Rugăciunea mi-a salvat viaţa

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una dintre mul­te­le femei care au pătimit ani de zile în temniţele co­mu­niste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţa­ră. În cei 14 ani de detenţie a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi A­rad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi cre­dinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i‑a pur­tat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhov­ni­ceşti, ajutând‑o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru cre­dinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, să ne dea şi nouă cu­raj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îm­bărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzin­du‑ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)

– Cum priviţi acum perioada detenţiei?

– O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o con­si­dera. Am un moment de emoţie… (lăcrimează, n.red.)…, toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne‑a făcut Dum­nezeu că ne-a aşezat pe o linie care a fost des­chisă cu atâ­ţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mân­tuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve pă­ca­te ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ, nu este plăcerea, fericirea pămân­teas­că, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumne­zeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pen­tru Înviere.

– Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în ce­lu­lă?

– Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai cuiva care îşi aniversa ziua însemna o grădină în­trea­gă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sa­cri­fi­cii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îm­brăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest mi­ni­mal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prie­tenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi înde­păr­ta­rea, des­părţirea, antipatia faţă de semenul tău, şi să o în­lo­cu­ieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se ma­ni­fes­tă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în ba­lan­ţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se în­tâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celei­lalte. Da­că una era pedepsită cu izolatorul, toate cele­lalte su­feream pen­tru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afa­ră de frig sau din cale afară de foame…”

– Şi, fireşte, vă rugaţi una pentru alta. Povestiţi-ne des­pre minunile săvârşite prin rugăciune…

– Rugăciunea mi-a salvat viaţa. Am făcut la un mo­ment dat un infiltrat TBC, concomitent pe ambii plămâni. Fă­cusem febră, dar nu o luasem în seamă. Am a­flat că am fost bolnavă de tuberculoză abia după ce m-am vin­decat. E­ram în perioada în care conduceam atelierul de cusături ro­mâneşti. Aveam o comandă făcută de Minis­te­rul Ar­ma­tei pentru corul lor: 300 de costume pentru băr­baţi şi fe­mei, pe vreo şapte regiuni populare, şi nişte benzi de bro­derie albă cu care aveau să realizeze decorurile, pe unde mer­geau. Norma a fost prea grea. Se lucra zi-lumină. Co­man­da a fost dată primăvara şi trebuia să fie gata pe 14 de­cem­brie. Se intrase în toamnă, când ziua era mai scurtă – şi, neavând lumină, nu mai puteam munci foarte multe ore pe zi. I-am spus comandan­tului că s-ar putea să nu ter­minăm broderiile. Costu­mele erau gata, dar la broderii mai aveam ceva de lucru.

Comandantul m-a ameninţat că mă va încadra la sa­bo­taj, pentru că „nu te joci cu armata!”. Nu le‑am spus ni­mic fetelor, pentru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe o lumină tremurătoare de la sonde – infamă pentru a lucra pe pânză subţire (închisoarea era într-o zonă petro­li­e­ră şi lu­mina electrică era furnizată de sonde). Mi‑am zis: „O să mă bage la sabotaj şi o să‑mi prelun­gească detenţia. Pe lân­gă anii de detenţie pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ceva?”

Însă fetele au aflat de la directoarea de producţie, o tânără angajată a M.A.I. pentru suprave­gherea producţiei. Fetele luau din ateliere benzile, veneau cu ele în dormitor şi lucrau pe paturile de la etaj lângă lumină – lucrau toată noap­tea şi, astfel, pe 14 decembrie comanda a fost gata. Pe 9 decembrie era ziua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac con­ta­bilitatea consumului de mate­riale. Lucram câte 16 ore pe zi şi nu prea aveam con­tact cu ele. Dar, din când în când, participam la rugăciu­nile comune. După acatist, se fă­ceau rugă­ciuni speciale pentru oamenii care aveau pro­ble­me deosebite. Şi le auzeam cum spuneau: „Dă‑i, Doam­ne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: „Dă-i, Doamne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să ştiu că pen­tru mine se făcea această rugăciune!

La 9 decembrie, mi-au făcut o mică sărbătoare în ce­lu­lă. Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adu­nată cu lunile, şi însiropat cu siropuri luate de la ca­bi­net­ul medical sau cu marmeladă luată de la fetele care a­veau regim TBC. Lângă tortuleţ era o cărticică brodată de mâ­nă – „Buchet spiritual”. Filele erau din pânză, iar lite­re­le erau scrise cu aţă şi se specifica câte rugăciuni s-au fă­cut pentru mine. M-am îngrozit câte mii de Născătoare-de-Dumnezeu şi câte mii de Tatăl nostru s-au spus pentru să­nătatea mea. Eu nu ştiam că am tuberculoză, dar docto­ri­ţele din preajma mea ştiau – însă nu mi-au spus ca să nu mă demoralizeze. Pentru rugăciunile camaradelor mele m-am vindecat de tuberculoză. Când a venit caravana cu apa­rate speciale ca să detecteze cazurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în ultima perioadă, eu aveam deja sechele. Aceste sechele le am şi astăzi – şi se minunează medicii ra­di­ologi ce vindecare specta­culoasă de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi-a spus că am avut pe ambii plă­mâ­ni o problemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I‑am răspuns că m-am vindecat definitiv. „Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, pentru că bacilul Koch se poate reac­tiva oricând!” I-am răspuns: „Eu nu m-am vindecat cu me­dicamente, ci cu rugăciunile camaradelor – şi ce s‑a vin­decat de Sus, vindecat rămâne!”.

– Din literatura de detenţie, ştim că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Aţi cunoscut şi dum­neavoastră izolatorul?

– De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise „americane”, nişte brăţări ni­che­late foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea lar­gi pentru încheie­turile noastre mici, iar noi, femeile, le pu­team scoate. Aceste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strân­geau până când intrau în carne. Erau foarte greu de su­portat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sis­te­mul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţi­neau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izo­lator! În încăpere am văzut că era o pivniţă foar­te mare, care avea ca sistem de iluminare două lucarne, prin care ve­nea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la aceas­tă plat­formă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nicio mişcare, pen­tru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun ru­gă­ciu­nile. Tot rugându-mă, sprijinită de uşa de lemn, am vă­zut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai a­tent, am văzut că aceste paie se mişcau. M-am îngrozit şi am zis: „Doamne, şobolani or fi?”. Un şobolan mi-a con­fir­mat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la ju­mătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bân­tu­it acei groaznici ochi de jivină…

„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ron­ţăie?” Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: „Mă arunc cu putere până jos şi termin po­ves­tea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi-am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung ră­nită şi e mai rău!” Şi atunci am strigat, efectiv am stri­gat, pentru că mi‑am auzit vocea: „Doamne, nu mă lă­sa!” Nu am putut să spun nicio altă rugăciune, nu am fost în sta­re. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa!” În clipa în care s-a în­che­iat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şo­bo­lani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistra­sem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care sun­tem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare stră­lu­ci­tor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o pro­blemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foar­te tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ce­va mistuitor, de o intensitate greu de su­portat… Această sta­re a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.

– Le-aţi povestit camaradelor ce s-a întâmplat la izo­lator?

– Nu. M-am temut că toate nopţile lor vor fi bântuite de gândul că şobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn şi simţeau că umblă cineva peste plă­pu­mi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau şo­bo­lanii care mişunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coşmarul pe care unul din­tre şobolani mi l-a dat – pentru că mult timp m‑au ur­mă­rit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în via­ţa noastră duhovnicească de rugăciuni comune.

– Generaţia de astăzi mai este dispusă la jertfă?

– Eu locuiesc în spatele unei şcoli. Cuvintele pe care le aud din gura acestor copii şi apucăturile lor pur şi sim­plu mă oripilează, mă îngrozesc şi zic: „Doamne, unde vom merge aşa?”. Însă i-am văzut şi mergând droaie după pă­rintele care ţine orele de religie. Toţi copiii voiau să fie cât mai aproape de el. Omul acesta a ştiut să le ia sufletele în mâinile lui. Aceasta este ceea ce ne lipseşte: educatorul, mo­delul. Sufletele lor sunt derutate, educaţia oficială e a­nu­me plănuită încât să fie confuză, să fie haotică. Se vrea pră­buşirea, demolarea anumitor valori şi se reuşeşte, câtă vreme nu există un element care să coaguleze ceea ce este în profunzime, în adâncul, în sinele copilului.

– Care este rolul părinţilor?

– Este primordial. Nu degeaba s-a vorbit despre cei şapte ani de acasă. Dar, dacă părintele nu este pregătit, da­că în copilărie se bătea cu colegii lui, aşa cum o fac tinerii de astăzi, nu are de unde să dea educaţia corespun­zătoare. Avem nevoie de oameni providenţiali, care să cre­eze o atmosferă anume şi în lumea părinţilor şi în lu­mea copiilor. Eu nu-mi pierd speranţa. Sunt totuşi oameni care nu au pierdut drumul şi ar putea să meargă pe calea cea strâmtă, care este plină de riscuri. Eu zic că generaţia care va fi chemată să se jertfească pentru învierea nea­mului va avea de dat un examen mult mai greu decât cel pe care l-am dat noi. Noi am fost distruşi cu biciul, dar generaţia asta de acum este distrusă cu zăhărelul! Copiii noştri vor fi obligaţi să facă lucruri pe care nu le-ar face din îndemnul ini­mii, dar vor fi obligaţi să le facă prin consecinţa lu­cru­rilor…

– Au fost momente în perioada detenţiei în care v‑a fost greu să iertaţi?

– La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pri­cină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptă­mâ­ni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de fe­lul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu am­bele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumă­ta­te şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apă­ra­rea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Ba­te­ţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dez­ordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovitu­ri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din or­go­liu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tă­cere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi‑a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mul­ţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m‑a fă­cut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să‑l pot ierta…

– Şi aţi reuşit?

– Da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat in­tens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi cama­ra­de­le. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă fa­că să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la fru­mu­seţea iubirii creştine, m-a învăţat „Îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lu­cru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…

– Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?

– Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se trans­figurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o moti­va­ţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobi­lul su­ferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din mo­men­tul a­cela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai sea­ma că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spi­narea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.

Iată relatarea Aspaziei Oţel Petrescu despre mi­nu­nea trăită în izolatorul închisorii din Miercurea-Ciuc (aşa cum a descris-o în volumul Strigat-am către Tine, Doam­ne…: „Prima noapte a fost greu de suportat. Mai ales din cauza frigului şi a foamei pe care le simţeam acut. Orele de la închidere până la ora zece sunt atât de lente în scur­ge­rea lor încât îmi dau impresia că am ieşit din dimensiunea tem­porală. Dar ceea ce îmi dă spaime sunt paşii mărunţi pe care‑i simt trecând peste mine la scurt timp după ce m-am întins pe saltea. Mulţumesc în gând Domnului că sunt obli­gată să adorm cu lumina aprinsă. Întunericul ar mări sen­zaţia de spaimă. Închid strâns ochii şi refuz să constat ci­ne se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort imens să mă conving că totul este doar o impresie. E atât de puternică con­cen­tra­rea că simt o transpiraţie rece pe şira spinării. Decid să nu mă scol, întrucât picioarele îmi sunt umflate, mă ustură pie­lea, atât este de întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul re­fuză să mă scoată din impas. Încerc să-mi creez un spa­ţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă a­lerg la picioarele lui Iisus. Îmi imaginez că-L caut şi-L gă­sesc şi stau de vorbă cu El:

«Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celulă, unde, după ce Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi o­cară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi pri­goana aceasta ca să ne uşurezi povara.

În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m‑am gân­dit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. Iată, sunt sin­gu­ră printre şobolani şi libărci. Pereţii aceştia sunt flă­mânzi de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi‑e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de aju­to­rul Tău. Cu Tine alături sunt altfel decât cum vor ei să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.

Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pân­da­rul şi m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la uşa ce­lulei Tale. Vreau să-Ţi spun că Ţi-am adus două daruri pen­tru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am adus candela sufletului meu. E săracă şi urâ­tă, căci aurul sufletului meu e tare puţin şi lucrarea mea e fă­ră meşteşug, neghioabă. Dar am făurit‑o pe nicovala du­re­rii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu îi vei spori va­loarea.

Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac, pentru că unt­de­lemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o pică­tu­ră. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bu­ne. În­mul­ţeşte-l Tu, Doamne, ca vinul din Cana, ca pâinile din pus­tie.

Şi astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale candela sufletului meu, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.

Ţi-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii me­le abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu ca­re l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a în­flo­rit din miracolul iubirii Tale.

Binevoieşte şi primeşte, Doamne, firul de busuioc al ini­mii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta, pen­tru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.

Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă.»

Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mân­gâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căl­dură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fă­ră cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă.

«Se află aici o inimă dezolată? Deschide-Mi, sunt prie­tenul tău, numele Meu este Iisus.»

Şi somnul mi-a îngreuiat pleoapele şi m-am prăbuşit în apele lui cu acea senzaţie de imponderabilitate pe care mi-o dădea întotdeauna starea febrilă»

Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere. Ediţie îngrijită de Ciprian Voicilă Editura Areopag, Editura Meditaţii, 2010