să mă supăr”. Iar el mi-a spus că va fi bine. A fost groaznic prin ce am trecut atunci. Nu știam să mă apropii de personaj, să-l lucrez, eram sălbatic. Dar știam că nu mai trebuie să fac nici măcar un gest din tot ce înseamnă reflex mucegăit, stricat. Conștientizam că nu se năștea nimic și ceea ce nu se naște, nu ajunge mai departe. Exact momentul de naștere a cuvântului, a gestului, a gândului, a acțiunii dă organicitate în scenă și devine recognoscibil pentru cel care privește. Când vezi că în pauza aceea se întâmplă o căutare concretă, reală, primești și participi fără să vrei. Granița e foarte fină, încât tu să mergi pe pilot automat sau pe tehnică. Asta am conștientizat lucrând cu Sanda Manu. Ea mă pisează pe milimetru. I-am zis: „Mă enervați de nu mai pot, dar îmi dau seama că e foarte bine ce se întâmplă”. Încă de dinainte de facultate eu am avut nativ această relație de bază, elementară față de ceea ce se întâmplă pe scenă. Dar lucrul acesta se poate zăpăci și se poate pierde. După o săptămână de lucru cu Sanda Manu, am realizat că mai exista o pojghiță de impresie că reacționez la un stimul real, dar eu reacționam poate cu o milisecundă înainte să primesc în întregime informația din exterior. Dacă tu reacționezi cu o milisecundă înainte, acel lucru nu se întâmplă. Trebuie să te împiedici real, nu să-ți spargi capul, dar să te îndrepți spre colțul mesei. Tehnica apare atunci când nu trebuie să te lovești, dar tu trebuie să mergi spre colțul mesei. Atunci vocația asta devine mult mai frumoasă, mai plăcută și mai ușoară, chiar dacă ești stors după ce se termină un spectacol mai greu.

Kordonsky a avut într-adevăr răbdare cu mine. I-am spus: „Yuri, schimbă-mă și nu am să mă supăr”. Iar el mi-a spus că va fi bine. A fost groaznic prin ce am trecut atunci. Nu știam să mă apropii de personaj, să-l lucrez, eram sălbatic. Dar știam că nu mai trebuie să fac nici măcar un gest din tot ce înseamnă reflex mucegăit, stricat.

Cum ai realizat că ai anumite date pentru actorie?

Nu am știut că vreau să dau la actorie, nici nu știam că există facultate de teatru. Eu am avut o încredere profundă că Dumnezeu o să mă trimită exact unde am nevoie. M-am încrezut că oricât aș căuta sau oricât m-aș zbate, nu voi ști ce e mai bine pentru mine decât cum știe Dumnezeu. Eu am avut date pentru orice loc în care mă aflam. Dar când ai date, există riscul să te pierzi. Domnul Gafton mi-a spus că cel mai mare dușman e talentul. Atunci am înțeles că trebuie să depui o muncă imensă ca să ajungi la adevărata valoare a ta. Întâmplător, am ajuns în Pod, la domnul Naum, și atunci am aflat de ATF. Încă de la primul pas pe care l-am pus în Academie, eu am simțit că domin acea clădire. Când am intrat nu am simțit nicio intimidare, nicio spaimă. Nu mă gândeam că acolo sunt și Florin Zamfirescu, și Mircea Albulescu, și toți actorii mari… Nu am avut dorința de a fi actor, nu visam la lucrul acesta. Am luat lucrurile foarte simplu, apoi am picat la Sanda Manu și ne-am înțeles bine de la început până la sfârșit.

Până la 18 ani spuneai că ai citit doar Biblia. Ți se pare o coincidență, apropo de personajul din „The Sunset Limited”?

Nu cred în coincidențe. Cred că toate lucrurile pe care le întâlnim, fie bune sau rele, încearcă să ne aducă spre binele nostru. Sunt puțini care spun: „Doamne dă-mi greul acum ca să ajung unde trebuie să ajung. Dă-mi durere ca să înțeleg”. Biblia  am vrut să o citesc de mic. Am parcurs-o în doi ani și ceva, dar era ceva constant, citeam în fiecare zi. Ea bineînțeles că merge în paralel cu rugăciunea, cu dorința de a fi în adevăr. Prin adevăr eu îl înțeleg pe Dumnezeu.

Imagine din spectacolul „The Sunset Limited”

Ți-ai găsit pacea interioară prin credință?

Întotdeauna, încă din copilărie, chiar dacă au fost și momente de criză. Încă de atunci relația cu Dumnezeu era una normală. Persoana pe care am iubit-o cel mai mult a fost bunica mea. Aveam o legătură foarte puternică, caldă, normală. Cu ea făceam rugăciunea dimineața și seara, mergeam la biserică duminica și de aici relația cu Dumnezeu a decurs ca un lucru firesc. Eu dialoghez cu El, Îl întreb și acord timp ca să înțeleg. Când am citit prima oară Biblia m-am întrebat ce înseamnă profet mincinos. Și mai târziu, prin cineva, printr-o altă carte sau printr-o experiență concretă am înțeles ce înseamnă profet mincinos sau duh adevărat. Iar adevărul în sine eliberează. Omul nu o să aibă liniște niciodată până nu ajunge la adevărul unic, autentic. De exemplu, în actorie, o metodă adevărată te ajută, te eliberează de căutări paralele, greșite. Metoda îți dovedește și îți relevă structura textului. Nu ai cum să mergi într-o cu totul altă direcție. Nu poți să-l faci pe Raskolnikov șchiop și cocoșat sau pe Richard al III-lea fricos. O metodă autentică te ajută când trebuie să intri în detalii aproape ermetice. Dacă ai instrumentele potrivite reușești să înaintezi în ceea ce vrei tu să faci. Eu nu delimitez viața de Dumnezeu sau de profesie. E un întreg. E adevărat că Dumnezeu e peste tot, dar acest lucru e și prost înțeles. Se spune că dacă nu există suflarea Lui, ceașca asta nu mai poate sta așa. Din acest punct de vedere, dorința și căutarea mea e să rămân în acest adevăr și pe plan profesional, personal, și în dialogul meu cu El. Toate își au izvorul în relația mea cu Dumnezeu. Stau și mă gândesc că lucrez într-o profesie în care este extrem de important viul. Dar aceeași regulă e și în rugăciune. Rugăciunea nu înseamnă să mă așez în genunchi, în fața icoanei. Poate vii mai obosit și nu vrei să vorbești, să stai acolo. Dar nu e „normalul” meu, eu am nevoie de tot ce înseamnă Dumnezeu. Dacă reușesc să mă conectez la El, eu am odihnă, am liniște, am ușurința de a vedea lucrurile, de a aplica datele pe care le dețin. Din punctul acesta de vedere, hrana mea se naște din legătura cu Dumnezeu. Și e ca în actorie. De multe ori, lucrurile pe care le descopeream în căutarea mea din profesie, atrăgeau atenția asupra dialogului meu cu Dumnezeu. Aș fi dezorientat dacă s-ar rupe această legătură. Toată viața mea l-am descoperit pe Dumnezeu în formele cele mai simple. Vreau să trăiesc în adevăr și dorința aceasta m-a trecut prin multe experiențe încât să gust picătura a ceea ce înseamnă simplitatea în relația cu Dumnezeu. Acolo totul e simplu… Dacă pui pe tine o mică povară, o geantă, niște pantofi frumoși etc., acele lucruri te țin. Filmam un scurtmetraj și jucam un homeless care locuia pe o macara. Și într-o zi am mers pe jos de la Piața Romană până în Vatra Luminoasă îmbrăcat în hainele personajului meu. Lumea din jurul meu se schimbase. Aveam 90 de bani în buzunar, m-am dus la o patiserie, am cerut o plăcintă și-mi lipseau vreo 40 de bani. M-am pus în situația în care nu aveam nimic, nu aveam unde să mă duc să dorm și m-am simțit mult mai liber, vedeam lumea cu niște ochi mult mai limpezi. Îi citești altfel pe oameni și simți totul în jurul tău diferit. Cu cât ești mai împovărat cu atât atenția ta se va îndrepta spre ce ai pe tine. E normal să ai o casă, o familie. Dar eu am creat o ierarhie: Dumnezeu, familia, profesia, prietenii… Asta e important, pentru că dacă schimb ordinea lucrurile se încurcă.

Eu nu delimitez viața de Dumnezeu sau de profesie. E un întreg. E adevărat că Dumnezeu e peste tot, dar acest lucru e și prost înțeles. Se spune că dacă nu există suflarea Lui, ceașca asta nu mai poate sta așa. Din acest punct de vedere, dorința și căutarea mea e să rămân în acest adevăr și pe plan profesional, personal, și în dialogul meu cu El. Toate își au izvorul în relația mea cu Dumnezeu.

Imagine din spectacolul „La țigănci”

Relația cu Dumnezeu și această ierarhie sunt lucrurile care te încarcă în viața de zi cu zi?

Îmi dau un echilibru. Asta mă hrănește. Dimineața când mă trezesc, mă închin și încerc în inimă să-mi spun: „Bună dimineața, Doamne!”. Modul acesta de viață și agitația lumii evident că își ating scopul, adică ai din ce în ce mai puțin timp pentru tine. Și eu am din ce în ce mai puțin timp încât să stau puțin. Altfel încep ziua când reușesc să stau puțin și să am o conversație cu Dumnezeu dimineața. Dar dacă eu mă trezesc obosit, abia apuc să mă închin doar și deja s-a trezit copilul și încep să mă joc cu el. Dar și asta e important. E important să stai măcar un minut și să mulțumești. Rugăciunea curge precum lucrul la un personaj, nu se termină totul când s-a încheiat repetiția. Mergi pe stradă și observi ceva. Ai o revelație văzând o chestie simplă la care nu te-ai gândit niciodată. Căderea unei frunze din copac e posibil să-ți dea o dezlegare asupra unui lucru la care te-ai gândit o săptămână și nu ai ajuns la un rezultat. Mișcarea frunzei, cum pică și cum mângâie pământul te ajută să-ți dai seama că asta e suflarea personajului în scena respectivă. Pentru mine e anormal să mă trezesc dimineața și să nu-mi salut părintele ceresc, Dumnezeul care m-a creat și mă cunoaște în cea mai mică parte a mea. Cum să nu mă încred dacă Dumnezeu înseamnă dragoste, bucurie, joacă, știință, artă, frumos, viață? De ce L-aș refuza?