Ru­găciunea este arătarea nădejdii şi nimi­cirea deznădejdii

Era o vorba pe la noi care zicea: „Nu te rogi de sfântul care nu te ajută”. Ru­găciunea este arătarea nădejdii şi nimi­cirea deznădejdii. Să ne gândim la un om din Sfânta Evanghelie, şi anume, la tatăl fiului lunatic! După ce s-a dus la Apostoli şi nu i-au putut ajuta, a mers la Domnul Hristos şi i-a zis: „De poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-ţi milă de noi!”

Prin urmare,  în momentul în care s-a prezentat la Domnul Hristos cu o rugă­minte, s-a prezentat cu nădejdea că Dom­nul Hristos ar putea sa-l ajute, dar nu avea şi siguranţă. Iar Mântuitorul i-a răspuns: „Dacă poţi, crede! Toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”. Şi el, cu lacrimi, a mărturisit: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”, iar Domnul Hristos, pentru credinţa, câtă o avut, nu cât trebuia să o aibă, l-a vindecat pe fiul lui. Aceasta înseamnă că, în momentul în care te apropii de Domnul Hristos, te apropii cu nădejde, iar tu nu-ţi mai pui problema – mă ajută, ori nu mă ajută – ci zici: „Doamne, ajută!” şi crezi că Dum­nezeu îţi poate îndeplini rugăciunea.

Numai că, de multe ori, rugăciunea pe care o facem noi nu este la masura la care trebuie sa fie şi Dumnezeu, ştiind mai bine ce ne este nouă de folos, nu ne dă ceea ce-I cerem. Ne dă, însă, po­sibilitatea să stăruim în rugăciune şi e bine să stăruim şi să nu ne pierdem nădejdea. Cândva tot ne ajută Dumnezeu şi, dacă nu ne ajută cum vrem noi, ne ajută cum ştie El să ne ajute. Oricum, faptul de a te ruga lui Dumnezeu este un câştig. Te paraseşte duhul rugăciunii când eşti sătul de rugăciune. Eu cunosc oameni care ajung să se sature de rugăciune, pentru că se roagă nepotrivit, ne­echilibrat, se obosesc în rugaciune. Duhul rugăciunii trebuie menţinut şi insistat pentru el, dar nu aşa, cu „hei-rup”, ci cu echilibru.

Din Părintele Teofil Părăian, Rugăciunea, pelerinaj către cer, Editura Doxologia, p. 54-55