Ruga albă

Curăță-ne Doamne casa și masa,

și duhul, și trupul, de toate rătăcirile,

de toate păcătuirile,

de toate nelegiuirile,

așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă,

un singur drum,

o singură dragoste și o pâine rotundă pe masă.

 

Izbăvește-ne Doamne

de străvechiul nostru blestem

de a porni peste tot

și nu a ajunge nicăieri,

de a încărca mai mult decât putem duce,

de a le începe pe toate

și a nu duce nimic până la capăt.

 

Scoală-ne Doamne în zori

și trimite-ne la muncă,

la munca cea care nu atât pentru tine,

cât pentru aproapele tău, nu atât pentru trup,

cât pentru suflet.

Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie,

așa încât spre seară întorși acasă,

împăcați cu sine și cu lumea din jur

să cinăm cu ceea ce ni s-a dat –

pâine și apă.

Atât de la Domnul.

Şi va fi gustoasă, şi va fi săţioasă

Pţinea ceea

Pentru că muşcând încet,

Cu evlavie,

Adunând în palme fărămiturile,

Vom porni

În urma plugarului,

Păşind domol pe brazde puhave

Şi calde,

După care tot cântând vom semăna,

Apoi vom ieşi la plivit,

La secerat.

Vom aduna spic la spic,

Snop lângă snop.

După treierat,

După vânturat,

Vom merge la moară,

Vom căra saci,

Şi, fireşte, plămădind,

Făcând focul la cuptor,

Vom urmări să nu fugă

Aluatul din covată.

Astfel, tot cântând,

Ne vom întoarce la străbuni,

Asigurând mersul vremurilor,

Ne vom creştiniza,

Ne vom reboteza,

Cu gândul la Mântuitorul,

La cele spuse de către Domnul,

La Cina cea de Taină.

Pentru că acolo,

Unde este pâinea,

Acolo este şi Dumnezeu.

 

Curăţă-ne doamne Cugetul de pustietate,

De întunicime, de răutate,

Curăţă-ne auzul de înjurături,

De scrânşete, de blesteme,

Curăţă-ne vederile de urâţenii,

De sălbăticii, de josnicii.

Dăruieşte-ne, Doamne,

Macar o oră de linişte curată,

Neprihănită,

O oră de tăcere, de resemnare,

De contemplare,

De aciuare,

Aşa ca să putem

Sta la sfat cu sufletul,

Cu conştiinţa,

Cu inima.

Apoi, tot sfătuindu-ne,

Tot rătăcind prin vremuri,

Prin destine,

De la una la alta,

Vom simţi

Cum se prelinge pe sus,

Pe sus detot, pe sub ceruri,

Veşnicia.

Şi atunci vom tresări,

Căci suntem miruiţi

De acea mare minune.

Şi atunci nu vom înfiora,

Când se va atinge de noi umbra veşniciei.

Ne vom auzi glasul,

Acel glas tainic,

Care încă nu a îmbrăcat

Haina cuvântului,

Nu şi-a găsit cu cine să comunice,

Nu şi-a ales unda sonoră.

Fiind mult prea firav

Mult prea gingaş,

Mai rămâne gângurind în faşe.

Dar acel glas tainic,

Intim,

Pe care-l auzim numai noi,

Ne este reazim şi sfetnic,

Este sensul suprem

Al existenţei noastre,

El fiind suflare,

din suflarea Domnului.

Fără a-l căuta,

Fără a-l cinsti,

Fără-l a înţelege,

Ne vom chinui toată viaţa

Nedându-ne seama cine suntem,

De unde venim şi

Încotro ne ducenm,

Rămânând în fond,

O pănuşă gonită de vânt

Şi îngropată de ploi la întâmplare

Undeva la o margine.

 

Luminează-ne, Doamne,

Cel puţin arareori,

Cu gânduri bune,

Înţlepte, Roditoare,

Căci trecându-ne veacul

Cu apucături

De cele care

Eu ţie, tu mie,

Ori tu pe el,

Ori el pe tine,

Jos cu cela,

Jos cu ista,

Şi tot aşa din an în an,

Din tată în fiu,

Din generaţie,

În generaţie,

Am distrus totul ce ni s-a nimerit

La îndemână.

Pământurile,

Satele,

Vetrele,

Limba,

Şi însuşi felul nostru de a fi.

 

Am decăzut, Doamne,

Tot numărându-ne zilele,

De la o datorie,

la o altă datorie,

De la o supărare,

La o altă supărare,

de la o speranţă,

la o altă speranţă,

De la o alegere,

La o altă alegere,

De la o dezămăgire, la o altă dezamăgire…

Am sălbătăcit, Doamne,

Tot înlocuind iubirea cu patul,

Convingerile cu şiretenia,

Demnitatea cu raţiuni politice,

Faţa,

Cu averea,

Slujirea cu trădarea.

 

Luminează-ne, Doamne,

Ci câte-un gând curat,

Adânc, omenesc.

Aşa încât

Să ne putem aduna

Sub acoperişul lui,

De la părinţi,

De la strămoşi,

Până la urmaşii

Ce vor să vină.

Pornind prin streinătăţi,

Prin vremuri străbătând

Mizerie,

Sărăcie,

Nedreptate,

Vom duce

Crucea Destinului

Cât ni s-a dat

Până la locul hotărât

De către Tine,

Simţind

La fiece las,

La fiece cotitură,

Ajutorul,

Bunătatea

Şi Binecuvântarea Ta.

 

Întoarce-ne, Doamne,

Acea respiraţie

Largă, senină,

Care să cuprindă

În sinea sa

Toată frumuseţea,

Toată adâncimea,

Toată tristeţea,

Verbului matern.

 

Dăruieşte-ne, Doamne,

Acea Bunăvoinţă

Fără de margini,

Cu care vom privi,

Cu care vom primi

Lumea,

Pentru ca atunci,

Luminarea cerească

Va prinde rădăcini,

Va da roadă,

Aşa ca să putem spune,

În ceasul de pe urmă,

C-am trăit şi noi

Pe lumea asta. Şi Dumnezeu

A fost cu noi.

Amin.

Ion Druţă

Extras din Opere în 8 volume, Ed. Cartea Moldovei, Chişinău 20096, p.473-478