Să apreciem şi să iertăm acum, să iubim – acum….

Ne desprart cei câţiva metri, care sunt între patul pe care stă întins soţul şi fotoliul unde m-am ghemuit eu. Dar am senzaţia că acum această distanţă nu poate fi parcursă, de parcă existând o prăpastie nedesluşită de ochiul liber.

O prăpastie imaginară, creată de noi, dar care nu poate fi depăşită prea uşor, căci prea mult a fost săpată de mândrie, supărare şi neiertare. Privesc în direcţa soţului, dorind să nu observe această mişcare. Sunt supărată şi nu vreau să înţeleagă că nu mă preocupă deloc cartea, pe care o ţin pe braţe.

Nu mi-a observat privirea…E prea obosit sau poate încearcă să se concentreze la ştirile privite. De fapt e mai unica ce mai priveşte la televizor, căci mai mereu nu are timp.  Încerc să înţeleg de ce sunt supărată şi de ce nu vreau să fac primul pas.

Seara trecută s-a reţinut din nou, iar apelurile telefonice un răstimp îndelungat au rămas fără răspuns. Iar noi cu biatul îl aşteptam la o cină în familie cu prilejul la 15 ani de căsnicie. Cina se răcise, băiatul nu mai avu chef nici să guste din ea, când în sfârşit a revenit şi capul familiei. Iar dezamăgirea mea cred că era uşor de citit în expresia feţii şi în cele câtevai cuvinte pe care le-am schimbat.

Înţelegeam că s-a reţinut din motive întemeiate, dar ceva îmi spunea în interior că oricum putea să evite această reţinere, doar totuşi era o zi specială…Şi ca deobicei e de ajuns să dai drumul unei supărări în inima ta că nu se lasă aşteptate şi restul.

Şi totuşi nu e bine, nu e corect aşa. Ar trebui acum să încerc să găsesc cuvintele potrivite ca să ne împăcăm. Doar nu e un om rău. Mereu a încerct să facă totul pentru noi…Poate nu i-a reuşit, poate nu ne-am înţeles mereu aşa cum mi-aş dori. Dar viaţa de familie nici nu e una coloroată în roz.

Mă ridic şi ies din odaie. “Ar trebui să fac primul pas…nu ar trebui…”Încerc să-mi fac ordine în gânduri, aranjând din nou şi din nou hainele în dulap. De parcă ele m-ar putea ajuta cu ceva. Arunc o privire la ceasul de pe perete şi înţeleg că în aceste frământări a trecut o jumătate de oră.

Nu, nu e bine.. Trebuie să fac totuşi ceva.

Între timp se înserase şi doar la lumina televizorului chipul soţului mi-a părut al unui necunoscut şi ceva încă nedesluşit, dar foarte dureros mi-a încleştat inima. De parcă era o figură amorţită… poate aţipise?  Dar nu, la sigur nu dormea…

În următoarele momente deja acţionam fără a conştientiza ceva şi doar cu un singur gând – El nu poate să păţească ceva. Apăs fără milă pe soneriile vecinilor, împreună cu ei reuşesc să formez în sfârşit numărul salvării…

De parcă aud ce îmi spune vecina, care încearcă să mă încurajeze pâna la sosirea medicilor, dar de fapt nu aud nimic.

În sfârşit a sosit salvarea. Cele câteva minute de examinare par a fi o veşnicie. Şi cuvintele ce spulberă orice speranţă—

–   E prea târziu.

–   Nu v-am înţeles, cum adică e prea târziu. Pentru ce e târziu, de ce nu-l internaţi, de cu nu faceţi NIMIC?

–   Dacă ne-aţi fi chemat cu jumătate de oră mai devreme. Totul mai era posibil. Acum nu mai e nimic de făcut.

Nu prea ţin minte cum a plecat salvarea, unde au dispărut vecinii. Ţin minte că-l ţineam de mână pe acel, care mi-a fost alături în aceşti 15 ani şi nu puteam să înţeleg – Cum poate fi “prea târziu”?

Doar nici nu am reuşit să ne împăcăm…şi el nu poate să ne părăsească aşa pur şi simplu. Doar noi avem atât de multe de făcut împreună.

Avem de crescut un fiu, şi poate nu doar unul. Aveam speranţa că cândva vom fi şi bunei şi dragostea pe care nu am reuşit să le-o dăm copiilor, o vom revărsa din plin peste nepoţi.

Îl priveam ţinându-l de mâna încă caldă şi şopteam :

“Doamne, Tu nu poţi să-l iai acum. Eu nu voi putea singură. Doamne, fă ce vreai cu mine, numai mai dă-mi o şansă … Nu-l voi mai presa cu veşnicile mele nemulţumiri. Voi fi acel liman, în care el mereu îşi va regăsi liniştea şi odihna. Nu mi-l lua, Doamne! Atâtea nu am reuşit să fac, Doamne! Şi nu am reuşit să-i spun cât de mult îl iubesc!…”

Brusc am tresărit, iar cartea de pe genunchi a lunecat jos.

“Totuşi ar fi cazul să privesc mai puţin televizorul şi mai ales ştirile”, – cu gândul acesta m-am îndreptat spre baie. Apa rece mi-a alungat puţin starea de amorţeală şi am am revenit în odaie.

Mă întorc încet, încet în odoie şi mă apropii de soţ. Îmi aplec capul de obrazul lui şi încerc să-l privesc cât mai gingaş. Mă priveşte şi  încearcă să mă îmbrăţişeze, dar un suspin greu îi taie răsuflarea şi sleit de puteri cade greu pe pat. Respiraţia abea de i se mai desluşeşte.

De data aceasta de parcă aş parcurge un traseu bine cunoscut. Reuşesc să chem în ajutor vecinii din apropiere şi chiar să formez numărul salvării. Medicii au venit după zece minute. Încă câteva minute, care par o veşnicie şi bătrânelul medic ne zâmbeşte încurăjător:

–      Ei, acum toate vor fi bine, numai neapărat să faceţi şi o consultaţie cardiologică cât mai curând posibil.

Salvarea a plecat, vecinii s-au întors la casele lor. Numai acum simt cât de tare îmi tremură mânile, şi cât îmi este de frig. Îngenunchez în faţa patului, iau mâna soţului şi mă lipesc de ea.

-Ei lasă, de acum totul va fi bine, -încearcă să-mi zâmbească el…

Şi îmbrăţisarea sa încă slabă de tot mă face să cred că anume aşa va fi.

Adesea credem că vom mai avea timp, că vom reuşi altă dată să ne cerem iertare. Că altă dată noi vom fi acei, care vom face primul pas…Că mai târziu îi vom spune celui de alături cât de mult îl iubim. Dar mereu pot apărea în viaţa noastră şi cuvintele – “prea târziu…”, care nu ne mai dau nici o şansă. Şi unica soluţie e să apreciem şi să iertăm acum, să iubim – acum….

Natalia Lozan